Ca niște urși koala în propriii eucalipți

Nu ne mai certăm atît de mult, nici noi între noi, nici cu vreo altă generație, cum făceau douămiiștii. În treacăt fie spus, chiar  și pălăria sub care au intrat toți acești poeți uniți de convenția numelui unei generații le-a rămas mică și s-a cam ponosit. La cât de diferiți sunt, e de mirare că nu s-au facționat până acum și ca manifest teoretic, nu numai în fapt. Căci ce aer comun respiră, în cadrul aceleiași generații, o vindicativă ironică și abrazivă ca Elena Vlădăreanu și un introspectiv vizionar cum e Dan Coman? Desigur că fiecare dintre ei își găsește, în cadrul propriului grup numit, prin convenție, douămiist, punți cu sensibilități asemenea, dimensiunile grupului acomodînd, în definitiv, o pletoră de formule. Și abia acum ajungem poate la nucleul particularizant al acestei generații: faptul că ea s-a coagulat într-o perioadă care a cunoscut o explozie de voci poetice, o efervescență căreia nu i-a urmat nimic de aceeași amploare.

Au fost mulți, foarte mulți poeți și scriitori care s-au format în acel aer plin de promisiunile unei schimbări radicale. Amploarea pe care a cunoscut-o acest val cît se poate de energic de poeți și prospețimea estetică a acelei perioade marchează, poate, cele mai clare diferențe față de ceea ce a urmat. Douămiiștii, oricît de diferiți ar fi fost în cadrul pepinierei lor, clamau o expresie zgomotoasă, și nu numai în poezie. Generau o intensitate palpabilă. Erau mai scandalagii, își asumau riscuri și le plăcea fronda. Stîrneau polemici, ieșeau la rampă, afirmau rupturi. Mai mult cu optzeciștii, nu suficient de febrili pentru patosul cu care ei scoteau din propriile vieți o nouă poezie. Nouăzeciștii, prea blînzi pentru conflicte și cumva, încă aproape, inclusiv ca suflu poetic, de noua generație, nu a au fost o țintă. Cum să te cerți cu Ioan Es. Pop? Cum cu Cristi Popescu?

Noi nu ne mai certăm cu nimeni la scenă deschisă. Nu pe poezie. Sîntem mai izolați ca niște urși koala în propriii eucalipți. Ne-am format cu alte resorturi care să ne scoată din noi. Dacă douămiiștii păreau că au tot timpul din lume numai și numai pentru poezie, noi constatăm că avem … joburi. Dacă ar fi să găsesc un cuvîntul magic, noua parolă a acestui val, acela ar fi  deadline. Mă feresc să folosesc termenul de generație. E prea monolitic, iar noi ne fluidizăm în prea multe direcții. Avem deadline-uri, cum spuneam, și nu mai avem, ca ei, la fel de multe reviste în care să scriem. Ne-au rămas prea puține spații în care să se discute cu adevărat poezia, în care să se polemizeze pe baricadele ei, dincolo de parohia din care vine fiecare. Poate că criza din 2008 a pus capăt și unui mod de a exista în lumea poeziei: unde s-o mai comentezi cu oarecare frecvență? Cu ce resurse să faci asta? Cu ce costuri personale, într-un mediu care, privat fiind de resurse, devine din ce în ce mai competițional, războindu-se surd pe fărîmele rămase?

Ieșim, în schimb, în stradă pentru cauze, pentru injustiții de tot felul, dar parcă nu ne mai certăm pe poezie cu nimeni care vine de dinaintea noastră. Sau, în orice caz, nu la fel de aprig și de zgomotos cum o făceau douămiiștii. Poate că ne păstrăm resursele pentru momente în care cu adevărat va trebui să fim solidari, și nu doar verbal. Poate că între timp am învățat să ne și protejăm. Poate că ne conservăm energia pentru  poemele pe care le avem de scris și poate că oricum ni se cere din ce în ce mai mult dinspre exterior. Fac parte dintr-un val de poeți formați aproape fără excepție în universități, la facultățile de litere cei mai mulți, constrînși apoi să fie și buni administratori, și angajați productivi, și filologi conectați la ultimele transformări ale teoriei literare, și traducători, și redactori, și organizatori de evenimente. Foarte puțini dintre noi nu au încă un doctorat. Unii predau. Alții salvează vieți. Alții scot reviste și traduc poezia și teoria de care au nevoie. Alții sunt activiști. În general, fără plasă de siguranță sau prea multe garanții. Încerc să nu folosesc pluralul, pentru că noi, cei care am debutat după 2010, suntem așa de disparați și de diferiți unii de alții, încît e greu să imaginezi o identitate de grup. Mai ales că, prin formație și înclinație, vorbim despre oameni mai degrabă retractili, interiorizați. Cuvântul generație nu ne ajută deloc și nu cred că suntem prea mulți care să credem în el. Dacă e să ne lege ceva, poate că e o anume seriozitate cu care rămînem pe culoarele noastre, ca niște cîrtițe digitale încăpățânate, care nu vor să sape în altă direcție. Douămiiștii aveau cenaclurile, și ele grupări polimorfe, cu inconstanțe și sincope, dar și cu toată febrilitatea pe care o creează astfel de apropieri. Noi avem micile noastre triburi și o mare digitală în care ne căutăm, după program, referințe, solidarități și conexiuni.

E o diferență uriașă între poeții formați înainte de expansiunea zeului Google și cei de după. Chiar dacă biologic suntem despărțiți de numai cîțiva ani, sau poate chiar mai puțin, felul în care am fost expuși la toate schimbările antrenate de noile media se simte. Și în gusturile muzicale, și într-o anumită lejeritate legată de mixajele culturale cu care ne hrănim, și în cauzele în care investim susținere. Dar și criza din 2008 ne-a modelat altfel și a mai ciuntit din iluzii.

Să ne mai certăm pe poezie? Între timp se schimbă legi care pot să ne afecteze direct inclusiv cantitatea de timp pe care ne-o vom mai permite în fața paginilor goale. Dar acest început alb și pixelat, pulsând în lumina ecranelor personale, încă ne leagă pe toți: un  spațiu suspendat în care aruncăm timpul și legile, abandonând-le în vortexul unei urgențe greu de suprimat.  De aici scriem. De aici, totul rămâne de făcut. De aici ne putem, în sfîrșit, conecta.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *