Alexandra Turcu – poeme

love illumination1

totul s-a întâmplat prin crăpătura unei uși întredeschise
o fâșie din corpul tău gol când mă întorceam de la baie
a dat consistență nopții trecute la fel, lumina dimineții
care a înlocuit încetul cu încetul lumina artificială
m-am strecurat înapoi în brațele tale și în spațiul mic ce se forma între noi
stătea înghețată o întreagă viață ce nu avea cum să se întâmple vreodată
ana, fetița noastră, florile cu care mă aștepți în gară, mâinile tale făcându-mi semn
să intru cu tine în apă, desenul de pe geamul compartimentului înainte să plece trenul

te-am ținut în ziua aia de mână
pentru că știam că e prima și ultima oară când o să ne ținem de mână
mi-am lăsat puțin capul pe umărul tău
pentru că știam că nu o să mai fii niciodată atât de aproape
am urcat atunci cu tine
pentru că eram sigură că noaptea aceea nu are cum să se întâmple
și a doua oară

de dimineață m-am strecurat înapoi în brațele tale
ți-am descleștat pumnul ți-am lipit palma de pieptul meu
și am încercat să nu adorm știind că nu o să-mi mai simt
niciodată corpul în strânsoarea corpului tău

nu eram deloc melancolică
nu-mi doream o săptămână o viață
nu-mi trecea prin minte să-ți cer ceva
am rămas multă vreme în fericirea aceea de moment
când știi că lucrurile cu adevărat perfecte sunt atât de temporare
încât nu au cum să dureze mai mult de o noapte

love illumination2

mi-am întins ușor mâna înspre mâna ta
dar nu știam dacă vei vrea să o apuci
și, când m-ai apucat strâns și ai început să mă conduci
printre oameni până în fața scenei ca și cum am fi fost într-un labirint
căruia doar tu îi știai ieșirea, ți-am cedat cu totul

nu fusesem melancolică
nu mi-ar fi trecut prin minte că aș fi putut să-ți cer ceva
dar, când dansam și corpurile noastre se atingeau cu atâta disperare
încât puteam auzi cum ne foșnesc hainele, te-aș fi rugat
să nu pleci așa de devreme
sau cel puțin să mă duci și pe mine unde mergeai tu
să proiectezi doar pentru noi o buclă temporală
cristina va cânta mereu fly me to the moon
în timp ce noi ne vom vedea de treabă
vom dansa fără să ne privim pentru că
nu am nevoie să te privesc ca să-ți conștientizez prezența
e de-ajuns să-ți apropii corpul de a-l meu
putem nici să nu ne atingem
nu mai e foșnetul hainelor
ci doar niște unde seismice de intensitate redusă
care circulă de la un corp înspre celălalt

love illumination3

– sigur nu ai uitat nimic?
– niciodată nu poți lua chiar totul
și încă nu înțelegeam foarte bine de ce
doar mai târziu aveam să aflu că
time was never on bobby long’s side
doar mai târziu aveam să-mi dau seama că
dorul ce s-a ridicat ca uleiul la suprafață
nu se poate absorbi așa de ușor
câteva zile am continuat să cred
că vei dispărea deodată cu urmele din corp
dar corpul meu s-a obișnuit prea repede cu tine
cu felul în care mă strângi mai tare în brațe când încerc să mă ridic
sau cum îți sprijini capul pe umărul meu când dormi
poate trenul care deraia în visul amândurora
trebuia să ne trimită la mai mult decât un film
poate putea să explice tot ceea ce oricum
s-a întâmplat după

love illumination4

de fiecare dată când pleci, există undeva teama
că nu ne vom mai vedea niciodată
aceeași senzație ca atunci când te-am condus la gara din telciu
și eram sigură că e pentru prima și ultima oară
nu ne-am spus nimic tot drumul
doar mâinile ni se strângeau atât de tare încât
a fost greu să le mai descleștăm după
nu ne-am spus nimic
eu așteptam cu un nod în gât ca mașina să facă stânga
nu știam cât mai avem până la gară
nu-mi dădeam seama cât de repede mergem
dar știam că odată ce o luăm la stânga
niciunul nu se va mai putea răzgândi
nu vom mai putea da înapoi

m-am întors în cameră ușurată că nu va mai trebui
să trecem niciodată prin asta nu aș mai suporta din nou senzația aceea
o forță ce apăsa puternic pe stomac o peliculă ce bloca căile respiratorii
știam că în câteva zile va trece mă întorc acasă la locul meu de pe balcon
la anda și daniel, care îmi construiesc fortărețe și mă adăpostesc în ele
și de tine îmi voi mai aduce aminte, la fel cum s-a întâmplat cu toți bărbații,
ca de niște fragmente dintr-un vis pe care l-am dus cu bucurie până la capăt

de atunci ne-am mai despărțit de câteva ori viață moarte viață moarte
dar mai ales viață și de fiecare dată din ce în ce mai greu
de fiecare dată avem tot mai multe lucruri de pierdut
dar noi nu le vom pierde niciodată, acum sunt sigură,
și totuși dorul începe cu puțin înainte să pleci
mă lasă mereu tot mai slăbită îmi mănâncă tot calciul din oase
până la urmă va mai rămâne din mine doar magnetul acela din spatele coastelor
care mă atrage de fiecare dată înspre corpul tău

love illumination5

creierul se adaptează la șocuri, distanță, la presiunea aceea din piept
și, după puțin timp, lumile noastre mici se suprapun
acum stăm în jurul mesei de la căprioara
și ne prefacem că secretul vecinului e secretul nostru de fapt

acum, așternuturile pline de nisip și nisipul
se agață de picioarele noastre așa cum mă agăț eu de gâtul tău
cu câteva secunde înainte ca trenul să mă ducă departe

există frica de apă, dar cu tine
am intrat prima dată până la glezne, apoi până la genunchi, până la brâu
corpul se obișnuiește cu temperatura
corpul meu poate simți corpul tău
și așa ne-am putea duce liniștiți la fund

aici adorm și privirea compătimitoare a evei
când întind mâna înspre partea ta de pat
aici suntem în povestea cu exploratorii cercului polar
mă plimb la marginea pădurii încă o pereche de pași
se mișcă în același ritm si intră deodată cu mine în căsuța de pe lac

somnul e întrerupt în fiecare dimineață de alarma de la 700 de km
așa se obișnuiește dragostea mea cu dragostea ta

Un răspuns la „Alexandra Turcu – poeme”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *