Ce urmează

Ați remarcat, mergând pe stradă, că, invariabil aproape, vestimentația fiecărui trecător ține de o altă „școală” de modă? Excentricități, branduri diferite, cromatici stridente, pasteluri foarte sixties, croiuri vintage, vestimentații compozite, toate, venite să restabilească importanța – dacă nu cumva autovalorizarea individului în interiorul grupului. Vestimentar, așadar, lucrurile sunt dincolo de orice îndoială; sentința este legată de diferență, mai exact de necesitatea diferenței.

Nu altfel se prezintă situația când vorbim despre grupurile literare. Deși merg pe aceeași stradelă generaționistă, astăzi fiecare îmbracă o estetică distinctă, menită să scoată în relief unicitatea, diferența specifică, nicidecum elementul unificator. De aceea, spre deosebire de promoția imediat anterioară, cea a douămiiștilor – care păreau să se împace destul de ușor cu expedierea sub un concept-umbrelă unic –, scriitorii nou apăruți nu se vor înghesuiți în aceeași încăpere, într-o taxonomie inflexibilă pentru uzul unei cvasiinexistente critici literare.

Eclectismul pe care, fățiș sau discret, îl practică ridică însă o barieră aproape de netrecut între scriitorii tineri și Critică, marcată și așa de anemie, pe de o parte, și scriitorii tineri și Cititor, de cealaltă parte, parcă din ce în ce mai refractar la experimentalismele, la melting pot-ul digital și englezit, la referințele de strictă contemporaneitate, la ultradatarea tematică, la autismul biografist, pentru care există doar ceea ce atinge exclusiv sensibilitatea individului producător de lume ficțională, la coordonatele unui univers hiperpersonal perceput exclusiv pe un display autofagocitant. Din ce în ce mai mult, scriitorii și mâna lor de cititori accidentali se coagulează într-o puzderie de caste/cenacluri/reviste/grupuri, fiecare cu reguli proprii, cu idiosincrazii foarte rigide, nepolemice, dezarticulate în argument, autosuficiente în ciuda aparentei democratizări: bule de scriitori-cititori, mici state autarhice, care țin la propria autonomie cu prețul de a rămâne sau de cădea foarte iute în anonimitate. Forța grupului, a desantului, nu mai este cunoscută; programul estetic este o practică old school; tipăritura tradițională este o haină strâmtă, căci www-ul e permisiv, lax în criterii și iute dătătoriu de satisfacție narcisiacă; validarea criticii este întrecută de mulțimea de follow-eri; scriitorul însuși – ca om de spirit, horribile dictu – este acum trendsetter, influencer, performer, desțelenitor de idei foarte telurice, filantrop și senzitiv, neapărat corect politic, neapărat cetățean al universului, neapărat activist, neapărat whistleblower.

Ce urmează? Euphorion i-a chemat pe cei mai tineri dintre scriitori să spună despre ei, despre felul în care (se) văd ei, despre concepte, nomenclatoare, estetici. Pentru echilibrarea balanței, i-am poftit și pe cei care nu mai sunt la prima tinerețe literară, în primul rând, pe douămiiști, care nu s-au lăsat lesne convinși să scrie despre cei care se străduiesc acum să demonstreze tocmai inconsistența programelor (lor) anterioare. Ar fi, e drept, să semnezi un cec în alb pentru armata rivală. Au făcut-o însă, cu tandrețea a două generații distanță, unii dintre optzeciști. Întru edificare, însoțim dosarul din acest număr cu o consistentă antologie de texte ale postdouămiiștilor = scriitori care au debutat după 2010 sau care sunt astăzi în proximitatea debutului – dacă nu ne înșală ochii, pe unii dintre cei credem că-i veți citi și peste câteva decenii.

Una peste alta, termenul postdouămiism pe care l-am pus în discuție nu vizează decât o delimitare temporală, suficient de anost încât să provoace reacții, umori & repulsii și suficient de încăpător încât nimeni să nu plece supărat. De altfel, nu cred să fie cineva care să nu accepte că suntem, după căderea zidului Berlinului, în plin decadentism; epocile crepusculare au fost rușinoase și mai nimeni nu s-a obosit să le numească.

Din câte cunoaștem, este prima dată când se întâmplă ca o revistă literară să facă un număr tematic în care să prospecteze, foarte la cald, geologia acestei noi promoții literare. Dosarele care au apărut până acum explorau unele – cam pe la margini – vagi problematici teoretice; altele, cu parti-pris-uri, teze, exclusivisme, enclavizări. Euphorion s-a străduit să fie democratic și, pe cât a fost cu putință, să dea spațiu celor mai diverse puncte de vedere. Să ordoneze potențialele răspunsuri, redacția a adresat următoarele întrebări: 1. Este vizibilă o schimbare de paradigmă în poezia celor debutați către și după 2010? 2. Care ar putea fi principalele linii de demarcație între generațiile nouăzecistă / douămiistă și noul val? 3. Cum se raportează scriitorii cei mai tineri la noile media? 4. Ce importanță (mai) au festivalurile de profil, instituțiile de cultură, cenaclurile și revistele literare în promovarea celor mai tineri scriitori?  5. Cum se vede destinul literaturii (române) prin ochii postdouămiiștilor?

Ce-a ieșit e în paginile următoare – și ca ele este literatura actuală.

Un răspuns la „Ce urmează”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *