40 de ani de literatură română

Sexul feminin, evaluat de minți obtuze și reducționiste, este asociat cu rupturile de ritm, cu ciclotimia, umorile, susceptibilitatea și, deci, capacitatea de a fi imprevizibil și smucit. Chiar fără a fi de acord cu cei care – foarte incorect politic! – operează astfel de categorizări, conceptul devine funcțional atunci când vine vorba despre manifestări non-umane. De pildă, cultura. O cultură multiseculară, temeinică, în care curentele de idei se înșiră coerent ca mărgelele pe șirag, așa cum sunt cele vestice, este, desigur, masculină, căci așezată, infailibilă, cerebrală, programatică, prodigioasă. Aici însă, la marginea Europei, peisajul a fost dintotdeauna amestecat, ca orașul care se corcește la margini cu satul. O cultură feminină, care s-a trezit, năucită, frumoasa balului în interbelic, dar numai fiindcă a împrumutat niște toalete mai de soi de la protectoare mai chibzuite; una care a căzut în dizgrație mai târziu, după Război, când, ca măritată nefericit, s-a sluțit. Și-a adunat puterile și s-a reîntors la frumusețea de odinioară, doar că a îmbrăcat aceleași haine. A fost lunga primăvară neomodernistă, euforia copilului care a deschis cămara interzisă. Luată prin surprindere de căderea vălurilor, fiindcă de peste ocean veneau zvonuri tulburătoare, și mai ales de prăbușirea comunismului, a început să-și pună pe ea toate cele, fără sens și fără gust. Asta s-a întâmplat din anii 80 până către 2000, ani de absolută confuzie a valorilor, de ale căror cețuri suferim și azi. Numai că, de data asta, n-a mai fost nimeni care să-i atragă atenția că din stridențe, șoc, desfrânare și excentricități nu se face școală. N-a fost mai nici saturnianul conservator Maiorescu, nici profesorul Lovinescu, iar Manolescu a vorbit mereu frumos și echilibrat despre mari dezechilibre, așa că a părut cel mai înțelept dintre toți. N-a existat nicio auroră clasică după care să găsim nordul. După 2000, literatura noastră pare mai degrabă scăpată de sub control: purie acum, țopăie și joacă pe toate muzicile, își schimbă intempestiv outfit-ul, mai câștigă câte un concurs de frumusețe pentru categorii de vârstă nu foarte prietenoase, e invitată la câte o cină, mai primește un buchet de flori, e gata să creadă că a rămas în grațiile admiratorilor. Numai că nu are nicio oglindă în care să se privească. Singurele reflexii pe care le poate fura sunt miile de cioburi ale canalelor de validare critică. Numai că fiecare-i va arăta ori o geană, ori un vârf de unghie, din ale căror moliciuni și rotunjimi își va crede că e încă o frumusețe. Îndrăzniți, așadar, să frunzăriți revistele noastre literare; faceți exercițiul de a contabiliza cuvintele elogioase, cutremurările de entuziasm, encomioanele care întovărășesc aparițiile editoriale și veți avea panorama deșertăciunilor deschisă înainte. Mecanismul este cu desăvârșire gripat. Într-o proporție covârșitoare, titlurile și autorii pe care-i gratulează cronicarii provinciali sunt de negăsit în librării și biblioteci, deci nule, căci se adresează unui cerc de amici. Pe de altă parte, se citește exclusiv literatură străină, despre care ați remarcat desigur că nu se scrie și nu se vorbește decât prin portavocile PR-iste ale editurilor. Cu ce se diferențiază astfel o petrecere dată pentru cei apropiați de publicarea unei cărți pe care nu o citește nimeni și care nu mișcă nici un fir de nisip în univers? Pasabili, glorii de cenaclu cu nume primăvăratic, vedete de tinichea, premianți ai școlilor locale, scriitorii-fanion ai acestor publicații sunt cu totul neînsemnați. Dar creează un abur călduț de valoare și ambiție, într-o lume caragialescă, în care fiecare e gata să arunce cu vitriol în ochiul care îndrăznește să vadă găurile de șvaiter ale capodoperei.

            În această ordine de idei, a te complace în postmodernismul care face și drege, și multiplică centrele de autoritate, și dă fiecăruia cele cinci minute de glorie este nu numai infantil, dar primejdios. A renunța la autoritatea critică, a eluda importanța unui set de criterii estetice, a închide oriental ochii la slăbiciunile sistemice și la erorile de validare, promovare, clasicizare este cu totul suicidar. Acum, când alfabetizarea vine cu tot cu morbul creației, inflația paginilor scrise cere tot mai mult o conștiință critică. Tandra încurajare a mediocrităților, blândețea filocalică ce vine din conștiința laxă a apartenenței la „o familie bună”, codoșlâcul cronicilor cumpărate – cu greu aer de panegiric –, amiciția conturnată în clemențe, admisiunile paternaliste în rândul asociațiilor profesionale, zbenguiala de superlative la orice eructație literară sunt boli care amenință hidos. Primul secol de literatură română se poate, din ambetare și ignoranță, să rămână singurul. Sănătatea unui sistem este în imunitatea lui. O literatură lipsită de criterii este, deja, septică.

            Suntem acum, la capătul unui veac de scris „autorizat” în limba română, în cea mai nefericită perioadă a ei. Foarte pofticioși de sincronizare și foarte ispitiți de cucerirea piețelor editoriale ale pământului, înnebuniți de a fi „traduși”, „criticați”, premiați, evaluați, invitați la târguri și festivaluri, scriitorii români sunt ca gospodinele tinere care încearcă o mie de rețete, dintre care, cele mai multe sunt numai bune de aruncat la canalizare. Am mursecat destul corpul călduț al experienței comuniste; marii câștigători au fost Matei Vișniec, Herta Müller și Dan Lungu, puțini, se vede, cu plus-valoare pentru literatura „dinăuntru”. Am izbit cu pumnii fragili ai poeziei, s-au tradus câteva volume, unele reviste de aiurea s-au arătat bucuroase să găzduiască numere tematice dedicate poeziei celei noi românești. A crescut asta cu măcar zece exemplare vânzarea în țară a autorilor cu pricina? Nici vorbă, desigur. Suntem încă, la finele a o sută de ani de exercițiu pe teritoriul scrisului național, incapabili să tranzacționăm firavele izbânzi. Nu e  o deficiență a editorilor, căci editura este o afacere, mai ales astăzi, când publicarea cărților și zăbava cetitului nu sunt deloc frivolități și lupte pro domo. Singurul criteriu este vandabilitatea. Și câți dintre scriitorii noștri de astăzi sunt vandabili, câți au coborât din turnul de ivoriu al romantismelor, câți sunt profesioniști, câți – așadar – merită să ia cu asalt piețele externe? Una peste alta, tabloul literaturii române rămâne periferic, marcat de ciocniri intestine, un marasm al frustrărilor și al jumătăților de măsură, tocmai fiindcă nu există un mediu competitiv sănătos. Între sutele și miile de creatori care-și poartă laurii întâmplători, cum să discerni? Între scribi și scriitori, între muncitori ai cuvântului și artiști cum să tragi o linie de demarcație? Cine spune care e justa măsură?Tonul ridicat al acestor întrebări relevă, de fapt, că eșecul cel mai de seamă al literaturii de azi este absența criticii de direcție și a polemicii întemeietoare. Centrele de cultură s-au provincializat, s-au endemizat ori s-au eterizat. Iașul, Clujul, Brașovul, chiar Bucureștiul, judecate in corpore, nu mai înseamnă mare lucru pe harta literaturii, fiindcă întâmplările fericite ale scrisului nostru vin de te miri unde și, mai ales, din partea unor individualități atipice și meteorice (vezi cazul lui Florin Chirculescu și romanul lui Greva păcătoșilor sau Cartea oglinzilor a lui Chirovici). Grupările literare nu mai au forță de coeziune, programul estetic, când e de pe pământ și nu elucubrație de sanatoriu, nu mai face grup, ci articulează o individualitate.  

            În ceea ce ne privește, confuzia valorilor și laxitatea criteriilor nu începe de azi de ieri. O mostră din ce învață tineretul studios: Romantismul este curentul literar apărut ca reacție împotriva rigorilor formale ale clasicismului și raționalismului iluminist.  Care clasicism al nostru? Cum s-a manifestat, viabil, estetic, iluminismul? Urmează apoi lunga paranteză închinată romanticului Eminescu, pilon al Epocii Marilor Clasici; romantism și clasicism, laolaltă. E și aici o probă că nu prea ne-au plăcut, istoric vorbind, tăieturile clare, fine, nici bisturiele. Nici măcar pentru rezecții tumorale (de aceea suntem incapabili de o revizuire clară a canonului). Și iată-ne acum, snobi, în plină celebrare. A formelor fără fond, a propriei dizgrații, a adevărurilor rostite cu jumătate de gură?  

            Și-atunci, puși în situația junimiștilor de la 1866, dacă este să concepem o antologie de literatură românească pentru uz didactic, ce am pune acolo, chiar la sfârșitul a o sută de ani bătuți pe muchie? Ne-ar fi oare frică să nu-l reținem pe G. Călinescu, romancier, sau pe Mircea Eliade? Am avea curajul de a-l trimite în raftul secund pe Ion Barbu? Ce am face cu Mircea Ivănescu? I-am da un brânci în școală? Ce am face cu inenarabilul Moromeții? Dar cu Sadoveanu? Sau ne-a fost de ajuns oprobriul pe care l-au experimentat Patapievici și al său „cadavru din dulap” eminescian, așa că suntem reverențioși până la capătul micii și șovăielnicei noastre literaturi? Rămânem aprigi apărători al „sărăciei” dinăuntru, odrasle „de familie bună” ce suntem cu toții? O probă a incapacității noastre evaluative și a egolatriei inepte și mulțumite de sine este, pe de altă parte, faptul că un elev de liceu iese de pe băncile școlii convins că  Nichita Stănescu este terminus-ul literaturii, deci, din punct de vedere didactic, cea care pregătește cititorul de mâine, literatura noastră de un veac are numai… vreo 40 de ani. Cu asemenea public învățat pe sfert, suntem condamnați, iar sfada noastră – ridicolă.

Un răspuns la „40 de ani de literatură română”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *