Corectitudinea politică între realitate și fetiș

Mihai Iovănel și Christian Moraru în dialog

Mihai Iovănel: Un spectru bântuie Statele Unite ale Americii: este spectrul corectitudinii politice (PC). Am ales, într-o versiune ușor deformată, acest citat bine-cunoscut ca început al discuție noastre dintr-un motiv elementar: în România, așa-zisa „corectitudine politică” a fost problematizată fără întrerupere, încă din anii 90, ca o variantă de „comunism american”.  Primele vești despre existența PC au ajuns în România în primul cincinal postcomunist. În 1994, Horia-Roman Patapievici publica în revista „22” articolul „Comunismul american”, din care citez: „[a]șa cum orice organism viu conține în mod natural germenii cancerului, tot așa și orice societate secretă continuu agenții propriei distrugeri. Între acești agenți patogeni, ispita comunismului (sau nazismului: pentru mine e același lucru) este latentă în orice societate. Întocmai cum sufletele sunt ispitite de Nefârtat, la fel sunt societățile ispitite de recuzita magică a comunismului. […] [A]gentul patogen s-a travestit în haine dragi mentalității americane, și anume în straiele luptei împotriva tuturor discriminărilor, ale luptei pentru drepturile tuturor minoritarilor; s-a deghizat, adică, în corectitudinea politică. Corectitudinea politică este, în fond, comunismul american” (Horia-Roman Patapievici, „Comunismul american” [1994], în Politice, ediția a V-a, Editura Humanitas, București, 2008, pp. 124-125).

            Patapievici vorbea din auzite, instigat de discuția cu o „profesoară americană”. Deloc mai substanțială era informația lui Cristian Tudor Popescu, care semna în 1998 articolul „Americii i s-a urât cu binele,” un text inspirat de o scurtă vizită în Statele Unite. Reportajul jurnalistului român părea un scenariu distopic SF, care ar merita poate citat pe larg datorită clișeelor privind, de pildă, comunitatea LGBT, prezentată în tonuri apocaliptice. Amintesc însă aici doar concluzia:  „[c]eea ce se practică acum în SUA pe plan social este un soi de «comunism» cu ciudate reflexe familiare celor care au trăit în anii ’50 în Est. […] America […] se împotmolește în acest democratism «comunist» împins la absurd” (Cristian Tudor Popescu, „Americii i s-a urât cu binele”, în Timp mort, Polirom, Iași, 1998, p. 190). Astfel de experiențe mai mult sau mai puțin frugale au fost amplificate prin surse cel puțin tendențioase, precum cartea lui Edward Behr O Americă înfricoșătoare, tradusă în 1999, nu întâmplător, la Editura Humanitas. To cut a long story short, situarea corectitudinii politice în paradigma simbolică a comunismului românesc a devenit în ultimele două decenii un clișeu ritualic al neoconservatorilor români. Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Dan C. Mihăilescu – toți acești intelectuali publici, aflați în poziții dominante instituțional sau măcar foarte vizibile în câmpul cultural autohton, au simțit în forme repetate nevoia de a se război cu corectitudinea politică nord-americană, invocând de regulă ca suport comparativ stalinismul represiv din anii ʼ50.

Christian Moraru: Daca exista o discuție a acestui subiect în România, cei pe care i-ai numit sunt nu doar participanții la ea, ci și cei care au dat și dau tonul, fie acesta și unul fals, provenit atât din necunoașterea problemei în cauză cât și dintr-un evident parti-pris care ar trebui analizat și psihanalizat. De fapt, nu de o discuție e vorba, ci de un atac – și mi-e teamă că acest element nu e absent nici din invitația altminteri lăudabilă lansată de Euphorion, în care PC e deja considerată, pe alocuri explicit, nu atât un subiect cât o amenințare și o țintă de lovit. În orice caz, observațiile tale și nu mai puțin citatele pe care le dai sunt într-adevăr un bun de plecare pentru aceasta dezbatere. Ea mi se pare urgentă și potențial clarificatoare pentru confuzia teribilă care persistă încă în Romania, dar și în țări europene precum Franța, în jurul conceptului de PC și, mai ales, în jurul realității pe care acesta îl acoperă sau, mai exact, se presupune că îl acoperă.

            Putem, de fapt, pleca în mai multe direcții. Dar cea mai urgentă – și drumul cel mai scurt, tocmai datorită ignoranței la care m-am referit – ne duc la o concluzie deja implicită (și justă) în succinta introducere istorică pe care o faci problemei. Această concluzie poate fi formulată ca un banc Radio Erevan de pe vremuri: da, un spectru bântuie, dar nu Statele Unite, ci Romania, și nu e spectrul PC, ci acela al unui detestabil „urechism” în „literatura” pe aceasta temă. Amatorismul celor care se simt obligați să se pronunțe pe acest subiect este pe cât de evident, pe atât de penibil. El este parte dintr-o simptomatologie mai largă de inadecvare și defazare intelectuală a generației sau generațiilor care au supraviețuit comunismului și care nu au decât reperele și limbajul acelui sistem pentru a respinge ceea ce nu înțeleg și nu cunosc. Neînțelegerea și necunoașterea rezultate de aici îi face să se simtă lăsați în urma de o istorie grăbită și ingrată. Nu insist asupra acestui aspect, despre care s-a vorbit – ai făcut-o și tu, în Ideologiile literaturii în postcomunismul românesc. Să mai adaug, pentru că tot am pomenit cartea ta din 2017, că, amândoi, în calitate de critici – și alții împreună cu noi, bănuiesc – înțelegem că metodologia critica desuetă care încă domină în Romania, și care include fetișizarea esteticului, a „judecății de valoare” bazate pe prezumția de „puritate” a acestei categorii, este și ea un component al simptomatologiei la care mă refer. Sper să dezvoltăm acest punct de-a lungul acestei conversații pentru că, în România, argumentul anti-PC s-a extins de-al lungul și de-a latul umanioarelor și a ceea ce se cheamă „cercetare” (research), în sensul că, de pildă, interesul critic pentru literatura scrisă de femei, homosexuali și alte categorii minoritare sau pentru felul în care femeile, homosexualii, și respectivele categorii sunt reprezentate în literatură este pus pe seama „influenței PC” și astfel minimalizat, deligitimat, etc. Mai trebuie amintit, de asemenea, că PC este simțită (și „re-simțită” în sensul de resented) la rândul ei ca „influență americană”, care acuză se ascunde adesea în tiradele la fel de înăcrite dar la fel de amuzante ca reflex automat împotriva „globalizării”. Deci, Mihai, conservatorismul de care vorbești trebuie „dez-abstractizat” și numit, clar și direct, în termenii care de fapt îl constituie și îl definesc. Acești termeni includ o panoplie noțional-ideologică care include elemente de sexism, șovinism, rasism, etc. Am vorbit cândva de retorica fascistoidă care le animă pe toate. Asta a indignat. La rândul meu, rămân șocat că retorica în cauză nu indignează. Mă întreb pe ce lume trăim dar, în același timp, sper că această opacitate sau indiferență publică va dispărea odată cu slăbirea poziției oligarhice pe care o ocupă în cultura româna de azi așa-zisele elite aparținând generației sau generațiilor pomenite mai sus.

M.I.: Într-adevăr, conservatorismul trebuie dez-abstractizat, inclusiv confruntându-l cu contextele lui performative și instituționale. Este o coincidență, de pildă, că Academia Română este condusă de un istoric aflat într-o paradigmă naționalistă revolută, care pare să descindă direct din Bălcescu; de un istoric care în aparițiile lui publice pare mai interesat de lupta cu Tuhutum decât de starea teribilă a cercetării din România? Este o coincidență că unul dintre vicepreședinții Academiei declară senin că românii ar fi „cei mai vechi și cei mai drepți slujitori ai Crucii”? Este o coincidență că nici un scriitor, lingvist sau istoric de etnie maghiară nu apare în componența Academiei? Este o coincidență că un număr ridicol de mic de femei fac parte din Academie (trei femei dintr-un total de 82 de membri titulari)? Este o coincidență că în Comitetului Director al Uniunii Scriitorilor din România nu se afla nici o femeie? Este o coincidență că Uniunea Scriitorilor îl are ca director de Programe Interne pe autorul unei cărți care proclamă inferioritatea intelectuală a femeilor și a diverse articole care omagiază figuri de legionari și vorbesc despre superioritatea rasei germane? Este o coincidență că USR are ca director de programe externe un autor care cerea să se acționeze „dur și fără cruțare” împotriva „nemuncii și acțiunii sociale dizolvante a celor câteva sute de mii de țigani care-și bat joc de noi, în țara în care ei n-au clădit nici măcar un bordel”? Nu întâmplător m-am referit la Academie și USR: ele sunt principalele – dar nu singurele – focare instituționale ale luptei împotriva PC. Se vede treaba că au ce apăra, nu crezi?

C.M.: Absolut. Am definit mai demult cultura – și asta se aplica în mod eminent și culturii române – ca o operațiune de cover-up. Ceea ce unele culturi sau unele culturi în anumite momente istorice ascund – iar aceasta ascundere sistematică și cvasi-maniacală ajunge să le caracterizeze și în fond să le genereze – este exact acest lucru, anume ceea ce le-a făcut realmente posibile, adică, și doar aparent paradoxal, prezența celuilalt. Celălalt nu e obligatoriu periferic într-o cultură, ci poate ocupa o poziție centrală genetic vorbind. Instituțional, este tocmai invers, și așa a stat situația de-a lungul întregii modernități, care a marginalizat, la nivelul instituțiilor ei naționale, în fel și chip pe cei și cele percepute ca diferit, altfel, inferior etc. În cultura critică română, argumentul estetic a cauționat tocmai ignorarea, intenționată sau nu, a rolului creativ al celuilalt, fie că vorbim de componenta etnică, de clasă, de regiune, de orientarea sexuală și așa mai departe. Înainte și după prăbușirea comunismului, instituțiile culturale românești în general au fost agresiv implicate în cover-upul despre care vorbesc, și e mai puțin important dacă actorii implicați în această poveste – povestea originară a culturii romane și a altora – își dau seama de asta sau nu. Pe scurt, nu e de mirare că, de facto, femeile sunt încă excluse (pentru ca despre asta e vorba) din diferite structuri instituționale, nu mai vorbesc din conducerea acestora. Această situație reflectă, încă o dată, rămânerea mai generală în urmă despre care vorbeam. Mă gândeam însă că nu toate generațiile de intelectuali din Romania sunt la fel de marcate de acest comportament discriminant și multiplu revolut. Ce părere ai?

M.I.: E adevărat, nu toți intelectualii români sunt captivi în limbajul anticomunist care se intersectează cu vehemența anti-PC. Trebuie menționat că, după 1989, timp poziția conservatoare la care ne-am referit nu a fost lipsită de replici venite chiar din interiorul câmpului cultural din România. Amintesc aici în primul rând revista „Observator cultural”, lansată în 1999, care, în articolul-program „Pentru refacerea coerenței culturale naționale”, semnat de Ion Bogdan Lefter, indica drept strategie generală „o «ideologie» culturală în sensul cel mai larg al cuvântului”, care ar putea fi configurată „prin termeni precum postmodernism, poststructuralism și studii culturale, europeism și proamericanism, antinaționalism, antifundamentalism și antiortodoxism, liberalism și multiculturalism, prodemocrație și corectitudine politică”. Tot așa, e poate aici locul potrivit să amintesc, în legătură cu aceeași revistă și cu mesajul unei întregi generații, reflectat și în eseul lui Lefter, că în 2003 ai publicat în „Observator cultural” un articol care a făcut vâlvă, „«Modelul Cărtărescu» versus «modelul Patapievici»”. Înscenai acolo o antiteză exemplară între Pururi tânăr, înfășurat în pixeli, volumul lui Cărtărescu, și Omul recent de Patapievici, care trasa, în fond, opoziția dintre unii, dacă nu majoritatea termenilor enumerați de Lefter și, între altele, retorica anti-PC și constelația de atitudini politice reacționare, câteodată fascistoide, de care vorbești. Cum ai vedea astăzi această antiteză?

C.M.: Opoziția pe care o identificam în articolul respectiv și în clarificările pe care le-am făcut ulterior tot în „Observator” în răspuns, în principal, la atacul lui Andrei Pleșu mi se pare și azi reală. Ea era concluzia unei analize care trecea, cu succes, cred, dincolo de suprafața la care distincțiile dintre cei doi autori se observă mai puțin. Un contrast clar există, dar la nivelul forțelor care animă textele celor doi autori, nu la acela al consonanțelor și alianțelor tactice de conjunctură în interiorul frontului intelectual constituit în jurul fostului președinte Băsescu. Cărtărescu rămâne emblematic pentru un mod de a gândi și face literatură care mută marginalul la centru, un mod insurgent si, la urma urmelor, incorect prin raportare la o varietate de tradiții, dogme, cutume, etc. – și e poate timpul să subliniez că, dacă ținem neapărat să vorbim despre o cultură și o literatură orientată deliberat spre PC (cum Lefter, spre deosebire de mine, o face), corectitudinea politică reprezintă în realitate o auto-orientare incorectă, justă, disidentă (dissenting), opozițională și deloc mainstream, într-un câmp cultural altfel dominat de optici, ideologii, și fenomene „majoritare”, „tipice”, „normale” și normalizante. Revenind la „modul” optzecist, el are în spate deja o istorie. Întrebarea este însă, așa cum sugerezi, cum a evoluat el, ce mai reprezintă el astăzi pentru autorii și autoarele generației și pentru literatura contemporană. Este el în continuare insurgent și incorect în sensul de mai sus? Răspunsul meu e afirmativ doar în ceea ce privește unii dintre scriitorii afirmați în anii ʼ80. Alții au ieșit din joc sau, mai rău, au involuat, specializându-se chiar în aceasta retorică anti-PC fără obiect (pentru că, în și ca realitate, PC nu există, un punct asupra căruia trebuie să revenim). În fine, îmi pare bine să constat că Lefter nu face parte din această categorie. Cât despre articolul lui din 1999, programul de acolo se suprapunea cu programul estetic și politic al generației mele, dar cele două nu sunt identice. Există asemănări și compatibilități clare, dar ele se pot formula numai retroactiv. Din nou, eu nu aș folosi termenul de PC în aceasta discuție pentru a nu lăsa impresia ca PC există ca o entitate separată de praxisul cultural și care l-ar putea „determina” sau orienta intențional pe acesta din urmă. Oricum, senzația mea e că intervenția de acum 20 de ani a lui Lefter, dincolo de terminologia ei problematică, a fost necesară, pozitivă și curajoasă, chiar dacă nu a condus imediat la schimbările cerute acolo și chiar dacă membrii generației ʼ80 nu au fost în avangarda procesului care, am impresia, eventual a dus la transformări care nu pot fi ignorate în pofida reacțiilor conservatoare și reflexelor instituționale care continuă să fie hegemonice. Dar mă întreb care e părerea ta în aceasta privință, pentru că te numeri printre cei implicați în acest proces, așa cum chiar invitația lansată de Euphorion indică, fie și aluziv.

M.I.: În mod clar, programul lui Lefter are o importanță istorică ce trebuie arhivată ca atare.

În ce privește progresul… recurg la o mică fabulă exemplificatoare, amplasată pe două paliere temporale. Primul moment are loc în 2000, când Inspectoratului de Poliție al jud. Brașov trimite o adresă către Uniunea Scriitorilor din România, cerând să-i fie pusă la dispoziție identitatea reală, numărul de telefon și adresa lui Marius Ianuș. Acesta publicase o poezie à la Allen Ginsberg, intitulată „România”, care cuprindea versurile „,îți introduc penisul meu lung și negru/ în gură, România”. Poetul fusese reclamat la poliției de un grup de cetățeni vigilenți. Nicolae Manolescu a replicat prompt prin două articole, „Poezia și codul penal” și „Greața ideologică”, ambele publicate în „România literară”, în care punea lucrurile la punct.

Al doilea moment se petrece la începutul lui 2018, când poeta Medeea Iancu recită la Botoșani un text feminist care reciclează polemic (sau metapolemic) vechiul vers al lui Ianuș: „Eu sunt tipa pe care ați hărțuit-o, tipa pe care ați numit-o curvă, prostituată/ Persoană, persoană, persoană/ Eu sunt tipa pe care o urâți, aș fi trebuit să fiu băiat, astfel aș fi lângă voi/ Şi dacă un poet ejaculează pe fața unei femei este artă/ Şi dacă un poet f…e o femeie în timp ce doarme este artă, nu viol/ Îmi pare rău, nu sunt poemul victimei pe care îl așteptați/ Îmi pare rău nu sunt poeta europeană, cool, nu sunt tipa care spune la microfon: eroul este un bărbat/ Nu sunt poemul care să te excite, nu sunt în poemul în care să mă forțezi/ Nu am scris suficient de bine pentru tine, România, nu am fost suficient de cuminte pentru tine, România/ Nu am spus nimănui România/ Nu ți-am lăudat suficient violul România, nu ți-am slăvit eroii România, nu ți-am citit scriitorii România/ În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului, Amin, Amin, Amin a spus curva/ A spus prostituata, a spus mama și fiica/ Îmi pare rău, nu m-am sinucis România, îmi pare rău nu sunt strofa ta preferată despre sex,/ Poemul despre viol ești tu, România, poemul despre hărțuire ești tu România, poemul despre abuz ești tu, România/ Îți introduc penisul meu lung și negru în pântec, România/ Mai știi? Aplaudați. Aplaudați. Aplaudați…/ Nu sunt pornografia ta, România, nu voi aștepta întinsă să-mi faci felul/ Nu sunt gluma ta despre viol, în literatură nu se discută despre asta, în familie nu se discută despre asta/ Şi noi fetele așa murim și tu România spui mereu: poetul, poetul, poetul”.

Ei bine, dacă Marius Ianuș fusese apărat în „România literară”, de această dată revista-fanion a Uniunii Scriitorilor o pune la punct pe poeta care avusese imprudența „impardonabilă” de a scandaliza cu aceleași cuvinte care lui Ianuș îi fuseseră apărate invocându-se autonomia estetică.

            La prima vedere, interpretarea acestei anecdote reale ar părea că pretinde o cheie melancolică: iată că după 20 de ani stăm mai rău decât la sfârșitul primului deceniu postcomunist etc. etc. Dar, de fapt, lucrurile au evoluat în bine. Sigur, reacțiunea este la locul ei în instituțiile de serviciu (le-am amintit deja). Dar, spre deosebire de anii ʼ90, când provocările la adresa reacțiunii veneau din interiorul unei elite relativ restrânse de intelectuali liberali (Manolescu, Lefter ș.a.), în ultimii ani s-a realizat o democratizare, o amplificare cantitativă și calitativă a celor care participă la conversații pe aceste teme. Aceste conversații se duc în bună parte pe platformele de socializare, nu mai depind de vechile reviste pe hârtie. Și nici nu mai depind de vechile surse de informații (bibliotecile din România – la fel de proaste azi ca întotdeauna – sau xeroxuri procurate de „afară”). Amintesc ca exemplu elocvent ofensiva conceptuală, desfășurată la un nivel teoretic ridicat, a comunității LGBT în momentul așa-numitului Referendum pentru Familie din 2018.

Pe de altă parte, repet, istoria intelectuală a acestui progres nu este completă și de fapt nu poate fi înțeleasă fără gesturile emancipatoare făcute în anii ʼ90 de generația optzecistă (pe lângă Lefter i-aș mai aminti aici – într-o enumerare deloc exhaustivă – pe Alexandru Mușina, pe Magda Cârneci și, evident, pe Cărtărescu, a cărui lucrare din 1999 Postmodernismul românesc a fost dinamită pentru toate formele de anistorism provincial anchilozat din România) și de „nouăzeciști” (Lefter ar zice că sunt „doar” un al doilea val optzecist ) precum Andreea Deciu, Ion Manolescu și Caius Dobrescu.   

C.M.: Detaliile pe care le dai sunt foarte relevante pentru că ele dovedesc încă o dată că practica estetica și comportamentul public codificate expeditiv drept PC au, ca să spunem așa, caracter „organic”, inerent social. Cu alte cuvinte, ele sunt grassroots, provin „de jos”. Nu sunt o modă, efect de globalizare uniformizatoare și nici rezultatul unui „import” de mentalitate, de „comunism american” etc.

M.I.: À propos de presupusul import al PC-ului din Statele Unite, nu pot să nu remarc că, spre deosebire de majoritatea celor citați de noi aici, tu te afli, Christian, în poziția de a putea vorbi despre scena universitară nord-americană din interior. Ești profesor de engleză la University of North Carolina, Greensboro, ai publicat și editat volume la edituri de vârf și ai fost implicat așadar în chipul cel mai direct în conversația academică din ultimele două-trei decenii privind statutul deținut de humanities în lumea actuală – o lume supusă unor mutații profunde pe care neoconservatorii le-au codificat prin sintagma infamantă de „corectitudine politică” sau – pentru a-l aminti și pe Harold Bloom, de asemenea foarte influent în România – prin aceea de „școala resentimentului”. Pe de altă parte, ești avizat și în privința contextului românesc: deși te-ai stabilit în Statele Unite în anii 90, ai continuat să publici și să reacționezi – în publicații ca „Observator cultural” sau „A(l)titudini” – la ceea ce se petrece aici. Așadar, cum arată „spectrul” corectitudinii politice din perspectiva ta? Și cum vezi obstinația elitelor intelectuale neoconservatoare formate în comunism și reproduse în postcomunism de a codifica rețeaua de transformări din lumea de azi sub eticheta de „comunism american”?

C.M.: E greu de răspuns în spațiul de care dispunem la asemenea întrebări și în genere la întrebările propuse de Euphorion, care țin nu numai de întregi istorii intelectuale, dar și de istorii atât de diferite între ele de la o regiune și țară la alta. Apoi, pentru că tot am vorbit despre generații, să le reamintim încă o dată. Ar fi o eroare să ne imaginăm că a trăi în mai multe lumi deodată sau că a naviga pe apele geoculturale dintre ele îi determină pe toți participanții la această experiență inter-culturala să vorbească cu aceeași voce. Altfel zis, ce spun eu aici e probabil foarte diferit de ceea ce ai fi aflat de la cineva ca fostul meu profesor de la Indiana, Matei Călinescu. În fine, ca să-ți răspund totuși la ce m-ai întrebat, va trebui să simplific, pe cât posibil. Ai sugerat deja tu însuți că nu poate fi vorba de un import academic de vreme ce fenomenul în România secolului 21 e de masă, „din popor”, așa cum se reinventează și reorganizează acest corp politic în era digitală. Aș repeta, la rândul meu, că nici nu poți importa ceva ce nu există ca atare. PC nu este o „filozofie politică” articulată astfel, nu e un obiect care se predă sau se discută în universitate și nici un „obiectiv” pentru îndeplinirea căruia cei ce-l urmăresc se întâlnesc în secret în back rooms în care tai fumul de țigară cu cuțitul. PC este – în măsură în care „este” – un fel de flatus vocis, o fantomă noțională care capătă trup și devine un fetiș empiric în discursul de dreapta, fie în mediile populare (în SUA), fie printre jurnaliști, scriitori și universitari (în România). Ca o regulă generală, îl numesc ca atare, vorbesc despre el cei ce nu știu despre ce vorbesc. Iar aceasta vorbărie cultural vorbind agramată – de-abia ea „resentimentară” – atribuie realitate ideologică (efect asupra conștiințelor) unei ficțiuni reacționare. Ceea ce există cu adevărat este o preocupare etică, nu doar strict politică, pentru anumite probleme și o orientare, o practică activistă a criticii și muncii intelectuale în general interesate nu numai în a discuta, dar și în a corecta perspective de lectură exclusiviste sau limitate și, mai larg vorbind, injustiții istorice reale comise, în special de-a lungul modernității, în lumea întreagă, nu doar în SUA. E vremea să recunoaștem că aceasta lume cuprinde și România. „Elitele” la care te referi nu pot accepta acest lucru pentru că în aceasta lume valorile care asigura chiar statutul „elitist”, capitalul de prestigiu și autoritate al persoanelor în cauză, au fost de mult compromise sau în cel mai bun caz obligate să coexiste alături de alternative. Iată de ce numele enumerate mai sus sunt actualmente efectiv interesate în izolarea culturii române. Numai într-o Românie insulară valorile anacronice și, în interiorul criticii literare, ignorarea problematicii culturale a celuilalt și, mai larg, a construcției identitare a subiectului, a ceea ce în fond discursul literar reprezintă (este și semnifică), poate fi perpetuată.

M.I.: Pentru că ai amintit critica literară, aș vrea să ne întoarcem la o temă pe care ai introdus-o deja – aceea a fetișizării esteticului în critica generației lui Simion și Manolescu. După cum a arătat de pildă Alex Goldiș în Critica în tranșee, lozinca șaizecistă a autonomiei esteticului este extrem de reducționistă și de hibridă în același timp, fiind mai mult o tactică de a ocoli realismul socialist decât o metodă sau o practică coerentă. Dar aceasta tactică a adus disciplinei pierderi metodologice pe termen lung, mai ales după ce a continuat să fie cultivată după 1989 – e drept, nu de toată lumea – cu aceleași incoerențe de dinainte.

            Pe de altă parte, problema nu este una strict românească. După cum știi prea bine, în Statele Unite s-a tot discutat în ultimii ani despre recuperarea esteticului după pauza de aproape 50 de ani adusă de „hermeneutica suspiciunii” (sau critique), paradigma dominantă în Occident. Aceasta a făcut critică ideologică sub diverse firme, fără să integreze însă vechile judecăți de valoare în abordarea literaturii. Sigur, de multe ori nostalgia după estetic (în SUA identificată ca New Aestheticism) este reacționară, dar sunt și puncte ale discuției extrem de pertinente. (Pentru o expunere/sinteză, ar merita poate să fie tradusă aici cartea lui Joseph North Literary Criticism: A Concise Political History). Doar că în România nu există o astfel de dialectică între lectura ideologică și cea estetică. Dimpotrivă, noi am avut parte de o hegemonie a autonomiei esteticului. Și avem parte în continuare. În contexte conversaționale curente apar tot timpul lamentații cu privire la argumentele critice care ar veni „din afara esteticului”. Chiar întrebările care orientează ancheta de față – o inițiativă, să observ și eu, excelentă, care într-adevăr merită salutată ca atare – se fac ecoul unor îngrijorări de asemenea fel și sugerează, într-un fel nu excesiv de subtil, cam în ce parte s-ar afla „adevărul” într-o cultură „conservatoare” precum cea română (cine decide că așa stau lucrurile? de unde vine prezumția privind acest conservatorism?) – de partea unui „estetic” care nu se încurcă în chestiuni „impure” precum genul, rasa sau sexualitatea și tratamentul lor în cultura și societatea româneasca de ieri și de azi. Dar un astfel de estetic oare ce înseamnă? O analiză formală insensibilă la conținut? O analiză insensibilă la orice conținut care depășește nivelul simbolurilor generale și al temelor „mari” precum viața (în general) și moartea (în general)? De ce ar fi reprobabilă problematizarea critică a unui text literar prin introducerea unor coordonate ideologice? Un poet care ar mai scrie astăzi folosind retorica literară a lui Octavian Goga ar stârni râsul. De ce forme ideologice la fel de perimate ca „Dăscălița” (misoginismul, sexismul, homofobia, naționalismul, rasismul etc.) nu ar deregla un text literar și din punct de vedere estetic?

C.M.: Acestea sunt întrebări-cheie, dar ele, împreună cu atâtea altele, nu s-au pus încă în cultura critica din România. De ce? Între altele, și pentru că formalismul estetist, istoric vorbind modalitatea analitică românească by default, ca să zic așa, stă la baza felului în care literatura română a fost și este încă citită și evaluată, și nu e greu de înțeles că cei implicați în aceste operații la modul estetist de care tot vorbim aici nu au nici un interes în dezbaterea acestor probleme, cum spun, fundamentale. Estetismul a generat atât „canonul” literar cât și pe cel critic – i-a produs pe criticii înșiși, ierarhia de reputații și structura de autoritate care constituie ceea ce numim critica românească modernă și în care variațiile metodologice pe linia genealogică Maiorescu – Călinescu – Manolescu sunt, din perspectiva estetismului cu pricina, neglijabile. Nu e deloc întâmplător că autorul cu care de fapt modernitatea începe în critica autohtonă, așa cum ai spus cândva – și mă refer la Gherea – a fost exclus din această structură (asta, în treacăt fie zis, și pentru că Gherea era, ca să folosesc termenul atât de drag lui Călinescu, „alogen”). Dogmatismul estetist e, pe scurt, o formă de supraviețuire în prezent și o poliță de asigurare din perspectiva posterității iar pentru deținătorii poliței nu contează că prețul ei este desuetudinea din perspectiva lumii mai largi pe care o invocam mai sus. Cu alte cuvinte, estetismul este, în mod doar aparent paradoxal, expresia unei atitudini politice. El documentează și efectiv pune în scenă o politică a criticii, e o chestiune de putere, de obținere și conservare a ei înăuntrul și pe baza unui statu quo epistemologic și cultural. Prezența politicului într-o activitate critică pretins-apolitică și dezinteresat-estetică este atestată de politica explicită, conservatoare și ultraconservatoare în care sunt angajate instituțiile cultural românești de astăzi (publicații, organizații, elemente ale vieții academice și administrative) și a căror agendă este încă stabilită, abuziv și retrograd, de cei pe care i-ai numit mai înainte, mulți dintre ei critici „esteți”.

            Abuzul instituțional merge însă mână în mână cu cel critic. Când nu e vorba de pura ipocrizie, ca atunci când pretenția de a judeca apolitic nu e decât un paravan pentru o opțiune politică clară, estetismul real pornește de la premisa separării necesare a analizei și evaluării operei de considerații „extranee” legate de conținutul politic-ideologic, de „reprezentare”. Dar chiar estetica, și mă refer în special la estetica afectelor (aesthetics of affect), a demonstrat clar că judecata formei literare nu poate ignora ce e înăuntrul acestei forme, cum această formă acționează ca atare, formativ, asupra a ceea ce ea tematizează, de exemplu cum sunt reprezentate femeile (sau bărbații) și, în plan mai general, cum este construit subiectul uman în opera în chestiune. Reacția estetică este una afectivă – affective fallacy a vechilor Noi Critici este ea însăși o fallacy, o iluzie intelectuală sau, din nou, o postură ipocrită. Critica efectivă e necesarmente afectivă. Opera este „simțită” într-un anume fel de critic și trebuie recunoscut faptul că perceperea și aprecierea ei (how you feel about it) nu au cum să nu fie „colorate” de trăirile interne provocate de modul în care criticul reacționează etic la momentele „etice” din povestirea sau poemul în discuție, adică la acele secvențe în care subiectul uman este construit (prezentat) în configurații care interpelează pe criticul însuși în calitate de instanță etică. Altfel spus, cum mă raportez la o operă, cum o „trăiesc” și interiorizez depinde în bună măsură de cum „simt” (mai clar în engleză: how I feel about) ceea ce e în ea, în măsura, firește, în care autorul (sau autoarea) nu instituie formal, prin ironie, satiră etc., o distanță critică între el (sau ea) și reprezentarea sexistă, xenofobă sau antisemită incriminată. Lipsa acestei distanțe e clară la un scriitor de genul Eminescu, ca să nu mai vorbesc că un asemenea interval etic e anulat, la „poetul național”, atât dinăuntrul cât și dinafara operei, unde jurnalismul coroborează devastator suspiciunile provocate de textele în sine.

            Și o observație finală, la acest capitol, despre „originalitate”, dar tot în contextul problematicii atât de importante a reprezentării. În critică, PC este acuzată de clișeism, de regurgitarea acelorași locuri comune și repetitivitate, când, dimpotrivă, studiile culturale focalizate pe elemente de gender, sex, clasă, rasă și alți parametri identitari tocmai asta dezvăluie și critică, anume coeficientul de clișeizare a literaturii. Ce altceva sunt rasismele, sexismele și șovinismele decât construcții discursive consistând esențialmente în clișee și tratări convenționale ale femininului, homosexualității etc. Iată, din nou, o conexiune directă și profundă dintre considerentele etico-politice și judecata estetică. Acest cordon ombilical, pentru că despre asta e vorba, implică și că opoziția dintre arta pentru artă și arta cu teză e una falsă. La fel și distincția dintre critica înțeleasă ca act „pur interpretativ” (descriptiv) și ca intervenție transformatoare (cu implicații normative). Criticul conștient de precaritatea și natura ideologică a acestor pseudoantinomii va fi un critic-activist care vrea nu doar să înțeleagă – altfel – ci, în siajul acestei reînțelegeri, să și schimbe, și nu doar felul cum citim literatura ci și cum ne purtăm unii cu alții.

M.I.: Aș completa ceea ce spui despre excluderile interesate și perfide operate de „dogmatismul estetic” cu o observație: acțiunea justificativă a acestuia (reductibilă la disocierea unui fond estetic universal de un fond politic secundar și irelevant) s-a concentrat în România cu precădere asupra scriitorilor reacționari, de la antisemiții de secol XIX Eminescu și Slavici până la fasciștii interbelici (Goga, Radu Gyr, Eliade, Cioran ș.a.). Acestora li s-au găsit tot felul de justificări, de la negarea pe formă (Slavici și Eminescu nu erau antisemiți pentru că antisemitismul din secolul al XIX-lea nu era de fapt antisemitism) până la relativizarea pe fond (mostră de raționament: calitatea de fascist a lui Goga este cu totul periferică în raport cu calitățile lui literare, deci mai bine să nu mai vorbim despre fascism). Totul combinat cu lamentații pe tema „interzicerii” acestor autori de forțe oculte, finanțate de Soros sau mai știu de cine. Pe de altă parte, toți acești critici adepți ai autonomiei esteticului nu au investit o energie comparabilă în absolvirea realiștilor socialiști din anii ʼ50. Nimeni nu s-a arătat interesat să citească criticile aduse de I. Vitner lui Lovinescu și Călinescu ca argumente la urma urmei demne de discutat; sau să-l ierte pe Vitner pentru cărțile publicate în anii ʼ50 în numele cărților excelente publicate din anii ʼ60 încolo. Rațiunea unor astfel de trasee nu-i câtuși de puțin contingentă. Cum bine știm, fascismul își făcuse un întreg program din „autonomia spiritului” și din respingerea factorilor materiali, considerați triviali, în judecarea „spiritualului” – în timp ce construia politici cât se poate de concrete în materie de excludere rasială, sexuală etc.

C.M.: Iată un alt motiv pentru care literatura română, cultura română în general sunt încă un teritoriu necartografiat. Hărțile care există, de la Călinescu la Manolescu, nu te ajută deloc să te orientezi pe terenul la care te referi, fie că acesta se numește literatura anilor ʼ50 sau literatura scrisă de femei (și judecată aproape exclusiv de bărbați) sau literatura marcată de „rasă” (ca și cum acest element nu ar exista la scriitorii romani), de homosexualitate, de (dis)abilitate și alte formațiuni (formations) identitare fără de care, simplu spus, nu ar exista discurs. Cum ar arăta, de pildă, o hartă (ghid analitic sau istoric) a filozofiei sau artei românești în care coordonatele principale sunt cele de gen (gender)? Un „Baedeker” al literaturii române care ar avea ca traseu principal „animalitatea” sau mediul (ecologicul)? Ar fi acestea „triviale”, neesențiale în înțelegerea autorilor romani mari sau minori? Nici vorbă. Ele ar transforma critica românească și, poate mai important, ar transforma și felul în care cititorul roman nu doar citește, ci se comportă, acționează în social.

M.I.: Mi se pare extrem de important tot ce spui despre intervenția transformatoare a criticii. De altfel, este un program pe care l-ai formulat în opera ta începând de la prima carte publicată în SUA, Rewriting: Postmodern Narrative and Cultural Critique în the Age of Cloning (2001), în care arătai că rescrierea postmodernă nu este o simplă formă de pastișă relativistă (cum grăiau anumite clișee despre postmodernism), ci un mod concret de a acționa asupra lumii, de a-i construi viitorul pornind de la reconstituirea trecutului (de la reconstituirea urmelor șterse în cursul acelor acțiuni de cover-up de care ai vorbit mai înainte). De asemenea, mi se pare importantă fermitatea cu care subliniezi că orice formă de critică nu este completă fără acele niveluri „ideologice” – gen, rasă, clasă etc. – pe care adepții autonomiei estetice le resping cu furie. Rămâne ca acest model pe care îl oferi să fie asumat mai sistematic decât până acum de criticii și scriitorii din România. Sau să fie respins, dar cu argumente mai bune decât până în prezent.

            Vreau, la rândul meu, să insist și eu asupra a ceea ce numești schimbare și să enunț, pe scurt, și opinia – cât și speranța –  mea în aceasta privință. Probabil că spaima șaizeciștilor (Manolescu, Simion, Liiceanu) de „corectitudinea politică”, spaima de reglarea metafizicii textului prin instanțe de practică socială va fi depășită cu timpul. Treptat, prin teorii materialiste asupra artei și literaturii, va fi depășit însuși fetișismul care stă la baza jocului estetic. Debarasarea de fetișism – iată un termen care tot revine în dialogul nostru –  nu echivalează cu debarasarea pe toate fronturile de problematizarea estetică: procesul de educație va trebui să includă evaluarea operelor ca artefacte, să distingă între un pasaj bine scris și unul prost scris, între un roman bine construit și unul rău construit. Dar convertirea operelor în valoare estetică, adică într-o falsă universalitate, va trebui să fie identificată ca problematică și corectată. De pildă, prin acțiuni de tip Sianne Ngai, care în Our Aesthetic Categories: Zany, Cute, Interesting (2015) reduce adjectivele prin care este evaluată valoarea la jocul contextului, la imanența procesului istoric.

            Deocamdată însă suntem încă contemporani cu o formă vetustă de „critică patrimonială” – aplic conceptul, pe care-l preiau din Enrichissement. Une critique de la marchandise (2017) de Luc Boltanski și Arnaud Esquerre, formelor protocroniste și naționaliste de critică literară-culturală; din varii complexe (a căror resursă nu este, bineînțeles, un simplu psihologism, ci are la bază nenumărați parametri materiali), acestea se închid în propriul sistem național, crescându-i artificial prin „ordonanțe de guvern” valoarea nominală – codificată autarhic ca „valoare estetică”, în afara unui real dialog transnațional – și respingând orice critică substanțială care ar putea duce la chestionarea sau problematizarea acestei valori.

            În fine, o ultimă întrebare, în legătură directă cu ceea ce am discutat până acum. Cum vezi viitorul humanities din SUA pe termen scurt? Cum sunt resimțite presiunile – nu neapărat directe – ale politicilor de tip Donald Trump, Tea Party ș.a.m.d., care se adaugă presiunilor economice și care au determinat în ultimele decenii reducerea pozițiilor de profesor în catedrele de humanities?

C.M.: Universitățile americane, atât cele private, care sunt foarte multe și, larg vorbind, cele mai bune, cât și cele de stat, sunt autonome sau mai bine zis relativ autonome, în măsura în care aparțin de un suprasistem economic si politic. În orice caz, ele sunt mult mai puțin dependente de stat, guvern, administrații centrale sau locale etc. În SUA nu există practic un minister al educației nici la nivel federal, nici la cel al statelor componente, iar organismele guvernamentale care au în jurisdicția lor educația în colegii și universități, și chiar în școli și licee, acționează, prin lege, cu mult mai puțin intruziv și „dirijist” decât în Europa. Asta are părți bune și părți mai puțin bune. Dar esențial este că în calitate de profesor universitar ai în America dreptul de a preda ce vrei și cum vrei atâta vreme cât ți s-a recunoscut competența – iar asta o fac colegii, care sunt și cei ce te angajează prin concurs. Aceasta competență recunoscută de universitatea și departamentul tău e o premisă fundamentală. În puține locuri mă simt mai liber decât în munca mea cu studenții și în ceea ce scriu (iar asta trebuie spus în special celor ce vorbesc din auzite despre „dogmatismul” academic american). E adevărat că, atâta vreme cât fondurile vin din afară și vin pentru anumite domenii, programe și proiecte, nici libertatea la care mă refer nu e absolută. Dar, din nou, nimeni nu mi-a spus niciodată ce autori să predau și cum și nici ce să cuprindă cărțile și articolele mele sau propunerile pentru un grant sau altul.

            Asta e partea plină a paharului, ca să zic așa. Și, după mine, partea cea mai importantă. Partea goală sau în curs de golire reflectă criza umanioarelor, care e mondială și care îl precedă pe Trump. Această criză este accelerată de tehnologia digitală, dar aici, s-ar putea argumenta, avem de-a face cu un proces inevitabil și până la urmă benefic. Mai gravă este intruziunea, accelerată sub administrația Trump dar și aceasta mai veche, a unei anumite mentalități anti-intelectuale, anti-științifice, gregare, cu accente șovinist-rasiste și a cărei retorică agresiv-ignară include clișeele anti-PC cunoscute. Acesta e un tip de limbaj pe care anti-elitismul de dreapta din SUA și pseudo-elitele din România (și ele de dreapta) îl au în comun, iar asta ar trebui să dea de gândit. Dar, în încheiere, să revenim la optimismul tău, pe care îl împărtășesc: nu doar sociocultural, dar și politic vorbind, zilele acestora par a fi numărate.

Articol apărut în numărul 4/2019 al revistei (Literatura și corectitudinea politică)

Un răspuns la „Corectitudinea politică între realitate și fetiș”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *