Ciorne de jurnal domestic. Zilele după Iov

27 aprilie 2016. E miercuri, Săptămîna Patimilor. Inima soţiei mele a încetat să mai bată. Doina a murit după vreo cinci zile de chin insuportabil, aşa cum se manifestă orice boală incurabilă. Am fost lîngă ea şi am văzut, pentru prima dată, cum moare un om. S-a stins efectiv, ca şi cum, prozaic spus, un opaiţ sau o lumînare arde şi apoi, după ce fitilul sau aţa s-a sfîrşit, pîlpîie şi nu mai rămîne nimic. Aşa a trecut Doina graniţa dintre viaţă şi moarte: avea masca de oxigen pe gură şi nas, se sforţa din răsputeri să respire, dar respiraţia devenise un fel de horcăială, din clipă-n clipă mă aşteptam la un stop cardio-respirator, cum se întîmplă de obicei.

Au fost cele mai groaznice clipe pe care le-am trăit vreodată. Să-i simt corpul inert, căci nu mai reacţiona la niciun stimul, cu ochii închişi şi horcăind expia ultimele suflări ale sufletului. Cu ochii înlăcrimaţi, îi urmăream respiraţia, singurul lucru încă viu, pînă cînd aceasta s-a rărit şi, dintr-o dată, s-a oprit. Au urmat doar două tresăriri laterale pe abdomen şi alte două tresăriri, la fel de palide, de-o parte şi de alta a gîtului. Spiritul o părăsise definitiv şi îşi începea viaţa de după viaţă.

Viaţa Doinei, întreaga ei viaţă îşi consumase ultimele secunde. Avea gura căscată şi era transpirată de atîta efort. Rămîneam de-acum singur, singur lîngă toţi.

 

29 aprilie 2016. Rîndurile pe care le scriu vor părea, pentru un străin, lucruri banale, întîmplări comune. Poate, dar pentru mine, ca şi pentru Sanda, Betty, Alex, Ionică, Claudia şi ceilalţi care au iubit-o pe Doina, ceea ce s-a întîmplat ţine de registrul unicului şi, fără intenţia vreunei demonetizări, al tragicului. Cum să mă despart de o fiinţă pe care o cunoşteam şi cu care împărţisem viaţa aproape jumătate de secol?!

A fost ziua înmormîntării. Sicriul era depus în Capela Catolică, acolo unde un preot evanghelic a oficiat şi slujba cuvenită. Am îmbrăcat-o în ceea ce am crezut că i-ar fi plăcut ei însăşi. Şi moartă continua să fie la fel de frumoasă ca şi atunci cînd era vie, era senină, împăcată cu ea, cu noi, cu lumea de aici. Parcă ai fi zis că nu-i părea rău de despărţire, avea chiar un zîmbet discret pe faţă, parcă dormea şi visa ceva frumos.

E un fel de-a zice că nu-i părea rău, ea care a luptat din răsputeri cu boala, ea care avea atîta poftă de viaţă, ea care nu se agăţa mai deloc de trecut, ci trăia în prezent şi din cînd în cînd făcea planuri de viitor.

Capela a fost aproape plină. Multi colegi de-ai mei, fiica noastră, Claudia, a venit din Germania cu fetele şi cu soţul ei, Gheţ, erau acolo Sanda, Betty, Alex şi Ionică, cei patru fraţi ai Doinei, rude şi dintre cei ce au fost oarecum apropiaţi, cunoştinţe, cum se spune. Eram parcă anesteziat de durere, nu mai reţin mare lucru din slujba de la capelă, iar din cea de la mormînt (desfăşurată cu coşciugul coborît în groapă) mi-aduc aminte clipa cînd preotul şi-a întins mîinile ca să formeze cu corpul semnul Crucii şi, pe un ton categoric, a spus că îi încredinţează viaţa Doinei în mîinile Domnului. Am simţit pe loc că nu mai exist, aşa de greu am acceptat acea sentinţă. Ceva s-a rupt în mine atunci pentru totdeauna. A urmat prăvălirea pămîntului scos peste sicriu, după ce se aruncă, mai ales de cei apropiaţi, cîte un bulgăre din acelaşi pămînt (am refuzat să fac acest gest, din varii motive).

 

27 mai 2016. Ce povară grea, ce insuportabilă e singurătatea! Am dat peste două rînduri scrise de Doina pe o fiţuică, în noiembrie 2015, cînd ştia că are cancer, dar nu ştia că au apărut metastaze: „Vă rog să nu mă uitaţi! Vă iubesc veşnic!” Să fi avut oare de atunci presimţirea morţii? Nicicînd însă nu a invocat aşa ceva, mai puţin o glumă pe care a făcut-o în noaptea revelionului 2016, cînd a spus rîzînd că dacă nu moare în acest an, nu mai moare niciodată.

Mi-e dor nespus de Doina, o tot aştept să vină, parcă e plecată pînă aici, undeva aproape, aştept, aştept, aştept. Ştiu prea bine că nu va veni, că nu va mai veni, dar tot o mai aştept, chiar dacă în zadar. Nu vine nici măcar în vise, cu toate că mă rog toată ziua să o visez. Adorm cu ea în gînd, dar degeaba, parcă m-ar fi uitat definitiv!

Zilele trecute am fost la aşa-numitul curs festiv organizat de o promoţie de jurnalişti cu care am avut cursuri şi seminarii vreo doi ani. Le-am spus că mi-ar plăcea să pot vorbi despre singurătate. N-am făcut-o, am rostit doar cîteva propoziţii şi am încheiat cu cuvintele de duh ale Fericitului Augustin: „Iubeşte şi fă ce vrei”, adică să-l iubeşti pe Dumnezeu – şi mai poţi oare face ce vrei?!

Mă ispiteşte gîndul să-mi citesc nişte pagini de jurnal scrise înainte de 1989. Azi am dat peste nişte foi răzleţe cu mici însemnări şi cu niscaiva poeme – fragile, naive, sincere, concepute prin anii ’70 şi ceva.

Mi-a plăcut însă o amintire care mă lega de tata: casca pe care o adusese din război, pe care moartea jucăuşe se iscălise indescifrabil. O agăţase mama de stîlpul casei, acolo unde se pun, cînd e cazul, şi brazii de la nuntă. Primăvara, tata se folosea de acest să-i spunem coif drept vas pentru grîul pe care-l semăna pe ogor. Mă lua cu el la muncă şi îl priveam adeseori cînd odihneam; trăgea adînc din ţigară şi scruta depărtările cu ochii pe jumătate închişi, după care scutura cu degetul cel mic scrumul ţigării. Privea îndelung casca, o întorcea cînd pe-o parte, cînd pe alta, dădea din cap cu mirare şi-o pipăia cu mîna parcă tremurîndă. Îl scăpase poate de atîtea ori de la moarte, ea, casca aceea care, atunci, era ceva inert, un metal rece, cu luciu, foarte netedă şi cu o anumită formă.

Mi se părea că acel coif devenea, pentru cîteva clipe, un fel de obiect sacru. Mă gîndeam ce a însemnat casca aceea pentru viaţa tatei: i-a ferit ţeasta de veninul morţii, i-a salvat viaţa, era, aşadar, un simbol al vieţii şi poate tocmai de aceea Dumnezeu l-a îndemnat să facă din ea un obiect care să poarte în el sămînţa, ea însăşi simbol şi izvor al vieţii grîului pe care-l semăna.

Şi tot printre foi scrise cu creionul am dat peste o schiţă: Cînd soarele apune…, o compunere şi ea naivă despre primele zile de şcoală ale unui învăţător într-un sat de munte numit Obîrşia. O proză comună, influenţată de buna proză românească, intarsiată cu simboluri mitologice, cu scene de notaţie şi observaţie psihologică, cu încercări de portrete îndeosebi feminine, însă fără nerv epic, valoroasă doar pentru revelarea unor episoade care ţin de mentalul colectiv al omului de la ţară, apăsat de nevoi şi prea puţin aplecat spre distracţie, posomorît.

 

6 iulie 2016. Sunt 38 de ani de la căsătorie, de la unirea mea oficială cu Doina (parcă ar fi vorba de unirea Olteniei cu Ardealul!). Dar e prima dată cînd unul din noi doi e singur, e prima dată cînd Doina nu mai este cu mine, fizic vorbind, căci altfel e mai prezentă ca oricînd. E cea mai vie şi mai prezentă absenţă din viaţa mea.

Astăzi merg pînă la mormînt să văd în acelaşi timp dacă au montat piatra funerară – e din marmură neagră, aşa cum a dorit ea. Am ţinut cu tot dinadinsul să scriu pe ea un vers din Eminescu: „Un chin s-aveţi: de-a nu muri deodată”. Uşor şi frumos rostit, dar greu de îndurat. Ce sublim ar fi ca iubiţii să plece din lumea de aici ţinîndu-se de mînă!

Din 27 aprilie trăiesc un coşmar care nu se va termina niciodată, sau se va sfîrşi o dată cu mine. Nu-mi vine sa cred că Doina a dispărut pentru totdeauna, cu toate că evidenţa fizică mă contrazice. În „Doliu şi melancolie”, un eseu foarte frumos, Freud spune că această perioadă a doliului este mai întîi cea a renunţării, aceea în care realitatea te somează că fiinţa iubită nu mai este şi că trebuie să te obişnuieşti cu acest adevăr. Însă imaginea sau reprezentarea fiinţei iubite continuă să fie în minte, în sentimente, în psihic, în noianul de amintiri care mai de care mai vii, iar o atare contrapunere generează suferinţă, nu durere, şi prăbuşire. Dar timpul doliului trece şi poate surveni, dacă e posibilă şi reală renunţarea la figura vie a fiinţei iubite, survine deci resemnarea, pentru ca mai la urmă să vină şi împăcarea cu sine, cu imaginea exclusivă a fiinţei iubite, momente cînd libidoul, zice acelaşi doctor neurolog vienez, îşi recapătă libertatea, devine din nou independent şi poate intra într-un alt ciclu. Ce chin groaznic poate îndura cineva pentru a interioriza definitiv pierderea pentru totdeauna a fiinţei iubite!

Fac ceea ce cred că ar fi făcut şi Doina dacă ar fi rămas singură. Dumnezeu să mă ajute să rezist! În Domnul şi în Mine voi afla puterea de care am şi voi avea nevoie. E necesar să aflu un sens al suferinţei, care coincide acum cu sensul vieţii mele.

 

21 noiembrie 2016. Singur, mereu singur, ziua mai ales, căci noaptea facem exerciţiul lui a muri puţin, la care se mai adaugă şi visele, urîte sau frumoase, care ne mai colorează niţel somnul.

Din camera de zi, prin geamul uşii de la balcon, se văd Munţii Făgăraş, nu toată înălţimea lor, ci cam pe jumătate. Sunt ninşi, au vîrfurile acoperite de zăpadă, o semeţie rece şi tăcută, o stare glacială care îmi dă fiori. Mi-amintesc, din nou, cum Blaga, cînd se plimba cu cineva prin faţa hotelului Bulevard (azi Forum Continental), s-a oprit, s-a întors cu faţa către munţi şi, într-un gest de aprobare, dădea din cap şi pronunţa aproape silabisind: „Da, munţii, da, munţii!”

Zilele trecute am fost la notar pentru succesiune. Clipe apăsătoare, grele, de surpare interioară, clipe pe care le înţelege cu adevărat numai cel ce a trăit ceva similar (a explica  e foarte simplu de suportat, dar a simţi cu carnea şi cu nervii e cu totul altceva). Trăieşti clipe unice, la care niciodată nu te-ai gîndit. Partajul bunurilor (se spune „masa succesorală”) după ce omul pe care l-ai iubit nu mai este. E groaznic şi adevărat deopotrivă. A fost Sanda şi Claudia, copiii mei nelegitimi, dar sunt două femei pe care le iubesc aproape la fel mult ca şi pe mama lor (iubirea copiilor nu se confundă însă cu iubirea pentru soţie).

De ieri, Sanda e la Felix cu Ionică, Claudia a plecat azi cu avionul la Stuttgart. Am rămas cum eram: singur-singurel. Timpul doliului curge neînduplecat, travaliul doliului cere preţuri enorme.

 

24 noiembrie 2016. Revista Euphorion mi-a acordat mie premiul ei anual. A fost o surpriză plăcută şi am făcut imprudenţa să anunţ lucrul acesta pe Facebook, unde am postat şi fotografia cu diploma. Poate n-a fost însă nepotrivit gestul, căci e un prilej de a vedea cum se manifestă empatia prietenilor şi a cunoştinţelor de tot felul. Iar cu o grilă fină vei decela gîndurile sincere de plaja atît de încăpătoare a festivismelor.

Iată ce scria pe FB bunul meu prieten, D. Ţ., din Tg. Ocna: „Am câteva cărţi cu autograf din partea autorului, care mi-au oferit posibilitatea de a intra în dansul gândurilor sale înţelepte. Într-o referinţă despre o carte a profesorului Ion Dur, un universitar sibian îl defineşte ca «învăţătorul de înţelepciune». Cred că sintagma îl surprinde în integralitate, pentru că înţelepciunea este virtutea unor conştiinţe puternic spiritualizate şi cu un aport semnificativ în evoluţia semenilor. Se spune că tinereţea este vârsta la care se învaţă înţelepciunea. Eu aşa îl reţin din perioada cât am fost colegi în studenţie (la secţii diferite), ca pe un tânăr cu abilităţi cognitive de excepţie, care ştia să pună şi să-şi pună întrebări, să aibă judecăţi culturale lucide (mai ales când era vorba de Eminescu) şi un spirit critic dezvoltat. Încă de atunci, tot ce îţi comunica o făcea de la un nivel de intelectualitate în plus şi asta se vede şi din scrisul său, unul elevat, esenţializat, care parcă aristocratizează limbajul. Felicitări, dragul meu, şi încredere în anii care te aşteaptă!

Îi mulţumesc încă o dată prietenului meu şi îl asigur că am pentru el aceleaşi gînduri, dacă nu şi mai frumoase.

Anii care mă aşteaptă, da, sunt foarte importanţi pentru mine, pentru starea mea compostată nu doar cu solitudine, ci şi, din cînd în cînd, cu ceea ce psihiatri numesc anxietate anticipativă. Mă rog la Bunul Dumnezeu să-mi dea linişte şi încredere în viaţă, în oameni, în tot ceea ce mă înconjoară.

Şi încă o rază de lumină venită de data aceasta de la R. E., via e-mail, de la care primesc de fiecare dată cîte un frumos poem în proză: „Domnule Profesor, nu ne-am mai vorbit de multă vreme, dar, așa cum m-ați asigurat altădată, am tăcut deseori împreună. Nu trece nicio zi fără să mă gîndesc la dumneavoastră și sper că sînteți sănătos. După ce a început anul universitar, m-am gîndit că ar fi fost bine dacă am mai fi putut avea sprijinul dumneavoastră pentru colectivul nostru, care devine, pe zi ce trece, din ce în ce mai demoralizat. Nu știu cîte am fi realizat efectiv, dar ne-ați mai fi mișcat sau consolat… […]

Mi-aș dori enorm să ne mai putem vedea, să mă întrebați ce mai citesc, iar eu să vă întreb dacă am citit bine. Cu vechea dragoste, R.”.

Ce să spun, ce să mai spun? Nimic altceva decît că intuiţiile mele n-au dat greş deloc, că R. este un companion liric, sincer şi voluptuos, cu o bună ştiinţă a relaţiei intime cu o persoană – mă refer exclusiv la mine şi nu sugerez altceva sau alt gen.

 

25 noiembrie 2016. Sanda şi Ionică sunt în continuare la Felix. Au dat o fugă şi pînă la Oradea, să vadă oraşul cu clădirile lui splendide şi să dea pe la un preot vizionar. A rămas stupefiată Sanda cînd slujitorul lui Dumnezeu a pus-o să deschidă o  carte sfîntă la întîmplare şi i-a spus despre mama ei, Doina, moartă de vreo şase luni şi ceva, că este într-un loc plin cu verdeaţă, că e fericită şi că acolo culege flori de cais. La care, medicii familiei, Betty şi Ionică, au şi aflat secretul acestei enigme: din sîmburele de caise se extrage o substanţă care ajută la prepararea vitaminei B 17, anticancerigenă. Ciudată coincidenţă, nu-i aşa? De unde să ştie preotul că Doina a avut cancer şi că a murit tocmai de această cauză?! Avem astfel o consolare în nesfîrşitele căi ale Domnului!

În loc verde, culegînd flori de cais – ce imagine formidabilă, ce ficţiune fascinantă, ce metaforă sau adevăr metaforic (vorba lui Ricoeur) amăgitor şi nespus de frumos! Dacă aş vedea-o aşa pe Doina, măcar o secundă sau două, aş spune o dată cu poetul: Destul-mi-i!

În rest, ne toacă mărunt, cu minciunile lor penibile, politicienii aflaţi în campanie electorală pentru alegerile parlamentare, care vor avea loc în decembrie. Minciună cu carul, felonie, turpitudini şi venalitate. Aproape niciunul dintre ei nu e în stare de vreo palinodie: să vină sub privirile celui ce se va duce la urne, cetăţeanul turmentat de promisiunile lor homerice, şi să-i spună verde-n faţă că l-a minţit şi l-a aţîţat degeaba, că n-a făcut în Parlament şi pentru cei ce l-au votat mai nimic din lene, comoditate ori nepricepere, că proiectele pe care a bătut toba erau doar pe hîrtie, că puterea e dorită pentru putere şi nu pentru puterea celor fără de putere (în perioada dintre alegeri), cum zicea un politician celebru.

La prînz, cu D. T. la restaurantul Hermania, la masă, unde am mîncat păstrăv la grătar, cartofi natur şi salată de sfeclă roşie. Am fost copleşiţi de amintiri, de nostalgia zilelor de după ’89, de spectacolul jalnic al politicii de azi. I-am oferit un exemplar din Cel de-al treilea sens, cartea mea din 2014. După ce ne-am despărţit, pe drum, îmi răsuna în minte o frază rostită în discuţia noastră: „Pe acest pămînt suntem chiriaşi, nu proprietari”. E o resursă creştină mult vehiculată. Tocmai de aceea, îmi spuneam, nimeni nu ia de aici nimic la plecare, mîinile împreunate pe piept exprimînd de altfel complet acest adevăr crud şi real.

 

26 noiembrie 2016. M-am reîntors la Cartea Cărţilor. Am un format de buzunar al Sfintei Scripturi, iar pe prima filă, înainte de coperta interioară, Doina a scris cu litere inconfundabile şi pentru totdeauna: I. Dur. (Re)citesc sublima Carte a lui Iov, păcat însă că nu am traducerea modernă pe care ne-a dat-o Bartolomeu Anania sau pe aceea datorată lui Petru Creţia.

Dacă Socrate s-a căsătorit cu Xantipa, prototipul femeii agasante, cicălitoare, pentru a-şi educa răbdarea, ei bine, un exerciţiu similar dar făcut în cheia unei religiozităţi cumpănite se poate încerca lecturînd, pe îndelete, atît de mult comentata Carte a lui Iov. Paradigmă a răbdării în suferinţă, Iov a fost un personaj în carne şi oase. Profetul Ezechiel vedea în el o personalitate remarcabilă, punîndu-l alături de Noe şi Daniel. Şi tot cu cuvinte mari este citat de Iacov în Noul Testament. A trăit înainte de Avraam, iar viaţa sa ar trebui situată, spun teologii, între capitolele 11 şi 12 ale Cărţii Geneza.

Cartea lui Iov este saturată de rostul şi realitatea suferinţei. Iov are privilegiul unic al răbdării. „Cel ce va răbda pînă la sfîrşit, acela se va mîntui”, spune Iisus. O taină a răbdării este de la un capăt la altul Cartea lui Iov, iar vămile prin care trece Iov cu atîta răbdare activă (care izbucneşte de puţine ori în nerăbdare, e drept) şi nădejde sunt treptele desăvîrşirii sale, ale punerii la încercare a credinţei în Dumnezeu.

 

27 noiembrie 2016. Duminică uşor mohorîtă, cu atmosferă melancolică. Parcă stă să ningă. Sunt şapte luni de cînd a murit Doina. Duminica trecută, în slujba de la Biserica Evanghelică, a fost pomenit şi numele ei. Aşa se face o dată pe an, sunt amintiţi cei ce au trecut pragul morţii în vremea scursă de la începutul anului.

Mă despart greu de lenjeria ei, de toate lucrurile care i-au aparţinut, unele noi, nepurtate. Sanda şi Claudia au luat, cu strîngere de inimă, cîteva dintre ele. Voi întreba şi rudele ei apropiate dacă vor şi dacă li se potriveşte ceva, voi duce multe la spitalul din Sălişte, acolo unde Doina a murit. Rămîne însă golul, care este mai dureros şi mai mult decît plinul, este gol dar este şi absenţa plinului deodată, ceea ce amplifică suferinţa. A rămas însă spiritul ei, cel care, printr-o fericită bilocaţie, este şi aici şi dincolo. Ce mult aş vrea să o pot întîlni pe Danuzza Evolo, o mistică din Italia, şi să o rog să-mi intermedieze cîteva cuvinte de mîngîiere pentru Doina. Să avem şi un psihofon şi să-i aud cuvintele de mulţumire.

Casa e astfel în continuare plină de Ea. Lumea din afara locuinţei noastre e cutreierată de Ea peste tot. Gîndurile mele se duc şi se întorc la şi de la Ea. Nu ştiu de ce visele mele nu sunt obsedate de Ea, am visat-o doar de vreo două sau trei ori. Să fie oare acesta un semn pe care nu-l înţeleg?! Aş vrea să o visez într-un anume mod: să fim conştienţi de moartea ei, să ne exprimăm în acest sens, să citesc pe faţa şi în vorbele ei părere de rău, deznădejde şi speranţă, mai ales că a murit în comă (eram eu şi Sanda lîngă ea), fără să-şi ia rămas bun de la mine, de la noi. Să ne vorbim preţ de cîteva clipe, să-mi spună ce face, să-i spun ce mai fac…

Şi totuşi timpul doliului se scurge, e drept în continuare anevoios, cu zgîrcenie, aştept cu speranţă ca renunţarea să se convertească în resemnare, cel puţin parţială, chiar dacă resemnarea, spune Balzac, e o sinucidere zilnică.

Să fie oare resemnarea ameninţată de ipocrizie, să ajungi să te minţi pe tine însuţi de dragul obţinerii unei relative independenţe psihice?! Da, e posibil să se întîmple aşa cînd resemnarea nu e sinceră, autentică, atunci cînd e simulată, falsă, cînd renunţarea la ceva nu a fost cu desăvîrşire interiorizată.

Mă gîndesc însă, din nou, la Iov, la nenorocirile care s-au abătut asupra lui. I-au fost omorîte turmele de boi, de măgăriţe, de cămile şi ce-a mai avut, un vînt năprasnic i-a surpat casa în care i-au murit fiii şi fiicele pe cînd mîncau şi beau vin, a rămas astfel doar cu soţia şi fără nimic altceva. Avea însă în el credinţa neştirbită. Vorbele de ocară sau de împotrivire faţă de Cel de Sus au lipsit aproape cu desăvîrşire, în afară de unele gînduri exigente exprimate pe cînd era mînios. Era un om neprihănit şi încrezător în izbăvire, în bine, chiar dacă răul îi copleşise şi pustiise viaţa. Şi-a sfîşiat de durere mantaua, s-a tuns şi s-a aruncat la pămînt implorîndu-l pe Cel Atot Puternic : „Gol am ieşit din pîntecele mamei mele, şi gol mă voi întoarce în sînul pămîntului. Domnul a dat, şi Domnul a luat – binecuvîntat fie Numele Domnului!”

Chiar şi uneltirile Satanei au fost de prisos. Nu însă şi unele dintre sfaturile celor patru prieteni, care l-au oprit cumva din blestemul de sine, blestem care l-a clătinat puţin, dar nu l-a abătut de pe calea cea dreaptă a credinţei – „Leul bătrîn piere din lipsă de pradă, şi puii leoaicei se risipesc”, iată cu ce îl îmbărbătează, între altele, Elifaz, unul dintre prieteni.

Deznădăjduit, Iov se tînguieşte. Se crede că deznădejdea se poate metamorfoza, încetul cu încetul, în resemnare. După cele spuse de prietenii săi, Iov nu este încă un resemnat, ci un tînguitor cu evlavie şi teamă sau frică de Dumnezeu. Şi nu este nici trist, ci este nemulţumit şi cu o revoltă făcută în genunchi şi cu ochii spre Cer.

S-a spus că dacă s-ar fi terminat la 2:10, cartea lui Iov l-ar fi arătat ca pe un om desăvîrşit: „În toate acestea, Iov n-a păcătuit deloc cu buzele lui”. Ceea ce n-ar fi fost adevărat, deoarece, chiar dacă ar fi fost curat şi fără prihană, tot nu atingea modelul dumnezeiesc. Aşadar, era un om imperfect, căci aşa şi numai aşa poate fi omul oricît de credincios ar fi.

Mă gîndesc la cum citea Biblia Fyodor Dostoyevsky, lectură pe care o recomanda pentru zece ani şi mai bine. „Omul se naşte ca să sufere, după cum scînteia se naşte ca să zboare”, spune Elifaz la finalul paragrafului 5, cel despre nelegiuitul care piere„Nenorocirea nu răsare din ţărînă, şi suferinţa nu încolţeşte din pămînt”, se spune tot aici. Suferinţa, da, aceea care este „dureros de dulce”, cum oximoronic zicea poetul.

Răspunsurile sau replicile limbutului Iov, rostite ca un torent după ce i se adresează prietenii, sunt ale unui personaj lucid în disperarea sa şi deopotrivă de tragic. Un personaj complex şi, uneori, contradictoriu. Lupta sa cu limitele vieţii, exclamările şi întrebările cu un răspuns presupus, torent de vorbe care-i exasperează pe prieteni, dar fără ca aceştia să-şi piardă răbdarea şi calmul, comparaţii care mai de care mai relevante, metafore simple sub formă de aluzii, toate acestea vin dinspre un spirit chinuit de adevăr şi dreptate, torturat de neputinţa de a afla suportul suferinţei sale. Iov suferă răbdînd şi rabdă suferind, le răspunde prietenilor lui şi, parcă mai mult decît orice, îl provoacă blînd pe Cel Atotputernic să i se arate, să-i vorbească şi să-i spună a cui a fost fărădelegea. Dorinţe deşarte, ştie asta şi Iov, şi chiar dacă durerile şi suferinţa sa sunt mai grele decît nisipul mării, ca să reiau simetria unei comparaţii, chiar dacă nu ştie cu ce a păcătuit încît a fost aşa de mult pedepsit, Iov pare că nu trăieşte totdeauna frica faţă de Cel Atotputernic, fiind parcă protejat şi de mila prietenilor care-i vorbesc. E sincer în mărturisirile sale, în dorinţele sale, în căinţa sa. Ar vrea că mîna lui Dumnezeu să-l zdrobească şi să-l prăpădească, dar ar sfîrşi cu singura mîngîiere că niciodată n-a călcat poruncile sale. Oricum, dacă suntem condamnaţi la o pieire sigură, sfîrşitul se ştie, şi-atunci, spune şi Iov, la ce să mai aşteptăm?

Orice poate spune Iov, numai „la ce să mai aşteptăm” n-ar trebui îndemnat. Avem pentru ce aştepta, avem şi altceva de făcut. Moartea nu trebuie aţîţată, căci va veni nechemată, nu se ştie de ce, nu se ştie cînd şi nu se ştie cum. O spune tot Iov, cu vorbirea sa paradoxală: „Soarta omului pe pămînt e ca a unui ostaş, şi zilele lui sunt ca ale unui muncitor cu ziua”.

Nici somnul nu-i mai alină durerile lui Iov, visele şi vedeniile îl înspăimîntă şi îl îngrozesc, pricini pentru care doreşte, din nou, „mai bine moartea decît aceste oase.  Le dispreţuiesc!… Nu voi trăi în veci!…”. Şi iarăşi îl imploră imperativ pe Cel Atotputernic: „Lasă-mă, că doar o suflare mi-i viaţa!” Şi, în fond, gîndeşte Iov, „Ce este omul, ca să-Ţi pese atît de mult de el, ca să iei seama la el, să-l cercetezi în toate dimineţile şi să-l încerci în toate clipele?”

Grija dumnezeiască îi pare lui Iov excesivă şi nemeritată, mai cu seamă dacă ar fi păcătuit, ceea ce nu ştie cînd şi cum ar fi făcut-o. Răzbunarea de sine merge pînă acolo încît vrea să nu mai fie privit, să aibă măcar o clipă de răgaz ca să-şi înghită scuipatul, cu toate că nu renunţă la interogaţii mereu retorice: „Dacă am păcătuit, ce pot să-Ţi fac, Păzitorul oamenilor? Pentru ce m-ai pus ţinta săgeţilor Tale, de am ajuns o povară chiar pentru mine însumi? Pentru ce nu-mi ierţi păcatul, şi pentru ce nu-mi uiţi fărădelegea? Căci voi adormi în ţărînă, şi cînd mă vei căuta, nu voi mai fi!”

Prietenii lui Iov au stat lîngă el şapte zile şi şapte nopţi, şi numai după aceea au luat cuvîntul fiecare, şi nu doar o dată. Suferinţă, răbdare şi tăcere, iată vămile biruinţei. După Elifaz, a venit rîndul lui Bildad să i se adreseze lui Iov. Să se liniştească, îi spune, dacă e curat şi fără păcat, iar dacă fiii lui au păcătuit, înseamnă că au primit pedeapsa. Şi să ia aminte la păţaniile celor dinaintea lui, ale părinţilor, de pildă. Ei îl vor învăţa şi-i vor vorbi adînc despre Dumnezeu care „nu leapădă pe omul fără prihană”. Şi Ţofar, cel de-al treilea prieten, rosteşte oarecum aceleaşi adevăruri, dar într-o altă formă, după cum îl sfătuieşte pe Iov să stea departe de nedreptate şi fărădelege, pentru că doar aşa va fi tare, fără frică şi, lucrul cel mai important, va putea uita suferinţele sale. Dar de faţă era şi un al patrulea prieten, Elihu, mai tînăr, motiv pentru care a aşteptat să ia cuvîntul mai la urmă. O face invocînd în faţa lui Iov puterea, bunătatea şi dreptatea lui Dumnezeu.

 

30 noiembrie 2016. E miercuri. Sanda e la nepoata mea, Betty, la Hagen, în Germania, de unde vin împreună acasă. Vor dormi la Berlin, Praga şi Viena, după care vor ajunge abia sîmbătă la Sălişte. După două luni de cardiologie, după comportamentul celor de acolo, Betty s-a hotărît ferm să renunţe şi să se întoarcă la Sibiu. Va vedea ce face pe viitor, poate reuşeşte să-şi schimbe rezidenţiatul şi să facă oftalmologie sau ginecologie, chiar dacă chirurgia rămîne prima ei iubire. Germania nu este aceeaşi peste tot. Oameni care dau cu biciul cînd nu trebuie, indolenţa faţă de celălalt şi cu gîndul doar la propriul bine – răsar şi în acest spaţiu al bunăstării de te miri unde.

Lectură, una dintre ele: din nou, recitesc aceeaşi Carte a lui Iov, cu toate răspunsurile pe care acesta le dă prietenilor lui, dar şi cu mereu rugăminţile către Cel de Sus ca să i se arate şi să-i vorbească, lucru care se va întîmpla o dată cu acel Răspuns al Domnului din finalul cărţii.

Întărîtat în mînia sa de cuvintele prietenilor săi – pe care nu se fereşte să-i numească vicleni chiar şi în mîngîierile lor, mincinoşi care vorbesc „prosteşte” –, Iov rosteşte cuvinte oarecum grele despre Dumnezeu, după cum rosteşte filipică după filipică despre omul cel rău, cel ce a făcut fărădelegi, alături de care îl aşează şi pe omul nefericit, cei doi avînd, fără deosebire, acelaşi sfîrşit: vor muri şi vor fi mîncaţi de viermi.

Răspunsurile lui Iov şi cartea în ansamblul ei sunt dezvoltate cumva într-o logică speculativă, căci îşi fac loc în discurs contradicţii, mai exact: contrarii,  dar şi ceva dintr-un principiu potrivit căruia partea poartă răspunderea pentru întreg. Nu trebuie să ne sperie lucrurile contrarii, căci logica speculativă admite coincidentia oppositorum. Dacă Iov, cel pînă la paragraful 2:10, inclusiv, este desăvîrşit, din spusele de după şi din cuvîntările prietenilor, îndeosebi a lui Elifaz, numai dacă acestea sunt adevărate, avem atunci un alt om, cu slăbiciuni pe care acesta nu le neagă: atitudinea faţă de fraţi, faţă de cei necăjiţi, faţă de văduve şi orfani. Presupun că Iov se sprijină aici pe faptul că toate cuvintele rostite sunt auzite de un Martor şi un Apărător ubicuu, care vede tot şi ştie tot. Vorbele prietenilor par să fie însă un izvor al revoltei lui Iov, care, în plîngerile sale, este neîncetat un răzvrătit în căutarea lui Dumnezeu. Vrea să-L vadă, vrea să-I vorbească şi să i se vorbească, vrea să-şi probeze nevinovăţia, să fie pus la încercare, din care e convins că va ieşi precum aurul.

Cu toate acestea, Iov se teme de Cel Atotputernic, numai gîndind la El este cuprins de groază. Se spune că omul nu este chiar fără vină, cel născut din femeie nu poate fi complet curat. Puterea şi groaza sunt ale lui Dumnezeu, înaintea lui tremură pînă şi umbrele sub ape. Şi totuşi Iov continuă să-L preamărească pe Domnul, iar ceea ce-l frămîntă şi tulbură este înţelepciunea: ce este aceasta, unde se găseşte şi de unde vine? „Unde este locuinţa priceperii?”, întreabă el. Aflăm astfel de la Iov că omul are ceva înţelepciune, şi anume „frica de Domnul”, dar adevărata şi întreaga înţelepciune este a Celui Atotputernic, a Marelui Anonim, cum ar zice Blaga.

În ultimul său cuvînt, Iov are mai întîi nostalgia firii sale de dinainte de nenorocirile care s-au abătut asupra lui, cînd era, repetă, curat şi fără vreun păcat, un bun creştin, am spune, în opoziţie oarecum cu starea de suferinţă în care a ajuns, „de rîsul tinerilor”, „frate cu şacalii, tovarăş cu struţii”, cu harfa prefăcută în instrument de jale şi cu cavalul care scoate sunete plîngătoare. Jalea lui Iov tinde spre pedepsirea de sine, apărarea sa în faţa Domnului parcă nu mai ia sfîrşit. Nu se poate să nu ne punem o firească întrebare: dacă Iov este nevinovat, de ce Dumnezeu îl face să sufere, de ce să plătească pentru fărădelegile altcuiva? Din nenorocire, cel credincios iese curat ca roua dimineţii, tot aşa cum a fost înainte de a-l cuprinde necazul. În plus, credinţa sa, dacă rămîne neclintită, înseamnă că a trecut proba focului. Suferinţa nenorocirii se converteşte apoi în bucuria neîntinării.

Şi Răspunsul Domnului „din mijlocul furtunii”, din ultima parte a cărţii, loc unde sunt rostite adevăruri fundamentale asupra lucrurilor şi faptele acestei lumi, răspunsul acesta deci, ca şi uriaşul privilegiu şi excepţia îngăduite de Dumnezeu de a dialoga, fie şi retoric, cu un om, vor constitui favoruri excepţionale care-i vor aduce lui Iov liniştea şi confirmarea calităţilor lui de om curat şi fără prihană, după cum va avea tot ceea ce a avut înainte de a gusta din necaz şi suferinţă.

„Subt cer totul este al Meu”, iată un imperativ care nu pare să-l sperie pe Iov, el ştie asta, cum tot aşa de bine ştie că nu poate răspunde afirmativ la o întrebare în cascadă (vezi întregul paragraf 41) despre Leviatan, „împăratul celor mai mîndre dobitoace”, întrebare care, împreună cu altele, are menirea să-i amplifice frica, teama şi să-şi perceapă mai exact limitele: „Poţi tu să prinzi Leviatanul cu undiţa? Sau să-i legi limba cu o funie? Îi vei putea petrece papura prin nări? Sau să îi străpungi cu un cîrlig falca?”

Însă suferinţa i-a întărit lui Iov smerenia, iar căinţa i-a adăugat şansa de a redeveni ceea ce a fost înainte ca nenorocirea să îi umbrească viaţa. Credinţa lui Iov în Dumnezeu a fost pusă la încercare, dar şi răsplătită pentru tăria şi consecvenţa ei.

Parabolă a răbdării în suferinţă şi salvare din întuneric prin lumina credinţei, Cartea lui Iov trebuie citită şi recitită nu doar atunci cînd cineva se confruntă cu vreun rău, ci mai degrabă cînd îi este bine, cînd este bucuros, fericit şi cînd tristeţea îi pare o utopie. Contrastul face diferenţa şi revelă mai limpede adevărul vieţii şi, de ce nu, poate în egală măsură, al morţii.

 2 decembrie 2016. Vineri. Recitesc ceea ce am scris în zilele trecute, fără să fiu prea mulţumit. Adevăratul Iov pare să fie în ceea ce n-am spus. Un Iov mînios şi relativ sceptic, care reclamă fără întrerupere propria-i curăţenie şi nevinovăţie, aflat pe un drum al Damascului, sub privirea lui Dumnezeu, plecînd Iov şi ajungînd tot Iov, un Iov care se pune pe sine zălog la încercare, care vorbeşte împotriva sa şi chiar şi împotriva Domnului, de ciudă că nu i se arată şi nu-i vorbeşte, un Iov care, după ce îl vede pe Dumnezeu şi după ce e convins de morala sa dreaptă, i se face scîrbă de el însuşi. Cine are, cine ar avea puterea unei atare purtări?! Posibila culpă produce un soi de exorcizare. Suferinţa purifică omul: smeritul Iov se pocăieşte în ţărînă şi cenuşă, învăluit de o rostire esenţială: „Ascultă-Mă, şi voi vorbi; te voi întreba, şi Mă vei învăţa”.

Citesc şi recitesc Cartea lui Iov şi am totuşi o scuză, care nu mă acuză deloc: ceea ce fac nu este un exerciţiu anagogic, nu mă pot ridica, nici nu mi-am propus asta, de la textul literar la sensurile sale posibil mistice. Sunt un impresionist obişnuit şi ascult de dictarea eului meu aflat într-o stare nu tocmai bună. Doar atît!

6 decembrie 2016. De Sf. Nicolae, un cadou: am visat-o azi-noapte pe Doina, dar nu aşa cum aş fi vrut. Dar e un semn că spiritul ei este (şi) aici, că nu m-a părăsit. Era geloasă, voia să mă protejeze de ispite, o gelozie firească, neutră, ceva compatibil cu iubirea. Secvenţa a durat însă foarte puţin, nimic din ea nu amintea în vreun fel lucru tragic petrecut, moartea, viaţa ei de după viaţă. Mi s-a părut că visul sugera statornicia unui sentiment, a unui legămînt: că mă iubeşte pînă sau şi dincolo de mormînt, acolo unde este înconjurată de verdeaţă şi unde continuă să culeagă flori de cais, cum  prevedea acel preot din Oradea deschizînd o carte sfîntă.

 

8 decembrie 2016. Revin, din nou, la Iov, un personaj răscolitor şi paradigmatic, sigur pe sine şi pe interogaţiile sale. Cioran s-a identificat nu o dată cu acest om, cu unele din trăsăturile sale, după cum s-a şi îndepărtat de el. „Doamne, fără tine sunt nebun şi cu tine înnebunesc”, spune eseistul undeva. Critica a văzut în acest răşinărean belicos un Iov postmodern. Însă un spirit cioranian sau un critic zelos şi tendenţios ar putea pretinde că află subtextual, în vorbele lui Iov, mai cu seamă în cele adresate lui Dumnezeu, o formă travestită de linguşire. Ar fi o exagerare, desigur, vecină cu blasfemia, un efort gratuit, ceva vidat de sens. De ce s-ar pune bine, să spunem aşa,  Iov cu Stăpînul absolut al lumii, de vreme ce a pierdut tot, în afară de sine şi de soţie? Ce altă mare nenorocire s-ar mai putea abate asupra lui, în afară de moarte, de care arată că nu îi este frică?

Cu păcatul mîndriei la vedere, poate singurul lui păcat, Iov e totdeauna sincer, deschis şi onest, el nu are nimic de ascuns, ştie cu certitudine că nu poate purta vreo mască. După cum, victimă a unei nenorociri fiind, el nu poate exprima nici atitudinea înşelătoare de victimă sau să se folosească insidios de vreun scut al victimizării, chiar dacă, amintindu-ne cuvintele lui Tz. Todorov din Abuzurile memoriei, se plînge, protestează şi pretinde. Iov îşi plînge însă, simbolic, propria-i suferinţă, e revoltat pentru că Dumnezeu întîrzie să apară şi să-i vorbească, şi tocmai de aceea, ca un om curat şi neprihănit, are pretenţia în sinea sa că ar avea dreptul la o atare favoare, pentru a se face dreptate unui om cu adevărat credincios.

Pecetea existenţială a lui Iov rămîne însă răbdarea. Şi suferinţa răbdătoare. Acea suferinţă care este ca o lamură, ca o încercare de ardere şi de purificare, ca o probă de rezistenţă în faţa răului. Un rîu pe care unii îl trec şi ajung cu bine pe celălalt mal, în vreme ce alţii, din varii pricini, se pot îneca. Prin suferinţă, atingem frumosul, căci chipul suferinţei este chiar chipul frumosului ca atare. O spune Mîşchin, personaj cunoscut din Idiotul lui Dostoievski: „E greu să interpretezi frumuseţea. Frumuseţea este o enigmă”. Dar conchidea aşa după ce analizase portretele Adelaidei, care trimitea la frumuseţea grecească, al Alexandrei, blîndă şi simpatică, dar tristă, al Elisabetei, înconjurată de o aură copilăroasă, şi al Aglaiei, cel care ar fi „aproape tot atît de frumos ca şi al Nastasiei Filipovna. Pe chipul ei, continua Mîşchin, este întipărită multă suferinţă”.

Suferinţa, inclusiv sau poate înainte de toate a lui Iov, nu poate fi, în esenţa ei, decît o expresie a frumosului natural. Iar frumuseţea, şi nu pîrjolul urîtului sau al răului, va salva lumea, iată concluzia marelui prozator rus.

 

12 decembrie 2016. Poate nu întîmplător mi-a căzut în mînă, cum se spune,  cartea Omul în căutarea sensului vieţii. De fapt mi-a recomandat-o Ionică, ginerele nostru, medic generalist şi geriatru deopotrivă. Este scrisă tot de un doctor, Viktor E. Frankl, psihiatru şi scriitor în egală măsură, o carte vîndută în peste nouă milioane de exemplare şi considerată a fi în topul celor mai influente zece cărţi din America.  Frankl a supravieţuit lagărelor de concentrare, a trecut prin multe experienţe care l-au marcat indelebil şi l-au îmbogăţit spiritual. Părinţii, fratele şi soţia sa au murit în camerele de gazare, a scăpat doar sora lui. La Clinica de neurologie din Viena, al cărei coordonator a fost vreme de 25 de ani (a murit în 1997, la 92 de ani), a avut mulţi pacienţi şi a teoretizat şi practicat logoterapia, o metodă interesantă, subtilă şi eficientă de aflare a sensului vieţii. Obişnuia să îşi întrebe diferiţii lui pacienţi un lucru aparent surprinzător: „Care este motivul pentru care nu te sinucizi?” Proceda aşa pentru a se edifica asupra paşilor proiectaţi în scenariul său psihoterapeutic, căci fiecare îi oferea un alt motiv pentru care nu şi-ar fi curmat viaţa.

Dincolo de întîmplările din lagărul de concentrare, exclusiv tragice, vorbeşte concentrat, în partea a doua a cărţii, despre logoterapie, iar în cadrul acesteia invocă la un moment dat sensul suferinţei. M-a făcut să-mi reaşez suferinţa într-un fascicul de lumină şi s-o regîndesc. Să-i găsesc sensul ei în sensul vieţii mele. Aici, Iov, la care sensul suferinţei este implicit, mă ajută cu pilda credinţei sale nestrămutate în Dumnezeu, tot aşa cum îmi îmblînzesc durerea exemplele celor care, sprijiniţi pe aceeaşi credinţă şi pe aceleaşi valori, au suferit şi au suportat mediul carceral.

Negreşit, Doina a fost mai bună şi mai curată decît mine, a avut un suflet nobil în exclusivitate, a fost incapabilă de a gîndi şi de a face rău cuiva, aptă doar de iubire sinceră pentru mine, pentru copiii ei, pentru cei apropiaţi, avînd o înţelegere aparte pentru felul în care îşi apropia pe cineva.

În logosul vieţii, nu atît în logica ei, care este sub el, relaţia dintre viaţă şi moarte are o ecuaţie specifică. Destinul a ales astfel ca Doina să plece în Săptămîna Patimilor, înaintea mea, spre ziua cea ne-nserată, lăsîndu-mă pe mine să sufăr, să devin mai bun, să mă purific şi să am astfel şansa, cel puţin virtual, de a o (re)întîlni, cel puţin simbolic, undeva, în acelaşi loc, în acelaşi luminiş. („Vedeţi, spuse el ocolindu-i privirea, nici măcar Dumnezeu nu poate să ne despartă acum” – Camus în Ciuma).

Ce tragic cu adevărat ar fi fost ca ea să fi supravieţuit dispariţiei mele! Numai că ordinea plecării nu o stabilim noi, în afara cazurilor de sinucidere, sau poate nici atunci, ci este o ierarhie care ne supradetermină.

Trebuie să înţeleg că suferinţa devine, în acest mod, ceva necesar şi poate să înceteze să mai fie atît de destrămătoare de fiinţă dacă îi aflu un sens. Iar dacă durerea nu poate fi evitată, atunci singurul ţel este căutarea şi găsirea unui sens al vieţii. Nefericirea, spunea un profesor de psihologie pe la jumătatea secolului XX, pare să fie un semn de inadaptare. În vreme ce imperativul fericirii ţine de ceea ce gîndim noi în fiecare zi despre igiena noastră mintală, o atitudine responsabilă pentru faptul că nefericirea inevitabilă este „sporită cu nefericirea de a fi nefericit”. Important este însă curajul suferinţei, cel ce face ca viaţa să aibă inexorabil un sens. Putem astfel trăi în orizontul unui, îl citez tot pe Frankl, optimism tragic, cel care dă tocmai acest sens vieţii, în pofida faptului că aceasta din urmă este scrijelată cu vinovăţie, suferinţă şi moarte.

Poţi oare să trăieşti a doua oară?! Dacă ne luăm după Frankl şi alţii asemenea lui, da, se poate, numai cu condiţia ca suferinţa să fie sublimată în iubire, într-o altă iubire, în bucuria naturală, nu artificială, de a cunoaşte pe cineva, altfel spus într-un up date al sensului vieţii în funcţie de suferinţa inevitabilă prin care ai trecut şi de care nu te poţi despărţi pentru totdeauna. Suferinţa va fi astfel pusă într-o surdină, aproape integral interiorizată, metamorfozată în ceva ce poate să-ţi înnobileze viaţa.

Pentru asta însă trebuie motivat întreg psihicul, căci e nevoie înainte de toate de voinţă de sens, nu de voinţă de plăcere, ca la Freud, nici de voinţă de superioritate sau de putere, ca la Adler. Este ceea ce şi-a propus, în veacul trecut, cea de-a treia şcoală de psihoterapie de la Viena, în frunte cu Frankl.

 

13 decembrie 2016. Viaţa noastră are deci permanent un sens, de care se poate să nu ştim prea multe sau chiar deloc. Cînd devenim însă conştienţi de rostul nostru în lume, în relaţia cu lucrurile şi cu fiinţele care ne înconjoară, atunci e nevoie să actualizăm acest sens al vieţii, cu informaţia şi energia ce vin dinspre noi – dorinţe, valori, ideal actualizat, dar şi dinspre exterior, prin ceea ce ne-a motivat sau determinat să urmăm o atare cale.

Care sunt în fond căile prin care putem opera un up date al sensului vieţii? Restrîngînd pe cît se poate de mult la o cifră simbolică, Frankl se referă la trei: prin creaţie şi prin acţiunea de a înfăptui ceva, prin a experimenta ceva sau prin a cunoaşte o altă fiinţă umană şi, în cele din urmă, prin felul în care ne raportăm la o suferinţă de neevitat.

Cunoaştem asemenea cărări de mai mult timp, din vechimea cea mai veche. Ne-au spus-o Grecii illo tempore: dacă zilnic atitudinea noastră este cuprinsă de adevăr, bine şi frumos, atunci vom simţi un sens nobil al vieţii, după cum un criminal notoriu va avea un sens ignobil al vieţii, pe care şi-a pus-o în slujba răului, minciunii şi urîtului (nonestetic). Şi tot aşa, prin dragoste, prin iubire, cunoscînd o altă fiinţă şi iubind-o cu adevărat, înfăptuim un dublu sens: pe de o parte al vieţii noastre, pe de altă parte al fiinţei iubite, căreia, doar prin iubire, o facem aptă să-şi revele potenţialităţile şi totodată să le actualizeze într-un dezirabil sens al vieţii. Virtualul cel mai bun dintre cele posibile devine astfel realitate.

Însă, în logoterapie, spune Frankl, dragostea, la fel de fundamentală ca şi sexul, nu poate fi „interpretată ca un simplu epifenomen al înclinaţiilor şi instinctelor sexuale, în sensul unei aşa-numite sublimări”. Spre deosebire de ceea ce se crede în mod aproape obişnuit, un mod formatat în mare parte de media şi de pornografia ieftină (tot cea nonestetică), pentru care e valabil sloganul: „Hormonul bate neuronul!”, ei bine, contrar acestei tendinţe, şi aceasta pare să fie normalitatea, firescul uman, şi anume sexul reprezintă un mod propriu de manifestare a iubirii, o cale de obiectivare prin trăire a celei mai suverane sau ultime intimităţi care nu poate fi decît dragostea (expresia „a face dragoste” spre asta indică!). Prin urmare, şi aici sunt din nou de acord cu Frankl, dragostea, iubirea nu este un „simplu efect secundar al sexului”, ci, cum am văzut, cu totul şi cu totul altceva.

 

15 decembrie 2016. Vreme de iarnă. A nins puţin, au fost chiar şi minus 29 de grade sau mai puţin. Azi merg la Bucureşti, la Academie, să-mi ridic premiul Mircea Florian pe care mi l-au acordat pentru Cel de-al treilea sens. Mă însoţesc nepoţii mei, Betty şi Alex, dar şi Bianca, prietena lui, mă duc cu maşina lor, a noastră are un defect, cred că bateria este de vină.

S-au încheiat alegerile parlamentare. Lamentabil. Liberalii, cu care, contre coeur, am votat, au luat-o serios în jos. Acest partid istoric va avea, după toate probabilităţile, soarta ţărăniştilor. Sau poate îşi va reveni din pareza de care suferă, dar asta se va întîmpla numai dacă se va ivi un lider capabil de un atare efort. Cu o „democraţie totalitară”, ţara a ajuns să fie mai toată roşie, PSD-istă, mai puţin vreo şapte judeţe în care au cîştigat liberalii (Sibiu, Alba şi Cluj) şi maghiarii (Covasna, Harghita, Mureş şi Satu Mare). Campionul alegerilor (au mers la vot vreo 18% din populaţia cu drept de vot!), PSD, a mers din ’90 pînă acum în linie dreaptă, fără întrerupere, ajungînd acum la 45%. Într-o ţară unde imbecalizarea a atins cote alarmante, poporul a devenit parcă, din nou, populaţie, iar acest partid cîştigă constant pentru că este lada cu zestre a naţionalism-comunismului românesc. Nu-i de mirare că diaspora creşte numeric ca eroul din poveste! Ce ne aşteaptă oare în viitor?!

 

18 decembrie 2016. Bucureşti, micuţul Paris, îmi pare de fiecare dată un burg şters, prăfuit, aglomerat, puţin pestriţ, cu străzi întortocheate, cu bulevarde mari şi reci, cu magazine care vor să-l sincronizeze cu modernul, să-i facă up date-ul de oraş european. Parcă singurul merit este acela de a-ţi pierde urma în el, de a te putea scufunda într-un anonimat confortabil. Am impresia că aceste dioptrii mi le-au pus anii studenţiei, după cum, în urma lecturilor din Caragiale, nu mă pot desprinde aşa de uşor de imaginea unui oraş numit (şi) Tîmpitopole, cu locuitori din toate zonele ţării aciuaţi aici, cu brandul lui Mitică bucureşteanul drept calitate supremă, cu oameni proveniţi din cei care, înainte de 1989, s-au luptat din răsputeri pentru un buletin de Bucureşti.

Academia Română, un loc de a cărui bibliotecă este legat urdinatul meu din anul patru de facultate, atunci cînd mi-am pregătit lucrarea de licenţă. Am studiat aici într-un an cît să-mi ajungă pentru alţii nu ştiu cît după aceea. Amintiri ca umbre pe pînza de păianjen a vremii, timp care nu se mai întoarce. De la hotelul Ibis (fostul Griviţa) unde ne-am luat camerele, am fost seara într-o recunoaştere. O plimbare care s-a prelungit vreo două ore, pe Calea Victoriei şi apoi la Universitate şi bdul. Nicolae Bălcescu. Le-am arătat nepoţilor mei, între altele, şi locul celebrei cafenele Capşa, precum şi alte obiective nu mai puţin turistic-culturale: Atheneul Român, Sala Palatului, Piaţa Universităţii, Piaţa Constituţiei ş.a.

La Academie, m-am întîlnit cu foştii mei profesori, deveniţi între timp academicieni, Al. Boboc, Gh. Vlăduţescu, I. Pârvu, dar şi cu un fost elev de-al meu pe care l-am molipsit cîndva cu filosofia şi care, acum, venise alături de mine pentru un premiu.

 

22 decembrie 2016. Comemorare şi rememorare, sau invers. Citesc despre subtilele distincţii pe care le face Ricoeur în Memoria, istoria, uitarea. E ziua în care mulţi conaţionali îşi deapănă ceea ce au trăit cu peste două decenii şi jumătate în urmă. Cînd s-a rupt veriga cea slabă şi lanţul dictaturii a căzut, cînd dictatorul cu a sa Tîmpă au fugit mişeleşte, cînd Dumnezeu pogorîse asupra noastră o vreme parcă paradisiacă – toată lumea a răsuflat liniştită, dar şi mai liniştită a fost după fatidica zi a Crăciunului.

La noi, a venit vecina şi a bătut în uşă, să deschidem televizorul că a fugit… Incredibil, mi-am zis, cu toate că ştiam prea bine ce se întîmplase la Timişoara, am ascultat cu Doina radio Europa Liberă, auzisem strigătele de disperare, împuşcăturile, totul, după cum am urmărit şi acea declaraţie-mascaradă în legătură cu amestecul străinilor în lovitura de stat, în fapt singurul mare adevăr rostit de dictatorul pe care moartea începuse să-l sperie.

Au urmat zile încleştate, de frig interior, nu ştiam ce ne aşteaptă, nu ştiam ce fac ai noştri de la Sibiu. Aveam să aflăm că totul e în ordine, cîtă ordine mai putea fi în acea stare de anomie a societăţii româneşti.

Mai tîrziu, am venit singur la Sibiu, cu transferul din învăţămînt în buzunar, mă chemase Mircea Braga pentru a pune pe picioare o structură de presă. Am hălăduit (iau aici sensul vechi al termenului) iniţial prin redacţia primului cotidian postdecembrist, Dimineaţa, după care aveam să mă duc la Transpres, prima Casă de Presă şi Editură din oraşul de pe Cibin.

După vreun an şi ceva de presă tip magazin, am revenit în învăţămînt, de data asta la Universitate, unde m-a chemat să vin, cu o nobleţe aparte, de lord, rectorul Dumitru Ciocoi Pop. Despre toate aceste avataruri trecute şi prezent-trecute – poate altă dată.

 

31 decembrie 2016. Ştiu că e un risc la mijloc dacă voi converti toată exorcizarea de aici, mărturisirea mea terapeutică într-o mărturisire făcută, deloc ostentativ, în agora. Confesiunea, sugera Camus, este cerută de multe ori de vinovăţie, ceea ce nu este cred cazul meu, însă fără să mă asemăn cumva cu chipul unui înger. Este adevărat că „scrisul confesiv, cum îmi scria o colegă de şantier, în contexte tragice, dobîndeşte un uriaş potențial eliberator”, iar „miza estetică trece în plan secund, cel puțin ca intenție”. Mai cu seamă că, se va spune, paginile mele sunt pline de crase banalităţi ale unei vieţi obişnuite, poate chiar mediocră, fără să aspir la o comparaţie cu amploarea şi profunzimea celor exprimate de omul mediocru (sintagma e a lui Noica) din Muntele Vrăjit al lui Thomas Mann.

 Comparaisons n’est pas raison! Şi-atunci, are vreun sens să împărtăşesc iubirea şi suferinţa mea cu fiinţe alogenetice, în locul unei poate cucernice discreţii? Singurul care nu vrea, chiar dacă ar putea, să răspundă la o atare întrebare sunt chiar eu, cel ce a trăit brutalitatea  şi viclenia concretului. O va face însă, sunt sigur, restul, şi restul contează, e drept, chiar dacă grila de despuiere a iubirii şi suferinţei este a lui ca şi cum.  

…Dacă nu-i eronat calculul făcut, am trăit pînă azi 24. 326 de zile. Iar dacă nu iau în seamă extensia noţiunii de zi, şi anume: perioadă de 24 de ore, atunci s-au scurs şi tot atîtea mii, sute şi zeci de nopţi. Oare cîte zile şi nopţi îmi mai sunt îngăduite, Doamne?!

Voi trece pragul dintre ani la Sălişte, de data asta fără Doina, ci doar cu nepoata mea, Betty (care a ratat sky-ul din cauza unei viroze), cu Sanda şi Ionică.

 Aş vrea şi să uit, şi să nu uit luna aprilie a lui 2016! Amin!

Un răspuns la „Ciorne de jurnal domestic. Zilele după Iov”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *