Antropologie dincolo de conservatorism

Apărut la Polirom în 2016, volumul Sexualitate și societate al lui Andrei Oișteanu a fost considerat probabil cea mai așteptată apariție editorială a târgului de carte din vară de la București. Lucrare de antropologie, sociologie și istorie a mentalităților, scrisă într-o manieră minuțios documentată academic, cartea abordează un subiect delicat în cea mai obiectivă manieră posibilă. Autorul a remarcat în repetate rânduri absența studiilor pe tema sexualității, fapt pe care îl atribuie unei gândirii de o excesivă pudoare, specifică poporului român. În discursul susținut la evenimentul de lansare, autorul afirma ” Suntem o societate conservatoare, pudibondă si ipocrită. Gândim și vorbim vulgar, dar ne e rușine atunci când trebuie să explicam sau să înțelegem sexualitatea.” (www.suplimentuldecultura.ro 17 iunie, 2016). Într-un interviu acordat lui Dan Pârvu la Radio RFI, în iunie 2016, Andrei Oișteanu pune față în față domeniul studiilor pe tema sexualității în spațiul culturii occidentale și în spațiul culturii românești, remarcând diferența majoră care face ca Sexualitate și societate să fie unul dintre primele volume din cultura română pe această temă. În același timp, numărul mare de lucrări ce abordează tema sexualității în culturile occidentale a dus de-a lungul timpului la o delimitare de nișă a studiilor (feminism, studiile culturale pe teme gay) imposibil de abordat, consideră autorul, în momentul de față în cultura română.

Fiind o lucrare de antropologie, parte a unei serii de autor încadrate de editură în categoria Istorie, religie și literatură alături de Imaginea evreului în cultura română și Narcotice în cultura română, Sexualitate și societate se prezintă la o primă vedere ca un glosar al modalităților diferite în care aspecte ale sexualității umane au fost percepute de-a lungul timpului în diverse civilizații, specificul mentalităților românești punctându-se separat. Metoda discursivă predilectă utilizată de Andrei Oișteanu este exemplificarea, deducția. El pornește de la afirmarea unor aspecte generale ale mentalităților raportate la sexualitate, urmând ca imediat apoi să le exemplifice pe baza unor texte folclorice, a ritualurilor și, în egală măsură, pe baza textelor literare culte. Dat fiind subiectul ales, autorul utilizează adeseori texte literare culte puțin răspândite, interzise sau care au provocat scandaluri în momentul apariției. Astfel, strict din perspectiva istoriei literare românești, e benefică citarea și plasarea într-un context de natură socio-culturală a unor titluri aparținând lui Creangă sau Eminescu despre care lumea literară serioasă discută de prea mult timp doar în subteran (Povestea poveștilor a lui Creangă și Cântecele de lume ale lui Eminescu). Din punct de vedere metodologic, volumul nu are neapărat o teză pe care să o urmărească sau concluzii generale asupra temei abordate. Din această perspectivă, aspectul de glosare devine evident. Prin reveniri, Andrei Oișteanu va cristaliza câțiva centri de interes, cât și unele practici sau mentalități definitorii în funcție de perioadă. Astfel, „dreptul primei nopți” este un subiect asupra căruia se revine în repetate rânduri, nu exagerându-i importanța, ci transformându-l într-o coordonată principală a gândirii europene, pe alocuri și musulmane, ce afirmă superioritatea unei lumi patriarhale și primește diferite înfățișări de-a lungul timpului în spații deosebite. De asemenea, după momentul depășirii unor mentalități de sorginte feudală în spațiul românesc, respectiv în secolul al XX-lea, Andrei Oișteanu remarcă o puternică tendință a literaturii culte de a se întoarce în zona trivialului, cu scopul declarat de a scandaliza morala burgheză (așa cum au afirmat avangardiștii Geo Bogza și Gherasim Luca). Nu în ultimul rând, o altă coordonată constantă a capitolelor este identificarea unor elemente de mentalitate, dar și de limbaj, ce se regăsesc concomitent în folclorul românesc și în acea literatura cultă ce se revendică de la o formă frustă a folclorului, indiferent de perioadă,.

Astfel, cele 35 de capitole debutează cu o privire de ansamblu asupra a ceea ce însemna „dreptul primei nopți” în Antichitate, în Epopeea lui Ghilgameș, în textul Vechiului Testament dar și în lumea greco-romană. Conceptul este transferat apoi în lumea orientală, vizând drept text analizat O  mie și una de nopți, pentru că următoarele capitole să urmărească modificările aduse cutumei în Evul Mediu și apoi în secolele XVII-XIX. În interiorul fiecărui capitol, noțiunile sunt de multe ori reluate și prezentate dintr-o perspectivă diferită, ceea ce poate genera o impresie generală de inconsecvență. Realitatea este însă cu totul alta, întrucât Andrei Oișteanu apelează în multe cazuri la tehnici specifice comparatismului, nu unui comparatism atât de mult literar, ci unuia ce pune față în față diferite mentalități. Astfel, spre exemplu, Epopeea lui Ghilgameș este citată în mai multe rânduri în volum, fiind utilizată pentru a ilustra diversele subcategorii ale temei sexualității, începând cu acel „drept” al regelui sau împăratului și continuând apoi cu explicarea asimetriei între genuri, o teză care duce până la urmă la afirmarea preeminenței unei mentalități de factura patriarhală în textul epopeeii.

Organizarea societății patriarhale și în general atitudinile tradiționale comportă în viziunea antropologului o notă destul de pronunțată de misoginism. În capitolele dedicate imaginii femeii, Andrei Oișteanu realizează un parcurs intelectual invers, de la „dreptul seniorului” la teama resimțită în raport cu femeia, în special în raport cu femeia virgină, drum la capătul căruia dreptul seniorului și gândirea patriarhală sunt explicate întocmai prin această dublă atitudine, de fascinație, dar și de repulsie și frică în fața feminității, cu toate atributele ei. Această porțiune a volumului este cea mai bogată în elemente de etnografie, un capitol ca de exemplu Sexualitatea locuinței îmbinând explicații ale unor credințe și ritualuri ce țin de folclor cu o metodă de analiză ce face o foarte clară trimitere la Bachelard și Poetica spațiului. De asemenea, în analiza unor ritualuri specific agrare, antropologul face apel la explicații în care este evidentă asimilarea sexualității umane cu munca pământului, punând astfel în lumină consubstanțialitatea unor convingeri și practici umane, indiferent de domeniul lor. În descendența viziunii lui Mircea Eliade, fertilitatea pământului este văzută ca fiind similară fecundității feminine, exemplele pe care le utilizează Andrei Oișteanu pentru a ilustra această convingere ținând atât în spațiul folcloric românesc, cât și de practici din Buthan, Roma antică sau Sumer. Astfel, într-un spațiu restrâns, antropologul analizează în secțiune mai multe culturi din diferite zone ale globului și din perioade diferite, reușind să sintetizeze faptul că similitudinea de practici și de convingeri umane este extrem de puternică. Capitolul referitor la semnificația virginității feminine și masculine în convingerile arhaice beneficiază, dincolo de obișnuitele citări din domenii și din sfere de interes extrem de diferite, de un alt element caracteristic scriiturii lui Andrei Oișteanu, și anume pledoaria pentru normalitate în contemporaneitate. După ce prezintă o sumă de convingeri tradiționale destul de limitative, autorul ridică problema himenoplastiei, practică chirurgicală de redobândire a virginității femeii în virtutea respectării tradiției ca mireasa să fie virgină. Concluzia autorului face apel la o lume a normalității „fetele continuă să fie supuse (sau se supun singure) la diverse umilințe pentru a perpetua tradiții sexuale desuete, al căror rost s-a pierdut.” De asemenea, tot  în acest context autorul verbalizează o convingere care, în special în cazul tematicii acestei cărți, își face simțită prezența foarte puternic în societatea românească „România este o țară cu mentalități profund conservatoare.”

În virtutea devoalării acelorași mentalități conservatoare și pe alocuri pudibonde, autorul face o scurtă analiză într-un capitol dedicat „sexualității limbajului” asupra fenomenului pe care el îl numește o „castrare a enciclopediiilor românești”, din care sunt eliminați  toți termenii ce ar putea fi considerați triviali, în ciuda faptului că în limba vie sunt des utilizați. Mai mult, Andrei Oișteanu remarcă inconsecvența aplicării acestor principii pseudo-morale, întrucât în ediții bilingve ale enciclopediilor în limba română, termenii sunt consemnați eufemistic, în timp ce în alte limbi este redată forma lor uzuală. Revenind la explicarea resorturilor gândirii tradițional patriarhale, autorul prezintă imagini ale feminității atipice, urmărind de exemplu în capitolul Frumoasa și bestia; relații magico erotice modul în care fecioara ce supune fiara din gândirea antică se va transforma în fecioara ce trebuie salvată de fiară în gândirea medievală. Tot în categoria imaginilor atipice ale feminității intră și cele care inspiră teamă și anume fecioara veninoasă.

Capitolele următoare revin asupra „dreptului primei nopți”, însă analizează o problematică conexă a acestuia, reprezentată de accepțiunile potenței sau ale impotenței, utilizarea substanțelor excitante, tratarea bolilor venerice sau comportamentele sexuale ieșite din comun și modul în care ele erau amendate de societate de-a lungul timpului. Capitolele finale reiau ideea de „drept al suveranului” și plasează această practică în contexte diferite, ca de exemplu obiceiuri de nuntă arhaice ce transferă dreptul asupra nașului, potența politică văzută în legătură cu cea sexuală, dreptul suzeranului, al moșierului sau al arendașului și altele. Două capitole se evidențiază din perspectiva istoriei literare și anume o privire de ansamblu asupra literaturii erotice din epoca de tranziție (1774-1866). Aici, autorul afirmă că în secolul al XVIII-lea ia naștere în mod evident o separare între adepții „cântecului de lume” cu inflexiuni orientale și adepții exprimării sentimentului într-o manieră intelectualizată. Printre autorii menționați se numără Anton Pann, Nicolae Filimon și I.L Caragiale, dar și Creangă și Eminescu. În același timp, plasând tezele susținute pe fundalul contemporaneității, autorul sesizează similitudini între România contemporană și epoca de tranziție postfanariotă „în ambele cazuri se trece de la un regim de tip feudal (fanariot, respectiv comunist) la unul de tip democratic, liberal. În ambele cazuri se traversează un vid legislativ și instituțional și mai ales unul etic și estetic. Manelele pot fi numitorul comun al ambelor epoci.” În ciuda existenței acestui gen muzical vreme de mai bine de două sute de ani și a unor „origini onorabile”, în perioada contemporană se remarcă o exacerbare a trivialiății și a kitschului „începând cu stupiditatea și infantilismul textelor cîntate de guriști și terminând cu obscenitatea mișcărilor erogene ale dansatoarelor din buric.” Între manifestările sexuale marginale, autorul dedică un capitol violului, punând față în față accepțiunea medievală în care acesta era practic inexistent din cauza exercitării „dreptului suveranului” și realitățile contemporane. Pe fondul crizei refugiaților, Andrei Oișteanu amintește episodul din noaptea dintre anii 2015 și 2016 din Köln, unde câteva sute de femei au fost molestate sexual de refugiați din Orientul apropiat și Africa de Nord, acțiunea, aberantă în condiții de pace, având menirea de a-i umili pe germani. Cu excepția unor adjective ce califică situația din punctul de vedere al autorului, acesta evită să verbalizeze o concluzie reală, însă simpla manieră de alăturare a evenimentelor din perioade atât de diferite ale umanității reușește să transpună convingerile și indignarea acestuia în raport cu evenimentele prezentate. Aceeași indignare transpare în fragmentele ce detaliază practica violurilor colective de după Războiul din Bosnia Herțegovina de la începutul anilor ’90, violuri ce aveau ca scop umilirea femeilor bosniace musulmane și, mai mult decât atât, anihilarea populației prin dorința explicit exprimată ca aceste violuri să rezulte în sarcini care ar fi generat o populație non bosniacă. Astfel, violul era folosit drept instrument de repopulare a unui teritoriu ocupat. Simpla menționare a acestei situații și imensitatea grotescului generat sunt prezentate într-o așa manieră, încât autorul nici măcar nu mai simte nevoia să-și exprime convingerile, reușind să depășească aparenta obiectivitate a faptelor și să-și transmită indignarea.

Capitolul final dedicat literaturii române de avangardă evidențiază, dincolo de situația relativ cunoscută a suprarealiștilor români care au introdus în limbajul literaturii o serie de termeni anterior considerați triviali, maniera în care aceștia au fost receptatați în epoca în care scriau, procesele și condamnările la închisoare. De asemenea, autorul nu formulează explicit ideea ironiei istoriei, însă subliniază în repetate rânduri pe de o parte libertatea de expresie a perioadei primului val de suprarealism în preajma din anii ’45 și toată convingerea avântului revoluției literare a suprarealiștilor și pe de altă parte atmosfera de teroare și cenzură instaurate câțiva ani mai târziu, în comunism. Episodul suicidului lui Paul Celan și Gherasim Luca privit din același punct al podului Mirabeau, de peste Sena, de unde cei doi s-au aruncat în apă la diferență de câteva zeci de ani i-a plasat, inclusiv la nivel vizual, sub semnul a două simboluri vizibile din acel loc, o replică a Statuii Libertății și turnul Eiffel, ambele simboluri ale unei existențe puternice și tonice. Ironic este faptul că tocmai Gherasim Luca, acuzat în anii ’40 de indecență și pornografie în literatură și care a câștigat procesul intentat de statul român, a ales la câțiva ani după aceea suicidul, nemaiputand să se întoarcă într-o Românie comunistă. În acest capitol dedicat avangardiștilor se remarcă un gest atipic al autorului, care, în general, nu citează critică literară, însă în atmosfera polemică a perioadei interbelice, nu poate să nu sesizeze amuzamentul generat de plasarea pe poziții foarte diferite a lui Geo Bogza și G. Călinescu. Astfel, Geo Bogza încearcă să scandalizeze morala burgheză printr-un gest, în poezie, ce ascunde „o stranie deviație de comportament sexual”, iar Călinescu îl ironizează, sfătuind „fetele cu pian să nu primească pe domnul Geo Bogza în casă”.

Sexualitate si societate este deci o carte foarte complexă ce depășește mult simpla sferă a literaturii sau a folclorului și reunește prin maniera de cercetare originală elemente de etnografie, de literatură, de antropologie și nu în ultimul rând de istorie a mentalităților. De la explicarea unor practici ritualice prezente inclusiv în zilele noastre, trecând prin versuri de licențioase din folclor și prin textele nu mai puțin licențioase din secolul „marilor clasici”, Andrei Oișteanu aduce un arsenal impresionant de autori și domenii în care coordonata sexuală a mentalităților și gândirii umane este preponderent reprezentată. Există în această carte extrem de multe lucruri de interes pentru un etnolog. Există de asemenea interpretări ale literaturii făcute într-o manieră atipică pentru istoricul literar, întrucât antropologul folosește cu totul alte instrumente. Nu în ultimul rând, există acea coordonată a istoriei mentalităților, care pune în permanență față-n față contemporaneitatea cu elemente din trecut, evidențiind nu atât de mult deosebirile, cât asemănări izbitoare. Și, evident, există acel interes lingvistic prin care autorul reușește să explice o serie de practici rituale prin intermediul etimologiei, dar în același timp dezvăluie falsa pudoare a tot ceea ce înseamnă lingvistică română în fenomenul castrării enciclopediilor. Strict din punctul de vedere al filologului, citarea Epopeeii lui Ghilgameș alături de Povestea poveștilor a lui Creangă, de Cântecele de lume ale lui Eminescu sau Poemul invectivă al lui Geo Bogza și apoi poemele lui Emil Brumaru reprezintă altceva, ceva ce nu respectă regulile stricte ale istoriei literare și depășește inclusiv regulile comparatismului, însă oferă o viziune impregnată de nou, de o manieră alt-fel de a percepe literatura, situându-se într-un context mai amplu. În ansamblu, cartea este o necesitate în peisajul culturii românești și doar prin simplul fapt că agresează excesiva pudoare și astfel deschide noi uși, scoțând la suprafață ceea ce oamenii de cultură români s-au străduit multă vreme să țină ascuns, coordonata sexuală a societății.

Corina Gruber

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *