27 de vieți

La începutul acestui an, în spațiile aleatorii create de rețelele de socializare răzbătea o informație atipică, legată de un ultramaratonist român, care participa pentru a doua oară la maratonul Arctic Ultra 6633. Până aici, informația era una relativ banală. Condițiile pe care le impunea însă acest maraton transformau această informație într-una interesantă, ca și promovarea întregii curse în mediul online. Timp de o săptămână, Asociația Tășuleasa Social a transmis prin rețelele de socializare fragmente din convorbirile telefonice pe care le aveau cu Tibi Ușeriu, ultrmaratonistul în discuție. Poate ca detaliile de natura fiziologică sau psihologică erau ceea ce atrăgea publicul, poate că pur și simplu ineditul situației. Cert e că, după o săptămână, numărul celor interesați crescuse exponențial, iar Tibi Ușeriu, care a și câștigat cursa pentru a doua oară, devenise personaj de știri televizate. Extrem de surprinzător a fost în acest context momentul în care s-a aflat că ultramaratonistul era autorul unei cărți, intitulate 27 de pași, o autobiografie ce explică și insistența lui de a participa la astfel de întreceri care testau limitele rezistenței umane și capacitatea de supraviețuire. Publicată inițial la o mică editură bistrițeană, 27 de pași și-a epuizat tirajul inițial în foarte scurt timp. După ce Tibi Ușeriu a câștigat pentru a doua oară maratonul Arctic Ultra 6633, comenzile pentru carte au depășit orice imaginație, pentru că ea promitea să ofere o explicație de natură psihologică unui fenomen atipic. S-a făcut astfel o reeditare, iar cartea a ajuns în acest mod pe rafturile marilor librării din România.

            27 de pași e un fel de autobiografie. Nu are pretenția de a fi literatură, nu are pretenția de a fi memorialistică. E exercițiul scriptic al unei conștiințe pline din cauza vieții pe care a trăit-o, care și-a găsit menirea și liniștea forțându-și limitele fizice și nu are nicio altă pretenție decât a explica cum a ajuns dintr-o etapă ciudată a existenței într-o cu totul altă lume. Faptul că parcursul, cât și povestea în sine depășesc puterea de imaginație a scenariștilor hollywoodieni e o simplă întâmplare. Privind retrospectiv, e greu de înțeles cum cineva poate trăi atât de multe existențe într-o singură viață și se poate schimba atât de radical, dar, până la urmă, 27 de pași reușește să ofere o explicație pentru  parcursul biografic și psihologic al celui care o scrie. Cartea e organizată în 10 capitole, care punctează evenimente pe care autorul le definește ca fiind esențiale în existența sa. Organizarea narativă nu e cronologică, ci fragmentată, principala tehnică folosită fiind una simplă și anume amintirea. În timpul curselor la care participă, maratonistul își amintește diferite episoade din propria existență. Aici există o oarecare organizare cronologică, în sensul că el încearcă să găsească primele evenimente definitorii pentru personalitatea sa în diverse amintiri ce țin de copilărie. Următoarele capitole sunt organizate pe baza acelorași reveniri succesive, care nu sunt însă făcute într-o manieră constantă, ci aparent aleatorie, pentru că sunt intercalate pagini de relatare a unor evenimente din trecutul recent, participarea la diferite curse și amintiri mai mult sau mai puțin îndepărtate. Stilul nu este deci unul constant sau asumat. E un amestec de stiluri, aparținând unei singure voci narative care, în cea mai mare parte, își păstrează capacitatea de a se distanța emoțional de evenimentele pe care le povestește, chiar dacă sunt unele amintiri cu certitudine traumatizante. Partea în care nu reușește să se distanțeze emoțional este și cea mai puțin convingătoare din punct de vedere al scriiturii, mai exact capitolul final, în care relatează momentul în care a decis să devină ultramaratonist. Ceea ce constituie însă substanța cărții e prezentat până în acel punct, pentru că Tibi Ușeriu prezintă povestea unei vieți care, prin simpla înlănțuire evenimențială, îl transformă în personaj.

            Capitolul inițial, Bicicleta de la ora 5:00, pune față în față imaginea maratonistul ce ia parte la o cursă și imaginea copilului care ajunge să fure bicicleta vecinului pentru a se plimba cu ea, returnând-o de fiecare dată. Cu toate că e amenințat cu bătaia și știe că dacă e prins asta se va întâmpla, copilul de 11 ani împrumută bicicleta în repetate rânduri pentru a-și împlini un vis. Între cele două momente din timp să creează o tensiune epică care până la urmă reprezintă miza întregii cărți: cum poate ajunge copilul timid, timorat și cu evidente probleme de personalitate în ipostaza adultului ce aleargă prin munți, amintindu-și toate aceste lucruri. Din această perspectivă, cartea reușește să rezolve această tensiune pentru că în definitiv explicația urmează parcursul existenței autorului. Explicația se alcătuiește însă din bucățelele oferite de-a lungul capitolelor construite în manieră similară. Primul capitol oferă câteva informații legate de o copilărie marcată de lipsuri și traume fizice și psihice. Din relatare lipsește însă orice urmă de autocompătimire sau dramatism, fiind înlocuite de o foarte lucidă încercare de a înțelege lucrurile și de a le da un sens. Al doilea capitol pune în relație momentul deciziei de a participa la 6633 Arctic Ultra pentru prima dată, în martie 2016, toată tensiunea premergătoare acestei curse și experiența trăită în Insulele Gran Canaria la 20 de ani, ca martor la jocul de alba-neagra. Trecerea se face printr-un episod de amintire senzorială, un cub de gheață spart între dinți. Din nou, apare opoziția între cele două ipostaze, însă se conturează o mai mare parte a personalității autorului. Capitolul al treilea dezvăluie motivația înscrierii și a revenirii la maratonul Arctic Ultra 6633: efortul fizic intens și tentația depășirii limitelor devin o formă de exorcism „oricât încerc să fug de demonii mei, ei aleagă alături de mine. Sunt antrenați. Nu pot să obosească și să rămână în urmă. Mi se cocoață cu tupeu pe umăr, îmi șoptesc fel de fel de chestii în urechi. Îmi amintesc greșelile, imaturitatea, alegerile aiurea. Dar eu alerg mai departe. Cu pas egal, mărunt, măsurându-mi respirația. Vreau să le arăt că istoria unui om poate fi rescrisă mereu. Ca un hard disc. Nimic definitiv, bătut în cuie, de neschimbat, de neșters, de netrecut. Nimic nu-i ireversibil.” Până aici, din bucățelele de biografie prezentate, acest „ireversibil” pare un termen incongruent cu ceea ce se povestește, cumva prea mult. În paginile următoare ale capitolului, obsesia albului din deșertul arctic cheamă amintirea verdelui văzut din geamul unui autobuz cu mini celule pentru pușcăriași. Falia dintre cei doi naratori devine mai profundă, pentru că e și mai greu de înțeles cum acest om, care și-a făcut o profesie din a-și provoca limitele fizice și psihice poate avea demoni atât de puternici. Capitolul introduce această imagine a autorului încarcerat, imagine însoțită de profunde reproșuri și vină, dar și de regretul pierderii a 10 ani din viață, de la 25 la 35 de ani. La început, capitolul în care introdusă ideea existenței carcerale nu vine cu o explicație completă a evenimentelor care au dus la un astfel de deznodământ și surprinde aspectul cel mai traumatizant al închisorii, izolarea și șocul întâlnirii unor indivizi pe de o parte periculoși, pe de altă parte dezumanizați și inspirând în aceeași același timp spaimă, dar și milă. Condițiile de detenție într-o închisoare de maximă si securitate din Occident au ca scop deconstrucția psihică a individului, obligat să privească în permanență același perete de un alb imaculat, ajungând să se bucure de raza de soare pe care o vedea de câteva ori pe an sau de o  pasăre care ocazional se așezat pe rama ferestrei.

            Capitolul următor amplifică tensiunea epică, dar nu în modul în care cititorul s-ar putea aștepta. Povestea cu închisoarea e oprită deocamdată și se relatează în paralel o cursă în care pentru prima dată maratonistul își forțează prea mult limitele, instalându-se un blackout total, în care nu se mai recunoaște și trauma divorțului părinților din copilărie, dar și bătăile primite atât de la părinți, cât și de la bunici. Se conturează o imagine desprinsă parcă din romanul Ion al lui Liviu Rebreanu, mai ales că acțiunea se petrece în locuri foarte apropiate, dar aici realitatea ce zace dincolo de aparența idilică este terifiantă „duminica, ziua sfântă în care ne dădea și nouă din borcanul lui cu miere ținut sub cheie, își punea cioareci, îmbrăca sumanul,  își tragea o traistă de-a curmezișul pieptului, își punea clopul de sărbătoare și pleca călare spre biserica veche, cea care mai apoi a ars. Mergea să se închine. De departe, arăta ca dintr-un film cu Margelatu’. De departe, părea un creștin bun. Respiram ușurați când vedeam cum se duce călare.” Amintirile din satul bunicilor nu sunt fericite și ampla caracterizare pe care autorul o dedică fratelui său își găsește explicația în faptul că, după îndelungata perioadă de detenție, atunci când aproape că nu mai avea nicio amintire sau cu certitudine niciuna fericită, fratele este cel care îi redă o parte din identitate. Astfel, într-un spațiu marcat de traume și suferință în copilărie, autorul își regăsește rațiunea de a fi și un scop al existenței. Capitolul al cincilea pune în relație superficialitatea celebrității dobândite ca ultramaratonist, superficialitate pe care Ușeriu o identifică de la bun început cu inconștiența din tinerețe în care, luat de valul îmbogățirii rapide, autorul dă prima spargere. Povestea se împletește cu relatarea unei curse ratate, Tor de Geantes, cursă în care organismul îi cedează. În acea viață din trecut în care se decide să dea prima spargere, Ușeriu își construiește o nouă identitate „masca avea un efect narcotic asupra mea. Mâna nu mai transpira și respiram normal. Repetam exercițiul și, da, parcă deveneam altcineva. Deveneam un om în state de orice, toate simțurile mi se ascuțeau, acționam cu precizie și sânge rece.” Identitatea sa alternativă e un construct epic bine descris, ce explică o serie de resorturi psihologice.

            Următoarele două capitole, Fluturii mov și 27 de pași reprezintă contrapuncte narative. Fluturii mov urmărește parcursul primei curse Ultra Arctic 6633, descriind efortul fizic atât de intens și prelungit, încât se ajunge la halucinații. Fluturii mov sunt una dintre halucinațile care l-a însoțit pe Ușeriu până după închierea cursei. Pasajele ce descriu aceste stări au un efect halucinatoriu „nu doar că trebuie să mă încălzesc, ci și să dorm, să dau minții și trupului un restart cât de mic. Altfel o iau razna și plec să patinez cu Mihaela de mînă, cu Tom și Jerry și cu fluturii aceea mov care s-au apucat să-mi zboare pe dinaintea ochilor atât de magic, încât îmi vine să plâng de fericire. Fluturii mei au aripi rotunde și mă înconjoară din toate părțile. Când mă opresc dansează mai cu foc. Și noaptea dansează, dar parcă un pic drăcește. Fluturii mei mov bat vesel din aripi, parcă mă mână înainte. Tom și Jerry patinează cu foc. Mihaela s-a supărat și s-a cărat înapoi în desenele comuniste. Orele trec acum cu repeziciune. Simt o mânie sfântă și sania devine ușoară.” Momentul final descrie etapa din cursă în care Ușeriu reușește să-și depășească competitorul, în ciuda halucinațiilor ce-l însoțeau în permanență. Capitolul 27 de pași, care dă și titlul cărții, indică numărul de pași pe care autorul putea să-i facă în curtea închisorii în timpul celor 10 ani de detenție. Aici rezidă și contrapunctul pe care el încearcă să-l alcătuiască pentru că, în competiția Arctic Ultra 6633, cei 27 de pași sunt înmulțiți infinit, răzbunându-se astfel limitarea spațială trăită vreme de 10 ani. Tibi Ușeriu reușește să-și rezume foarte bine existența în momentul în care descrie ieșirea din închisoare la 35 de ani „în doar 35 de ani, am trăit multe vieți disparate. Copil bolnăvicios terorizat de un tată violent, slugă dată vara pe brânză, adolescent dezorientat visând să ajungă șofer de tir ca să poată fugi de toți, porcar în armata română, sub comanda unui locotenent diliu, azilant politic în Berlin, holbându-se în vitrină fără un ban în buzunar, bucătar și pizzar într-un restaurant italian, muncit până la extenuare, martor într-o galerie de alba-neagra din Gran Canaria, bodyguard în familia unui mafiot sârb, tâlhar la drumul mare, furând la bogați, ca Robin Hood, dar nu ca să dau la săraci, fugar prin toată Europa, evadat din două pușcării și, în cele din urmă, client al unui stabiliment de lux, din care nimeni nu a reușit să se furișeze în toată istoria lui de 100 de ani.” Procesul care duce la detenție este descris cu accente SF alternate cu horror „toate sticlele sunt securizate, antiglonț. La geam, bare de fier. Apar acolo răsărind, ca morții la judecata de apoi, direct din podeaua sălii de judecată. Atmosfera e rece, polițiștii cască, judecătorul e încruntat, avocatul din oficiu se fâțâie pe scaun. Eu nu-s prezent acolo. Cu mintea cel puțin. […]Ultima dată, tata m-a prostit. Mi-a promis solemn, privindu-mă în ochi, că dacă zic că vreau să stau cu el, o să-mi iau doi mînzuci. Nu unul, ci doi. L-am crezut. Așa că la proces, am zis că vreau cu el.” Procesul aduce în memoria autorului divorțul părinților și trauma acestuia se concretizează cel mai bine în minciuna spusă de tată pentru a-l determina să aleagă să locuiască cu el, ca să nu plătească pensie alimentară. În carceră, Ușeriu are acces la o singură carte, o Biblie în limba germană. Izolat și incapabil să comunice cu nimeni pentru a nu-și pierde mințile, începe să învețe germana cu ajutorul acestui text și până la urmă, după un timp, regimul de detenție să relaxează. În acest capitol poate că acele părți care relatează îndeplinirea visurilor și a planurilor din timpul detenției nu sunt cel mai bine scrise, însă e de înțeles faptul că din punct de vedere psihologic ele reprezintă cel mai mult pentru un autor ce reușește astfel să stabilească o punte de legătură între multiplele sale existențe. Capitolele opt și nouă oferă o explicație finală parcursului existențial al autorului, relatând cum intră în lumea unui mafiot sârb și cum acesta îi va facilita accesul la arme, la foarte mulți bani și la identități false, menținându-l însă într-o permanentă teroare. Cele două evadări din închisorile din Germania și din Austria vin să întregească imaginea unei existențe zbuciumate, aceasta etapă a infracțiunilor încheindu-se cu detenția într-o închisoare de maximă securitate. Ultimul capitol este dedicat momentului în care Ușeriu ia decizia de a deveni ultramaratonist și primei curse de ultramaraton pe care o face, 215 km finalizați cu maratonul internațional Arobs, moment în care existența sa capătă un sens.

            Cu toate că nu e literatură, ci o autobiografie cu elemente de memorialistică și motivaționale, cartea lui Tibi Ușeriu se comportă în scriitură așa cum se comportă multe alte cărți de literatură, în sensul că tot ceea ce e mai bine povestit, ceea ce mai convingător și pasajele în care personajele sunt cel mai bine conturate sunt cele mai îndepărtate în timp. Nu acestea însă sunt imaginile pe care autorul vrea să le transmită în mod intenționat. Scopul lui este să contureaze o lume a redempțiunii în care trăiește în prezent și-n care lupta cu propriii demoni și învingerea lor primează. E o festă pe care o joacă de multe ori psihicul celor care scriu, ce nu se pot detașa îndeajuns de mult de prezentul în care trăiesc și ajung să contureze un trecut mult mai convingător ca și construct epic. Probabil că distanța temporală este cea care explică acest fenomen. Cert este că din această carte rămân niște imagini puternice, ce aparțin în mare majoritate trecutului: copilul naiv de 11 ani care fură o bicicletă pentru a se plimba cu ea, bătăile inumane încasate atât de la părinți cât și de la bunici, varianta horror a satului romanesc tradițional, dezumanizarea carcerală, dar și iluzia propriei invincibilității. Poate că fraza nu e perfectă în stilul lui Ușeriu și poate că asocierile sunt facile, dar stările și gândurile pe care le transmite cartea alcătuiesc cel puțin o poveste ce merită a fi cunoscută.

Foto: tasuleasocial.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *