„Chiar și cu traduceri, chiar și cu succes în străinătate, tot târăsc după mine turme de hateri” – Interviu cu Mircea Cărtărescu

Rita Chirian: Sunteţi cel mai cunoscut scriitor român contemporan, tradus şi recenzat. Aţi simţit vreodată presiunea expunerii internaţionale? Credeţi că, aşa cum vedeţi dumneavoastră mecanismele autohtone, validarea internaţională cântăreşte (semnificativ) mai mult în validarea în ierarhia/ierarhiile interne?

Mircea Cărtărescu: Niciunul dintre lucrurile astea nu mă interesează prea tare. În niciun caz nu mi-am dorit vreodată să fiu ”cel mai cunoscut scriitor român de azi”, și mi-e total indiferent dacă e așa sau nu. A fi cunoscut cu adevărat nu înseamnă să te știe toată lumea, ca pe vedetele de televiziune. Eu mă bucur mult de cititorii mei. Nu i-am trădat vreodată, nu cred că i-am jignit cu o carte proastă, și sunt fericit că încă mă urmează. Dar nu scriu ca să vând multe cărți și ca să mă oprească lumea pentru autografe prin malluri. Există o popularitate decentă, pe care ți-ai clădit-o timp de decenii, și una indecentă, grăbită și obraznică. N-am fost niciodată pushy, n-am fost însetat de glorie, n-am flatat pe nimeni dintre critici și culturnici și n-am alergat după bani. Mi-am scris pur și simplu cărțile. Tot restul sunt accidente de destin.

Succesul cărților unui autor în străinătate e mai important decât cel din țară, nu pentru că se petrece în străinătate pur și simplu, cum cred atâția, ci pentru că e mai obiectiv. Criticii străini, cei care scriu cronicile și dau premiile, n-au de ce să te nedreptățească. Fiindcă nu ești din aceeași lume cu a lor și nu te supui câmpurilor propriei lor politici literare, ei își permit să fie imparțiali cu tine și, când e cazul, să se bucure sincer de scrierile tale. E o ușurare imensă pentru mine să fiu citit imparțial, să fiu apreciat pentru calitatea cărților mele de oameni care n-au nimic de-mpărțit cu mine. Departe de-a fi o presiune, „expunerea” mea internațională nu mi-a adus până acum decât bucurie. Știu cu certitudine că am primit toate premiile din străinătate pentru cărțile mele de la oameni necunoscuți, fără intervenții, fără trafic de influență, fără alt criteriu decât cel valoric. Am întâlnit cititori ai cărților mele care-au venit să mă vadă de la sute de kilometri când am avut o lectură. Există în toată lumea, la fel ca și-n România, afficionados ai scrierilor mele pe care nu mi-i poate lua nimeni.

R.C.: Imaginaţi-vă scenariul distopic al unui Mircea Cărtărescu, scriitor român fără premii internaţionale, fără traduceri, fără – pe scurt – debuşeul de dincolo de graniţe. Care credeţi că ar fi imaginea lui Mircea Cărtărescu faţă de sine şi cum ar fi el receptat – calitativ şi cantitativ – în lumea literară românească?

M.C.: Sunt foarte mulți scriitori buni la noi în această situație. Destinul lor e din păcate obscuritatea. Cum ar fi un tenisman care să joace doar în România? Cum ar fi un cineast care să-și proiecteze filmele doar la noi (presupunând că mai are unde)? Chiar dacă sunt la fel de buni ca oricine altcineva în lume, oamenii nu i-ar aprecia, pentru că nimeni nu-i profet în propria țară. Chiar și cu traduceri, chiar și cu succes în străinătate, tot târăsc după mine turme de hateri. Dacă nu le-aș fi avut, mulți dintre criticii și autorii noștri m-ar fi mâncat de mult de viu, așa cum au încercat de câteva ori. Din păcate, în literatura română, ca-n bancul cunoscut, oricine-ncearcă să scoată capul din cazan e tras de picioare, la loc, de ceilalți care fierb acolo în propria ură.

R.C.: În paginile jurnalului dumneavoastră vă mărturiseaţi saturaţia – n-aş numi-o repulsie – faţă de lumea literară românească. Care sunt principalele tare ale mediului cultural/literar românesc? Care sunt fundamentele care pot crea/creează sanitate în acest caz?

M.C.: N-am trăit niciodată, nici în tinerețe, în lumea literară. Acum mi-e mai străină ca oricând. E o lume literară tăiată ca o maioneză care nu se leagă. În ultimii ani am asistat la o malignizare sau rinocerizare a ei: nuclee de putere autarhică și persoane care și-au uitat principiile de altădată și care manipulează evenimentele literare pe față, cu un cinism al puterii de neimaginat în perioadele anterioare. Speranța nu mai e în instituții, ci în autorii independenți, devotați artei lor, care nu fac politică literară. Îi văd interferând pe Facebook, îi văd de asemenea în reviste, mai ales cele din provincie, care nu și-au pierdut credibilitatea. Cred că momentul în care s-a accentuat degringolada în cultura noastră a fost cel al distrugerii ICR în 2014. De fapt, lovitura politică de atunci a atins edificiul nostru cultural direct în inimă. Nu ne-am revenit încă și mulți ani n-o vom face. Pentru că ICR în vremea lui Patapievici n-a fost doar o instituție culturală modernă și ireproșabilă, ci și dovada că se poate. Că, dacă vrem, putem fi o țară normală. Pentru asta a fost distrus.

 

R.C.: Privind retrospectiv, care ar fi portretul colectiv al generaţiei 80?

M.C.: Optzeciștii au fost un mic grup de poeți și prozatori care, deși s-au dezvoltat în ultimul deceniu comunist, n-au avut nicio legătură cu comunismul. Fiindcă au fost marginalizați și subteraneizați, nu au trebuit să facă compromisurile altor generații. Proza lor a fost textualistă, foarte aproape de noul roman francez, de experimentele postmodernismului american și de grupuri ca OULIPO, iar poezia – o combinație de poezie românească modernă (inclusiv avangardă și suprarealism) și poezie americană gen Beat Generation. Lucrul cel mai important pentru scriitorii optzeciști – nu mai mulți de douăzeci, ceilalți până la două-trei sute care se numesc așa sunt de fapt congeneri doar de vârstă – este libertatea de gândire și creație pe care au păstrat-o în vremuri mizerabile. Iar cel mai întristător e prețul teribil pe care l-au plătit pentru viața pe care-au dus-o într-o lume în ruine: jumătate dintre cei mai buni nu mai sunt printre noi.

Am fost optzecist cu trup și suflet în facultate și câțiva ani după aceea, cât mi-am scris versurile și prozele din „Nostalgia”. Apoi, profitând imens de ce-am învățat în anii 80 scriind poezie, m-am îndreptat spre altfel de literatură, în care m-am regăsit mai deplin. Nici „Levantul”, nici „Travesti”, scrise în jurul vârstei de 30 de ani, nu mai erau optzeciste. Privind înapoi, mi se pare uneori că și versurile mele depășeau contururile optzecismului clasic către ceva mai grav și mai adânc engravat în mine.

 

R.C.: Care este linia literară la capătul căreia vă aşezaţi?

M.C.: Iată ceva ce mă interesează încă mai puțin decât popularitatea literară. Frumos mi-ar sta să mă întind eu însumi, liniștit și din proprie inițiativă, în patul lui Procust. Pe de altă parte, chiar dac-aș vrea s-o fac, epoca noastră e săracă în „-isme”: vechiul și bunul postmodernism se pare că le-a înghițit pe toate. Să te numești azi un postmodern e la fel de gol de conținut ca și când ai spune, pur și simplu, „sunt scriitor”. Uneori mi-a plăcut să mă imaginez un „neoromantic” rătăcit printre contemporani, dar era multă autoironie aici. Oricine deschide o carte de-a mea vede limpede că nu e așa. Tot ce pot să spun e că există ceva în mine care știe ce-are de făcut și are mijloacele s-o facă. Dar linia de care vorbiți nu e-n fața, ci-n spatele lui, ca dâra pneurilor unei mașini sau ca urma umedă lăsată de melc peste frunze. Eu n-o pot vedea, fiindcă n-am timp să mă-ntorc, dar pentru asta există critici.

 

R.C.: Fiind un scriitor plurivalent, pentru care genurile şi speciile sunt permeabile – în spirit postmodern –, creeaţi impresia că nimic literar nu vă este necunoscut & intangibil. Ce se exclude acestei versatilităţi? Ce presupune ea?

M.C.: Încă o dată: nu pot scrie orice și oricum. Mai ales acum, când timpul devine pentru mine tot mai prețios. În ultimii ani mi-a luat tot atâta vreme să mă decid ce carte trebuie să scriu ca și scrisul ei propriu-zis (mi-au trebuit patru ani ca să mă hotărăsc să încep ultimul meu roman, „Solenoid”). Ați vorbit mai devreme de ”presiunile” pe care le simt. Singura reală e vârsta. O vârstă cu care n-am nimic de-a face, pe care n-o simt, care mi se pare doar un vis (dacă nu mă uit în oglindă mă știu un om tânăr), dar care îmi limitează timpul pe care-l mai am pentru scris. Nu la subiect sau la genurile și speciile literare mă gândesc când trebuie să încep ceva, toate astea îmi sunt aproape indiferente. Ci la o „forma mentis”, la intuiția adâncă a unei cărți, care se-ncheagă la capătul unei perioade de visătorie și acumulări. La ceva despre care cred că nu s-a mai făcut niciodată și pe care nu-l pot face decât eu. Ca să-ncep o carte, acum, trebuie să fiu peste măsură de preocupat și entuziasmat eu însumi de ea, ca și când deja aș fi citit-o, ca și când ar exista deja în lumea fizică.

 

R.C.: Unde, în ce zonă a intimului Mircea Cărtărescu simţiţi că, faţă de adolescentul/tânărul optzecist, v-aţi trădat?

M.C.: Cuvântul e prea dur și totuși l-am folosit eu însumi de câteva ori. E dur pentru că poartă o încărcătură etică: adolescentul pur, cu mintea plină de cărți, intră în viață, unde învață să facă inevitabilele compromisuri etice și estetice, se îmburghezește, începe să iubească onorurile etc. etc. Pe o linie radicală, până și publicarea poate fi văzută ca o trădare a unui anumit ideal de austeritate literară. Aveam și eu, în liceu și poate chiar și-n facultate, viziunea asta a unui geniu însingurat, care scrie doar pentru sine o carte imensă, pe care o arde, firește, când își simte sfârșitul aproape. L-am venerat și eu pe Kafka, autorul cel mai apropiat de un astfel de martiraj. Iar personajul meu din „Solenoid” e un astfel de autor total și fără compromisuri. Evoluția și maturizarea nu sunt însă trădări, ci, dimpotrivă, mijloacele prin care-ți poți realiza visul tinereții. Am spus-o de multe ori: datorez tot ce sunt azi puștiului fanatic și singur care-am fost cu (vai!) patruzeci de ani în urmă. Tot scrisul meu s-a hrănit din nefericirea lui, din sentimentul lui de lipsă de soartă și viitor. Nu l-am trădat pe M.C. din adolescență, ci l-am devorat în întregime. Din sacrificiul lui a apărut biata mea operă de până acum.

R.C.: Cum vă raportaţi la scriitorii nouăzecişti & douămiişti? Sunt – aşa cum se înţelegea din paginile jurnalului dumneavoastră – perdanţi, călugăriţi şi suicidari?

M.C.: Nimeni nu poate nega: în cele două promoții de care vorbiți sunt într-adevăr mai mulți călugăriți și sinucigași (cât despre loseri – i-adevărat că sunt mai greu de definit și mai ubicui decât primii) decât se întâmplă de obicei. Dar asta dă autenticitate și tensiune existențială acestei lumi poetice. În definitiv, despre asta scriu mulți dintre mai tinerii poeți. Când ești atât de încordat la granița morții, nebuniei și transcendenței, e firesc (deși trist) ca unii dintre poeți să depășească limita literaturii. Sunt sacrificiile tragice pe care poezia actuală, în aceste vremuri foarte tulburi, a trebuit să le facă. Adaug însă la scurta și prea riscata caracterizare din jurnalul meu că generația doomiistă este și foarte cultivată, și foarte devotată poeziei, că are nu doar poeți deosebiți, ci și foarte buni manageri culturali, că e mai complexă decât o spun obișnuitele clișee. Sunt un prieten sincer al multora dintre autorii generației și un admirator al și mai multora.

 

R.C.: Cum aţi defini instituţia scriitorului profesionist? Vă consideraţi un scriitor profesionist?

M.C.: Eu n-am considerat niciodată scrisul de literatură o profesie. Ca meserie am fost întotdeauna profesor, de asemenea am fost multă vreme jurnalist. Din asta mi-am câștigat existența, muncind serios întreaga mea viață. Sunt foarte mândru de faptul că n-am spus niciodată „nu pot să muncesc fiindcă sunt artist”. Scrisul e fața nevăzută a lunii, nu-l poți numi meserie cum nu poți numi visul realitate. Nu cunosc nici „munca de scriitor”, acel talent care ar fi „99 la sută transpirație”. În cazul meu e inspirație pură și nimic în lipsa inspirației. Prin urmare, cine mă consideră un scriitor profesionist se gândește probabil la o anume soliditate a scrisului meu, dar ignoră capriciul și fantezia pe care arta le presupune tocmai pentru că e artă și nu meserie. Ignoră, de asemenea, că scrisul e o chestiune de credință și nu de trudă zilnică.

 

R.C.: Care este, din punctul dumneavoastră de vedere, cititorul ideal? În ce puncte se suprapune el cu criticul, perceput ca un cititor profesionist? În ce măsură consideraţi că lectura „profesionistă” alterează substanţa unei cărţi? Care este portretul-robot al cititorului „intuit” de Mircea Cărtărescu?

M.C.: Cititorul ideal e cel care-i seamănă autorului, care e-ntr-o relație de gemelitate cu el. Dacă nu avem nici un limbaj comun, nici o enciclopedie comună (după expresia lui Eco), nici idei despre literatură comune, e greu să formăm împreună cuplul autor/cititor care scrie, de fapt, cartea. Nicio carte nu e pentru oricine. Cărțile își aleg cititorii, îi cern pe parcursul lecturii și-i premiază pe cei care ajung la sfârșit. Cărțile mele sunt scrise pentru mine, în primul rând, și-apoi pentru cei care pot respira-n aerul lor. Sunt ca niște spori care caută pământul pe care pot încolți. Multora nu le plac (mai ales celor care nu le citesc), dar uneori își găsesc cititori atât de buni, încât mă gândesc și eu că a meritat să fie scrise.

„Solenoid” a provocat o fervoare a lecturii care m-a surprins, pentru că e o carte mare și complicată. A scos tot ce e mai bun în critica noastră de azi, pe care-o crezusem destul de obosită. Am avut câteva zeci de cronici, mai multe decât la toate celelalte cărți ale mele, scrise de critici care, de multe ori, s-au depășit pe ei înșiși. Am avut și mesaje pe mail sau pe Facebook de la cititori genuini, care-au scris incredibil de bine despre carte.

 

R.C.: Care este cartea faţă de care vă simţiţi, după vreme, la fel de ataşat ca în momentul în care aţi finalizat redactarea ei? Ce aţi schimba în parcursul dumneavoastră literar?

M.C.: Misticii vorbesc câteodată despre corpul pneumatic al fiecăruia dintre noi. Cărțile mele sunt corpul meu scriptural. Unele sunt organe vitale ale lui, altele par mai puțin importante. Niciuna nu e însă desprinsă de mine, eu sunt în toate sub diverse întruchipări, toate sunt inervate de spiritul meu și spun ceva despre mine. Spuneam cândva: degetul mic pare ceva neimportant în schema corpului nostru, dar nimeni nu-l privește ca pe-o inutilitate și nimeni nu și l-ar tăia bucuros. Îmi plac câteva texte ale mele mai mult decât altele, îmi place de pildă povestirea „REM”, scrisă la 24 de ani și nedepășită de mine ulterior, îmi place „Levantul”, îmi plac zeci de lucruri din ”Orbitor”. Dar îmi plac mai ales fraze, intonații, imponderabile din poemele și prozele mele. Sunt și multe lucruri care nu-mi plac, dar nici nu mă gândesc să le rescriu. Ca și viața mea, scrisul meu este cum trebuia să fie, cu binele și răul din el, asemenea unei insecte prinse-ntr-un chihlimbar străveziu.

 

R.C.: Spuneaţi într-un interviu, că orice carte terminată este singură şi orfană. Ce-i poate îmblânzi existenţa?

M.C.: Soarta cărților e tristă ca și-a oamenilor. Cândva, ele vor dispărea fără urmă ca și ei. Nouăzeci și nouă la sută din arta lumii nu mai există, s-a distrus de mult. Tocmai efemerul și relativul cărților le face atât de prețioase pentru noi. Azi trebuie citite, pentru că mâine se vor risipi în vânt. N-avem decât să deschidem un dicționar de autori de acum patruzeci de ani: de mulți n-am auzit, de alții foarte vag, și n-am citit niciun rând din cei mai mulți dintre ei. Istoriile literare și canoanele rețin câteva nume din sutele și miile de contemporani ai lor. Sunt adevărate osuare. Și cu toate astea, pentru că e vocația noastră, a autorilor, toți continuăm să scriem, și unii dintre noi ar scrie și dacă ar pieri omenirea.

 

R.C.: Îmi este cunoscut ataşamentul dumneavoastră faţă de Pynchon. Care este lecţia primordială învăţată de la el?

M.C.: Pynchon are 79 de ani acum și, dacă nu mă-nșel prea tare, e printre foarte, foarte puținii mari scriitori rămași pe pământ. L-am citit cu admirația uluită cu care nu l-am mai citit, dintre cei de azi, decât pe Marquez. A scris „V”, o capodoperă universală, la 25 de ani. E o carte imensă, care-ar fi trebuit să șocheze ca ”Veacul de singurătate”. Pe mine, în orice caz, m-a marcat pentru totdeauna, și fără experiența ei n-aș fi îndrăznit niciodată să-ncep „Orbitor”. A ei și a unui alt roman care mi-a arătat că se poate orice, mult dincolo de ce se crede că poate cuprinde o carte: „Terra Nostra” de Carlos Fuentes. Am citit apoi „Gravity’s Rainbow”, o nebunie totală, romanul cu cel mai incredibil motor narativ dintre toate câte există. În fine, foarte, foarte frumosul roman poetic „The Crying of Lot 49”, o mică minune a gândirii paranoide specifice lui Pynchon. Tot ce-a scris Pynchon, până la ultima sa carte, e pynchonian, chiar dacă nu mereu la același nivel. Totul e de citit.

R.C.: Vă cunosc simpatia faţă de omul şi poetul Mircea Ivănescu, implicit faţă de cercurile literare sibiene. Este discreţia ivănesciană o formulă interioară necesară sau autoimpusă scriitorului român?

Nu l-am cunoscut aproape deloc pe Mircea Ivănescu. L-am întâlnit doar o dată, când am dat mâna cu el, mirat de cât de mic de statură era și ce mână gingașă, uscată îmi întinsese. Mi-a spus atunci cu un fel de regret semi-ironic: „Toată lumea există în „Levantul” dumneavoastră în afară de mine…” Nu știu dacă mi-am găsit repede vreo scuză. E un poet pe care-l respect și căruia-i înțeleg importanța. Îmi și place, când scot câte-o carte a lui din bibliotecă și-o răsfoiesc. Nu e însă felul de poet cu care intru ușor în rezonanță. Bacovia și poate Emil Botta au ceva în comun cu el, o poezie a depresiei, vagă și persistentă precum fumul de țigară ce se rotește-ntr-o cameră goală, după ce fumătorul a plecat. Da, un poet discret, greu accesibil, nu pentru mulți.

 

R.C.: Cum se vede, de la Bucureşti, viaţa literară de la Sibiu?

M.C.: Vorba lui Lennon, ”You got to be good looking ‘cose he’s so hard to see…” Vorbind serios, eu nu împart literatura după zone geografice, iar ”viața literară” nu-mi spune nimic, nici cea din Sibiu, nici cea din București, nici cea de aiurea. Cunosc câțiva autori foarte buni, ca Dumitru Chioaru și Radu Vancu, care-mi sunt și prieteni apropiați. Ei și câțiva alții sunt reperele mele când mă gândesc la Sibiu, dar îmi ia puțin timp să-mi aduc aminte că ei locuiesc de fapt acolo. Nici Mircea Ivănescu nu era pentru mine sibian, ci doar un poet și-un traducător de excepție, care-ar fi putut, în ceea ce mă privește, să fi locuit și în București sau oriunde altundeva. Sincer, nu cred în matrice spengleriene care-ar influența, prin peisajul înconjurător, literatura scriitorilor.

 

R.C.: Cum arată viaţa lui Mircea Cărtărescu după Solenoid? Ce scrie Mircea Cărtărescu în jurnal după Solenoid?

M.C.: Nu prea mai scrie mare lucru. „Solenoid” mi-a luat, parcă, toate cuvintele. După el vorbesc mai puțin, scriu mai puțin, visez nopțile mai puțin, mă arăt mai puțin în lume. În oglinda care e jurnalul meu nu mai văd pe nimeni. Îmi trebuie, acum, la fel de multă energie ca să supraviețuiesc până mă apuc de altceva câtă am folosit pentru scrierea cărții. Sunt ca o cisternă goală, care sună dogit. Singurul lucru la care mă simt îndreptățit este totuși speranța. Am mai trecut prin secătuirea asta și nu mă intimidează. Dimpotrivă, abia aștept să-mi reiau viața obișnuită, care se rotește-n jurul mesei de scris.

 

R.C.: E prea devreme pentru proiecte ulterioare Solenoidului?

M.C.: Da, bineînțeles. Dacă aș scrie acum, când nimeni nu-mi pune cuvinte în gură, n-aș fi decât un profet mincinos. Nu ar fi nici sănătos, nici decent să mă apuc iar de cine știe ce „opus magnum”. Deocamdată citesc, mă gândesc, mă destind, încerc să schimb ideile. Mă bucură să fiu anonim, ca-n adolescență, să mă plimb prin pădure și prin cartier, să respir aer proaspăt… Nu cer nimic mai mult de la mine, deocamdată.

Material apărut în numărul 2/2016 al revistei Euphorion

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *