Cartea lui Andrei Doboș

Cartea lui Andrei Doboș, Valea rea, se deschide cu un poem care sugerează deja cadrul în care și semnul sub care toată existența eului se va desfășura: panica. Deja imaginarul e distilat: pământ, foc, metal. Timpul e prezent, primul vers sugerează ardoare, dorință violentă și certitudinea că funcțiile elementelor primordiale rămân nealterate. Prezența lui Pan în text e indiscutabilă, deși implicită (iarba ta înalță / barba țapului, p. 5) și amintește de Moartea lui Pan al lui Blaga; ea traduce moarte, agitație și revitalizarea (sau, cel puțin, ultima se dorește) a încă unui an de fier. Așadar, o alegorie.

Din acest punct încolo, începe un vag joc între un soi de neopaganism și misticism. Existența umană e condiționată, apar evenimente care nu țin de voința individului și care nici nu-l fascinează, dar care perturbă, totuși, legile realității în mod obscur. Ceea ce fusese anunțat ca o mare întâmplare de unii, a fost demitizat de Youtube. Doar copiii au ieșit, în toate colțurile pământului / fiecare cu cîte o mască pe față / să se bucure, pentru că doar ei mai sunt capabili să perceapă. De aici, vechiul clișeu și primul minus al volumului: omul adult e ontologic delabrat, însă mai are speranță că existența îi va putea fi ameliorată, iar, pentru asta, eul se implică activ în modificarea propriului traseu, însă într-atât de activ, încât devine ostentativ.

Ca să aibă ce repara, eul trebuie să prezinte (în logica acestui volum) și ce anume se încadra în categoria negativului, și atunci se va lansa într-o privire retrospectivă care va aduce la suprafață elemente biografice camuflate în alegorii cu ușoare emanații filosofice, construite pe dihotomia atunci / acum și aici / acolo (Mintea se strecoară / din trecut în prezent / atinge momentul / și dispare.; p. 10). Poemul Dincolo de gardul sonic vorbește exact de acea lume apusă și care e deja în disoluție, din ea rămânând doar o mică insulă, care se află la marginea / vederii și care e înconjurată și conținută de un sistem cu legi diferite și cu un imaginar al containerului de gunoi menajer (cutii, oase de supă / arcuri de saltea). Pentru Doboș, aici e, de fapt, acolo, tocmai pentru că spațiul acela dorit și care izolează e o insulă, singurul spațiu necorupt (și, așadar, marginalizat) e colierul pierdut pe trotuar / sub cireș granule fine de nisip îngroapă tălpile / fetițelor: nimicuri, frunze uscate, șuncă etc. și poemul continuă cu elemente considerate reziduale, practic cu aceeași materie a insulei, dar într-o formă inferioară, degradată.

Am insistat pe poemul acesta, pentru că e cumva reprezentativ pentru întreg volumul: multe dintre poeme respectă aceeași structură și prezintă aceleași redundanțe, toată schelăria interioară a colecției de poeme e construită pe principiul dihotomic, perechile atunci / acum și acolo / aici funcționează dialectic, ele traducând, de fapt, cuplul bine / rău. Existența eului e aridă, rutinată, străbătută de niște vagi sentimente (putem specula doar, căci analiza interioară e înlocuită cu descrierea mediului, crearea de pasteluri) și uneori de comportamente maniacal-schizofrenice. Și acestea se motivează prin exact faptul că pe pagina următoare apare un poem care uită de ostentație și aduce o atmosferă nouă, calmă, un reportaj al cotidianului. Însă alta e problema textului, și anume imaginarul și stilul care aduc cu cele ale lui Ștefan Manasia: apar stelele și firmamentul generând o atmosferă aprehensivă din cauza senzației că existența e mereu supravegheată, apar furtunile electromagnetice care bruiază tiparele normale de desfășurare a vieții și, nu în ultimul rând, o anumită tendențiozitate a limbajului: când se vorbește despre ființe umane, ele sunt denominate simplu organisme.  

Pe lângă Manasia, autorul Văii rele se mai apropie și de Alex Văsieș, în condițiile în care lumina e metafora centrală a volumelor celor doi. N-aș spune că e o influență directă, ci că e vorba de un soi de spirit nu al veacului, ci al prezentului. În siajul practicilor new age, instanța poetică are nevoie de miracol, iar Doboș prezintă extazul în cea mai plată și mai stereotipă imagine cu putință (corpul mi s-a aprins / de o lumină albă / puternică / și m-a înecat / extazul; p. 37). Printre practicile acestea, există o întâmplare în care personajele lirice făceau vipașna și abia acum se înțelege de ce naturismul îi este predilect lui Doboș, căci meditația aceasta implică o atenție sporită la propriul sine și la modul încojurător, încercând să armonizeze senzitivul cu rațional-spiritualul, însă observația lipsește cu desăvârșire, lăsând locul unor biografeme searbede.  

În Valea Rea vizionarismul nu e tocmai vizionarism tocmai pentru că e abandonat pe drum și subminat de un vag biografism. În plus, autorul dă mereu senzația de control slab și indecizie, turând un motor gol până la redundanță.  

Daniel Coman

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *