A trăi vremurile pe care le trăiești

  1. Este vizibilă o schimbare de paradigmă în poezia celor debutați către și după 2010? și 2. Care ar putea fi principalele linii de demarcație între generațiile nouăzecistă/ douămiistă și noul val?

            Printre „etichetele” generației 2000 sunt mizerabilismul, violența, ruptura eu-lume (Raluca Dună [1]), visceralitate, agresivitate, directețe a discursului, hiperautenticism, cinism și disperare apocaliptică (Paul Cernat [2]), realism mizerabilist al imaginarului, colocvialitate tăioasă a expresiei, poezie pop și poezie kabbală (Alexandru Matei [3]), „radicali și sumbri, ba chiar postapocaliptici” (Ștefania Mincu [4]), ruptură eu-lume, obiectivitate rece, maniacali, morbizi, „dezavuarea tropilor și a oricărei intenții (sau bănuieli) de lirism sau sentimentalism” (Claudiu Komartin [5]). Iată, așadar, un tablou care, agasant prin diversitate, se încăpățânează să transmită coordonate ale unei generații. Ceea ce mă face să remarc, deodată cu Claudiu Komartin, că „ceea ce-i desparte pe acești poeți e categoric mai clar decât ceea ce-i leagă”[6].

            Într-o zonă similară se așază și Grațiela Benga: „Dată fiind această (dez)organizare de tip reţea in progress, cu noduri şi răspîntii în continuă metamorfoză, nu se poate vorbi despre o poezie douămiistă, cu invariante indiscutabile şi o viziune comună asupra lumii. Stereotipurile care însoţesc această poezie (mizerabilistă, biografistă, viscerală, pornografică) sînt inadecvate şi înşelătoare, deoarece fiecare în parte defineşte doar un mic segment al acestei poezii, nicidecum întregul ei. Diversă, în mişcare, cu cîteva etape de cristalizare, cu continuităţi şi discontinuităţi (intra muros, dar şi în raport cu poezia care o precedă), poezia anilor 2000 nu este expresia literară a unei concepţii omogene despre lume în care se regăseşte, mai mult sau mai puţin compact, un grup de scriitori, ci este scrisă de autori douămiişti, în sensul dat de momentul afirmării lor“ [7]

            Discuțiile despre acest model de „generație” care se schimbă o dată la un deceniu mi se par contraproductive și, de ce nu, obositoare. Dorința de emulație teoretică a dispărut, înlocuită cu o dezabuzare în această direcție. Sau, poate, o relaxare, o transformare a paradigmării teoretice a priori. Pentru că, într-adevăr, despre poeții tineri se vorbește în siajul conceptului de postumanism: „(…) importanța pe care o avusese transcrierea vieții trăite, în notațiile douămiiștilor, cedează teren în fața vieții (mai mult sau mai puțin) construite din textele postumaniștilor de azi. De unde «critica ideologică» putea trece drept una din sintagmele-cheie ale poeticilor mizerabiliste, discursul critic se vede azi obligat să recunoască, fără doar și poate, desocializarea imaginativă a noilor estetice literare.”[8]

            Se remarcă, în peisajul desenat de Alex Ciorogar, trei direcții ale poeziei noi. Este vorba despre un „bovarism exotic” (la Văsieș), o poezie post-confesivă (Dósa) și o reificare a structurilor prozodice (Nițescu), trăsături care se întâlnesc într-o preferință pentru artificialitate hiperconștientă. Criticul ajunge, negreșit, la sursa poeticilor noi – Dan Sociu, care este numit „maestru al tinerilor poeți de azi”[9].

            Într-o tonalitate asonantă vin Octavian Soviany și Marius Conkan. Cei doi vorbesc despre dereglare a tuturor simțurilor, percepții tulburi, „linii voit nesigure, voit șovăielnice”[10] sau despre maniera în care „granițele dintre realitatea autobiografică și cea imaginată devin imperceptibile” [11].

            Aș veni aici, lângă acest peisaj, cu o scurtă completare. Heteronimele (despre care s-a vorbit deja) sunt, între 2000-iști și post-2000-iști, linii clare de demarcație. Dacă Bogdan Alexandru-Stănescu spunea despre Sociu că, după ce Eu nu mai e îndeajuns, își face poezia să vorbească prin alte voci, exemple directe de heteronime găsim în trecutul extrem de recent la douămiiști, dar și la poeții noi.

Să luăm două nume. Adriana Carrasco și Oana Văsieș. Dacă poeta mexicană, moartă la 27 (!) de ani într-un schimb de focuri dintre bande rivale este creația lui Komartin (creație pură, nu emulație), la Văsieș heteronimul deja există și este asumat ca atare (Oana Văsieș este sora lui geamănă). Aici, poate, rezidă una dintre esențialele diferențe dintre cele două zone poetice: una face o mișcare dinspre interior către exterior (la Komartin, prin inventarea unui heteronim), iar cealaltă, mult mai frustă și, pe alocuri, cinică și dezabuzată, face o mișcare inversă, de la exterior spre interior (la Văsieș).

  1. Cum se raportează scriitorii cei mai tineri la noile media?

            Noile media, dacă la 2000 erau relevante ca referință-trop – poate o sinecdocă a înstrăinării, poate un referent aluvionar –-, acum, la poeții tineri (nici cei din generația 2000 nu-s bătrâni), termenii noi sunt asimilați limbajului autentic(ist?). Nu-mi pot imagina un poet de 20 și ceva de ani purtând o conversație de salon britanic, de pension elvețian, în fine, cu un iz de last century.

Aici cred că se întâmplă schimbarea de paradigmă. La a trăi vremurile pe care le trăiești: un trecut extrem de recent, un prezent confuzabil și confuzant într-o temporalitate telescopică. Limbajul specializat le vine mănușă (Sorin DespoT), e acaparat ca referențialitate naturală (Nițescu) sau e mărunțit în cinismul zilnic (Văsieș), ca să dau doar câteva exemple.

            Pe de altă parte, a existat dintotdeauna o seducție a metatextului (fie teoretizantă, fie performativă). Orice se aduce pe lângă poezie e descoperirea și a unui alt limbaj. Încurajator.

  1. Ce importanță (mai) au festivalurile de profil, instituțiile de cultură, cenaclurile și revistele literare în promovarea celor mai tineri scriitori?

            Toate astea au un rol de a aduce poezia la cititor. Mi se pare că, în ciuda faptului că prestigiul publicării unor poeme într-o revistă sau alta a scăzut dramatic, acum noutatea rezidând în publicarea unui volum, publicațiile periodice încă reprezintă o zonă esențială în promovarea scriitorilor. Și cred că ar trebui mai des folosite, dar cu grijă la text, la valoarea acestuia, și mai puțin cu grijă la numele celor publicați. Nici răspunsurile mele nu ar fi existat fără revistele despre care vorbim aici.

            Despre festivaluri de profil și instituții de cultură nu trebuie să mai vorbesc, pentru că mi se pare evidentă importanța lor.

            Cenaclurile. Aici discuția ajunge într-o zonă în care se ciocnesc, de cele mai multe ori, orgoliile. Cu o oarecare tradiție la noi, aceste întâlniri ar trebui să promoveze un soi de atelier after hours. Ar trebui să fie un feedback. Uneori, se ajunge la asta prin discuții aplicate pe text. Alteori, se ajunge la descurajarea autorilor, aceștia nemaiscriind niciodată (ceea ce nu mi se pare o crimă, dimpotrivă: nu este obligatoriu ca toată lumea să scrie, așa cum nu este obligatoriu ca toată lumea să cânte la oboi). Ce vreau să spun este că dacă importanța principală a acestor întâlniri este dată de text, și nu de alte efecte exterioare literaturii, atunci sunt fundamentale pentru evoluția scrisului. Cred că de-aici se trage și longevitatea unor asemenea cluburi de lectură cum sunt Blecher-ul inventat de Claudiu Komartin, Thoreau-ul lui Ștefan Manasia, sau Zona Nouă sibiană, ca să le numesc pe cele mai importante.

  1. Cum se vede destinul literaturii (române) prin ochii postdouămiiștilor?

Se vede bine.

[1] în ancheta Douămiism vs. douămiism din “Cuvântul”, nr. 6 (584), iunie, 2009;

[2] idem;

[3] ibidem;

[4] Douămiismul poetic românesc, Editura Pontica, 2007, p. 24;

[5] 2000-2016. O recapitulare, în “Timpul”, nr. 209, 210 și 212-213 din 2016 – http://unanotimpinberceni.blogspot.ro/2016/12/2000-2016-o-recapitulare.html?m=1

[6] idem;

[7] Rețeaua. Poezia românească a anilor 2000, Editura Universității de Vest, timișoara, 2016, citată de Șerban Axinte în “Douămiismul de esență tare”, Observator Cultural, nr. 836/ 2016;

[8]Alex Ciorogar în Radu Nițescu, dialectica urșilor, https://ciorogaralex.wordpress.com/2017/02/21/radu-nitescu-dialectica-ursilor/

[9] idem;

[10] Octavian Soviany în Observator Cultural, nr. 834, august, 2016;

[11] Marius Conkan în România Literară, nr. 24/ 2016;

Un răspuns la „A trăi vremurile pe care le trăiești”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *