Afinităţi elective și afinități selective

Experienţa nu este niciodată limitată şi nu este niciodată completă.”

(Henry James)

Profesorii sunt acei oameni care încep lucruri pe care nu vor apuca să le vadă terminate și pentru care nu primesc mulțumiri decât atunci când e prea târziu”, spunea Max Leon Forman. Cu aceste cuvinte își încheie Ali Shehzad Zaidi prezentarea volumului de studii dedicate lui Robert ter Horst, apărut în primăvara acestui an pentru a onora activitatea științifică a unui veritabil cărturar și excelent profesor, căruia toți cei trei editori ai prezentei cărți (Eleanor ter Horst – University of South Alabama, Edward H. Friedman – Vanderbilt University și Ali Zaidi – State University of New York at Canton) îi datorează mult – și multe! – și căruia au dorit să-i mulțumească, în acest fel. Înainte de a fi prea târziu.

Autor a numeroase studii și eseuri și al câtorva cărți de referință în domeniul culturii baroce europene, profesor de literatură comparată, vreme de decenii, la prestigioasa Universitate Rochester (cu un strălucit doctorat la Johns Hopkins University) și specialist de marcă în domeniul hispanisticii, Robert ter Horst (n. 1929) a făcut întotdeauna lucrurile în care a crezut, ştiind să rămână mereu aproape de marea literatură. Dar și de discipolii săi. Dovadă – dacă era nevoie de aşa ceva – volumul acesta, Studies in Honor of Robert ter Horst, publicat de Transformative Studies Institute Press, la New York, în condiţii grafice deosebite, incluzând și câteva fotografii inedite, un soi de neașteptată arhivă vizuală, ce oferă cititorului și surpriza de a pătrunde (și) în intimitatea vieții cotidiene a profesorului ter Horst.

Impus rapid atenției cercurilor intelectuale nord-americane (și nu numai!), după publicarea strălucitei sale cărți despre Secolul de Aus spaniol și dramaturgia acestuia, Calderón. The Secular Plays (1982), care demonstrează nu doar deplina cunoaștere a epocii și a contextului socio-istoric în care se afirmă autorul Vieții e vis, ci și o remarcabilă artă a interpretării și o uluitoare intuiție comparatistă, întotdeauna susținută de datele textului, Robert ter Horst uimește (și convinge!) din nou, în anul 2003. Acum, el devine centrul dezbaterii academice (și comparatiste) din Statele Unite, odată cu apariția volumului intitulat The Fortunes of the Novel. A Study in the Transposition of a Genre. Desigur, încercarea lui ter Horst de a defini romanul și de a clarifica evoluția acestuia în perioada secolelor XVI – XIX nu e unică, fiind bine cunoscute, mai ales în spațiul de limbă engleză, demersurile lui Ian Watt (The Rise of the Novel. Studies in Defoe, Richardson and Fielding) sau Michael McKeon (The Origins of the English Novel, 1600 – 1740). Ipoteza centrală a lui Watt este că doar odată cu scrierile lui Defoe, Richardson și Fielding putem vorbi despre realismul formal și de conținut al romanului englez. Importantă este, în acest context, impunerea individualismului într-o lume a cărei imagine (și viziune globală!) era influențată de zorii capitalismului industrial și de răspândirea în Europa a protestantismului, mai cu seamă în formele sale calviniste și puritane. La rândul său, MeKeon subliniază, pe de o parte, că în cazul romancierilor precum Fielding putem vorbi despre o accentuare a tradiției anti-individualiste și idealiste a vechii forme narative a romanțului („romance”), iar pe de alta, că există numeroase trăsături ale unui realism formal și în narațiunile antice sau medievale, precum și o frecventă apariție a temei erotice și a idealizării vechii aristocrații. Pentru McKeon, genul e determinat de uzul ca atare, fiind legat de moduri de percepție și evaluare mai complexe decât acelea care se limitează strict la universul literaturii. Watt își susține punctul de vedere cu privire la roman ca formă literară diferențiind noul discus de proza epocilor anterioare, în vreme ce McKeon interpretează în mod diferit termeni precum „romance” și „history”, subliniind evoluția sinuoasă a celui dintâi ținând seama de problema reflectării adevărului în textul scris, pusă mereu în opoziție cu problema valorii estetice. De aici și semnificația nouă a conceptului de „onoare”, care ar conduce, în opinia autorului citat, la impunerea unei ideologii sociale bazate pe concepția de clasă, dar înțeleasă diferit față de vechea ideologie aristocratică, ce se întemeia pe statutul predeterminat.

În Fortunes of the Novel, Robert ter Horst demonstrează capacitatea de a sintetiza ideile cercetătorilor anteriori, dar și de a formula, subtil, o nouă teorie a romanului. Fără să excludă complet sugestiile făcute de alți cercetători ai fenomenului, el se distinge prin persuasiune și prin excelentele sugestii de lectură, în fața cărora cititorul nu poate rămâne indiferent. Astfel, după părerea sa, originile romanului (de reținut pluralul!) trebuie căutate în fenomenul complex al transformării poeziei în proză, fapt ce poate fi analizat mai ales în cadrul textelor picarești de secol XVI. Iar pornind de aici, din epoca barocului (pe drept cuvânt numită Epoca de Aur a culturii spaniole), ter Horst construiește un complex sistem de opoziții binare și de trimiteri, aluzii și citate pentru a face legătura cu o altă epocă esențială pentru dezvoltarea prozei europene, și anume scrierile secolului al XIX-lea, în primul rând cele de limbă engleză; autorul folosește termenul de „fortune” pentru a defini aceste transformări. În acest fel, cartea lui Robert ter Horst despre evoluția romanului poate fi privită și ca o metaforă extinsă, romanul însuși devenind personajul central al unei narațiuni de formare și fiind considerat (și interpretat) drept un soi de creatură misterioasă ce își are obârșiile în marea poezie tocmai pentru a putea supraviețui unei epoci pline de provocări neobișnuite (ascensiunea capitalismului, revoluția industrială) și pentru a defini, în acest fel (adică prin intermediul unui alt tip de discurs literar), o eră nouă. Iar în spatele tuturor acestor dezvoltări stă, mereu, deși de fiecare dată altfel, norocul, această zeitate atât de frecvent invocată în literatura și arta Renașterii și de lipsa căruia se plâng mai mereu protagoniștii prozei picarești. Sigur, norocul poate desemna prosperitatea la care se ajunge prin jocul hazardului, dar, la fel de bine, și evoluțiile neașteptate ce însoțesc dezvoltarea (implicit, inițierea) oricărei ființe umane sau chiar îndestularea cuiva ca urmare a înțelegerii mersului lumii și a racordării la ritmurile unui univers aflat în schimbare. Accident, incident, noroc, avuție devin, deci, elementele pe care se sprijină sistemul teoretic al lui Robert ter Horst. După cum observă autorul, cercetătorii englezi au respins de multă vreme influența lui Cervantes în ceea ce privește nașterea romanului modern, o eroare capitală pe care el încearcă s-o corecteze, câtă vreme romanul european este, în cel mai înalt grad, o translație a metodei autorului lui Don Quijote, care a funcționat în toate spațiile culturale importante. Iar opera lui Miguel de Cervantes e înțealesă, așadar, drept spațiul privilegiat ce conține atât germenii propriei sale evoluții creatoare, cât și sinteza întregii moșteniri culturale a predecesorilor săi spanioli, mai cu seamă a lui Mateo Alemán (autorul lui Guzmán de Alfarache) și a autorului lui Lazarillo de Tormes. Nu întâmplător Don Quijote vorbește de atâtea ori despre lumea armelor și cea a literelor, evidențiind rolul poeziei, fiind vorba, în acest caz, despre o transpunere a ideilor lui Cervantes însuși la nivelul textului romanesc. Iar concluzia la care ajunge Robert ter Horst este că dezvoltarea romanului european trebuie privită în corelație cu proza (pre)modernă de limbă spaniolă, mai precis cu textele picarești, în primul rând ținând seama de dialectica dintre poezie (înțeleasă atât ca fenomen literar, cât și moral) și profunda implicare a oamenilor începutului Veacului de Aur în probleme financiare concrete ce le defineau existența în termeni de câștig sau pierdere, activitate numită acum economie, însă care, pe atunci, primea numele peiorativ de lăcomie… Profesorul ter Horst nu insistă pe necesitatea impunerii unui sistem al literaturii mondiale, așa cum procedează Claudio Guillén sau Franco Moretti, deși acest studiu al său a fost considerat de numeroși exegeți o expresie a legăturilor sistemice dintre societate și cultură (și care se stabilesc între mai multe spații culturale) mai ales odată cu perioada Renașterii. În fond, miza e mai importantă, privită în această perspectivă, decât în cazul lui Guillén sau Moretti, deși poate părea la prima vedere mai puțin utilă din punct de vedere analitic, dar cu siguranță mult mai generoasă cu interpretarea și cu eventualele sugestii de dezvoltare a acestor idei – care pot fi ușor aplicate și la nivelul altor epoci sau spații culturale. Studiul lui ter Horst, la fel ca toate textele pe care le-a publicat dau aripi imaginației și provoacă în permanență analiza comparatistă, mai ales în cazul celor pasionați de literatura engleză și de cea spaniolă.

Așa s-a întâmplat și în cazul cercetătorilor care au participat la realizarea volumului omagial care-i este dedicat, și care cuprinde o selecție de studii și eseuri, veritabile exerciţii de critică și teorie literară, ce răspund sau nuanțează multe dintre ideile profesorului. Textele sunt semnate de William R. Blue (Travelling in the Comedia), Edward H. Friedman (Self-Examination and Re-Creation in Early Modern Spanish Poetry), Maria Antonia Garcés (The Captive as Ethnographer), Patricia Kenworthy („La dama duende” and the „Reversible” Corral Stage), Kirsten F. Nigro (Antigone on the Border), Adrián Pérez Melgosa (Toward an Epistemology of Enchantment), Diana de Armas Wilson (The Translator’s Translator), Florence Byham Weinberg (Aspects of Symbolism in La Celestina), Ali Shehzad Zaidi (The Futuristic Arc of Early American Literature), Eleanor ter Horst și Randolph D. Pope. Diferite ca factură și structură, acoperind arii diverse, de la proza lui Cervantes sau dramaturgia barocă a lui Pedro Calderón de la Barca și până la teatrul latino-american contemporan sau aspecte ale literaturii nord-americane ori probleme ale traducerii literare, aceste texte se dovedesc, însă, a fi ceva mai mult decât o antologie de studii menite a omagia personalitatea unui fost profesor sau apreciat coleg. În primul rând datorită capacităţii analitice şi interpretative a autorilor (cu toții profesori de literatură comparată la prestigioase universități din S.U.A.), care e dublată de fiecare dată de cunoaşterea în profunzime a tuturor aspectelor abordate; iar apoi deoarece cartea de faţă oferă cititorului, în mod indirect, ca într-un uimitor proces de reflectare în oglinzi paralele, un inedit portret de cărturar recompus din perspectiva discipolilor săi, un cărturar care a dorit, a ştiut şi a reuşit să rămână mereu fidel marii literaturi.

Se remarcă textul semnat de Eleanor ter Horst, fiica profesorului (ea însăși specialistă în literatura barocului spaniol și european), care, în The Conjugations of Don Juan, intră într-un extraordinar dialog livresc cu tatăl său, raportându-se, nu o dată pentru a se distanța, la concluziile câtorva dintre studiile acestuia dedicate mitului lui Don Juan. Impusă în cultura universală de Tirso de Molina, prin piesa El burlador de Sevilla (Seducătorul din Sevilla, 1630), figura lui Don Juan va fi preluată ulterior de Molière, iar apoi, aproape un secol mai târziu, de Antonio Zamora prin El convidado de piedra (Oaspetele de piatră) şi de Espronceda în El estudiante de Salamanca (Studentul din Salamanca), protagonistul reprezentând mereu un adevărat seducător, uneori chiar un geniu al răului şi al distrugerii. Abia în piesa lui José Zorilla, Don Juan Tenorio (1844), Don Juan primeşte noi atribute, specifice epocii romantice. Dacă în teatrul baroc al lui Tirso de Molina, Don Juan era un tânăr andaluz frumos, senzual şi libertin, un seducător înnăscut, mincinos şi instabil, dacă la Zamora e un neînfricat spadasin şi un fanfaron uşor superficial, José de Espronceda face din el un tip anarhic, exaltat şi sfidător. Dar, odată cu Zorilla, Don Juan va fi absolvit de pedeapsa cu moartea, pentru că e capabil să aibă sentimente profunde, să se îndrăgostească. Romantismul îl modelează pe Don Juan în maniera sa, înfăţişându-l drept un spirit aşteptând ca divinitatea să se încarneze într-o femeie care să îl înţeleagă şi să-l facă fericit, asta deoarece nu şi-a pierdut încă vanitatea rousseau-istă de a se considera un principe exilat, născut liber, dar căzut în sclavie, prădat de coroana sa şi pe care omenirea e datoare să-l repună cât mai curând în drepturi, după cum consideră Ramiro de Maeztu. Şi întreaga lume va fi a lui, cu o condiţie: să nu creadă în dragoste. Însă de la romantism încoace, Don Juan – nu numai cel spaniol, căci nu trebuie să uităm excelentul poem Don Juan, al lui Byron – se îndrăgosteşte. Ceea ce înseamnă neşansa lui (plus, desigur un succes dramatic!), dar nu şi idealul său, aşa cum critica literară a afirmat nu o dată. Şi totuşi, aici e frumuseţea supremă a creaţiilor dedicate lui Don Juan de la Zorilla şi până la literatura secolului al XX-le: el întâlneşte un personaj feminin, făptură misterioasă, care îi va schimba felul de a privi viaţa.

Un alt text excelent este semnat de Randolph D. Pope, The Mute Testimony of Portraits in Pedro Calderón de la Barca’s and Miguel de Unamuno’s Work. Autorul compară opera celor doi autori din perspectiva detaliilor artistice care le marchează textele reprezentative, fie că e vorba despre portrete, sculpturi, lecturi sau alte elemente speculare. În felul acesta, rolul artei și semnificațiile imaginii artistului dobândesc o nouă consistență și pun într-o lumină neașteptată texte care, altfel, păreau cunoscute cititorilor familiarizați cu domeniul hispanic. În celebrul prolog al părţii a doua a lui Don Quijote, Cervantes îşi anunţa cititorii că romanul avea să se încheie cu moartea protagonistului, aspect interpretat de majoritatea criticilor ca un excelent exemplu de dezamăgire barocă („desengaño”) iar pe de altă parte, ca o deplină acceptare din partea autorului a propriului destin, dar şi o profunda înţelegere a locului pe care l-a deţinut – îl deţine(a) – în univers. Însă Cervantes, fapt mai puţin remarcat, a subliniat că, prin acest final (ca şi prin demersul său, ca autor, din prolog), a dat replica cea mai adecvată intruziunii lui Alonso Fernandez de Avellaneda (pseudonimul sub care fusese publicată falsa continuare a lui Don Quijote) în spaţiul său literar. Exact din acest punct şi tocmai de la această subtilă strategie impusă încă din Secolul de Aur porneşte Miguel de Unamuno în Ceaţă (Niebla, 1914), făcând, însă, şi un necesar pas înainte, în sensul că, în cartea sa, subintitulată „nivola” (riman), el însuşi, ca autor, este inclus în chiar textul narativ, prezentat fiind, într-o celebră şi mult discutată secvenţă, discutând aprins cu Augusto Pérez, căruia îi dezvăluie, în final, că nu e decât un personaj dintr-o carte scrisă chiar de Miguel de Unamuno, şi că, prin urmare, nu se poate sinucide, aşa cum bietul Augusto, personajul dezamăgit în dragoste, dorea să facă, deoarece deciziile de acest gen aparţin autorului, nu fiinţelor de hârtie. Problemele acestea sunt abordate, însă, de scriitorul spaniol, şi în alte texte, mai cu seamă în Cum se face un roman, unde se vede clar că protagonistul – cu note accentuat autobiografice – se teme doar de faptul că numai prin actul scrierii şi al lecturii poate înfrânge moartea. Căci marea teamă a întregii opere a lui Miguel de Unamuno aceasta este, cu variaţiunile de rigoare: atitudinea omului în faţa morţii şi tendinţa de a căuta mereu modalitatea de a atinge nemurirea, aspect prezent şi în Viaţa lui Don Quijote şi Sancho, eseu din perspectiva căruia pot fi citite numeroase alte scrieri ale sale, de la San Manuel Bueno, martir la Ceaţă. Acesta e locul geometric unde opera lui Unamuno se întâlnește, doar aparent paradoxal, cu construcția barocă a lui Calderón, dar și momentul când personajul unui roman modern poate tinde să se transforme, chiar și fără să realizeze până la capăt, într-un nou și tragic Segismundo, incapabil să mai traseze o linie clară de demarcație între viață și vis.

Situându-se cumva de-a dreptul „la întretăierea culturilor şi sensibilităţilor”, cartea dedicată profesorului Robert ter Horst are darul de a rosti simplu şi convingător multe adevăruri, de a deschide cititorului (şi) drumuri mai puţin umblate, dar şi de a surprinde, chiar şi în cazul capodoperelor literaturii hispane (sau mai exact spus tocmai în cazul lor!) acele elemente care, în ciuda numeroaselor studii care le-au fost dedicate anterior, au scăpat în general interpreţilor. Căci perspectivele sunt întotdeauna proaspete şi cuceritoare, iar rigoarea academică nu cade niciodată în ariditate sau exces de sursologie. De aceea, cartea se citeşte de-a dreptul pe nerăsuflate, asemenea unui minunat roman ce depune mărturie, indirect, în fiecare pagină, despre fascinanta aventură spirituală a unui om de cultură convins, asemenea lui Balzac, chiar dacă trăind într-o altă eră, că „misiunea artei nu e aceea de a copia natura, ci de a o exprima.”

Studies in Honor of Robert ter Horst.

Edited by Eleanor ter Horst, Edward H. Friedman and Ali Shehzad Zaidi,

Transformative Studies Institute Press, New York, 2017.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *