Cum s-a născut Manifestul tinerilor de la Cercul literar din Sibiu

Coboram în gara orașului Sibiu, în dorul părinților și al copilăriei mele din orașul transilvan. Eram întîmpinată de Ion Negoițescu și Radu Stanca, cu care, atît cît poposisem în oraș, colindam străzile, ulițele „orașului de sus” și ale „orașului de jos”, coborînd treptele „porcarilor”, „aurarilor”, poposind la straja catedralei luterane, vegheată de Teutsch, sub arginatata reverberație a lunii, cînd orașul dormea, iar umbrele noastre se întindeau pe caldarîm, ca niște fantastice alcătuiri învelite în zarea nopții, înviorate de discuțiile noastre, exaltate de romantism și tinerețe. Nego, săltînd ca un căprior, îl îndemna pe prietenul său, poetul, să recite din poemele lui, repetînd : „Spune-o și pe aceea… spune-o și pe aceea”, cu o bucurie nestăpînită. Radu, mai sfios decît prietenul său, se lăsa îndemnat o vreme, apoi glasul lui se auzea venind din altă lume în pustiul ulițelor, în tăcerea firii. Versurile lui mă transpuneau în acele nopți într-un loc straniu, între clădirile cu veche istorie și populate de spirite care, fără îndoială, ne priveau prin ochiurile prelungi ale acoperișurilor.  Radu recita cu brațele larg deschise, părînd a purta între ele o pelerină de truver, pe care o fîlfîia în noaptea argintată. Nego sălta împrejurul lui, cu obrazul strălucind de bucuria frumuseții poemelor, unele realizate cu cîteva zile înainte, așa cum era ”Sunt cel mai frumos din orașul acesta”, rostită în primă audiție. Popasurile mele la Sibiu erau așteptate de cei doi tineri îmbrăcați în har, lacomi de a afla noutăți despre agora bucureșteană a literelor, despre ședințele cenaclului ”Sburătorul”, despre activitatea criticului E. Lovinescu la care îi introdusesem chiar eu. Le potoleam setea de noutăți, scoțînd din sacul cu care veneam încărcată, umplîndu-l la loc cu cele ce culegeam de la ei, pentru marele critic, tot atît de nesățios de vești despre tinerii de la Sibiu, despre Cercul Literar.

Membrii Cercului Literar de la Sibiu
Faximil: prima pagină a Manifestului

Ideea Manifestului s-a iscat în primăvara tîrzie a anului 1943. În gară mă aștepta Negoițescu, fremătînd de tinerețe și avînt. Era foarte iubit de Lovinescu și apreciat, considerîndu-l a ajunge un strălucit urmaș, critic al celei de-a patra generații postmaioresciene. În acea zi de iunie venisem cu vești neguroase. I-am comunicat lui Nego starea precară a sănătății maestrului Lovinescu, cu o emoție îndurerată care se deslușea din relatarea mea. ”E bolnav…E foarte bolnav”, am repetat cu o tristețe premonițială. Buzele lui Nego, care de obicei tremurau în acel efort al alcătuirii frazelor care ieșeau din buzele lui ușor bîlbîite, atunci parcă încremeniseră. Nu reușea să alcătuiască nici o frază, într-atît îl blocase vestea. În sfîrșit și-a revenit atît cît să mă salute precipitat, spunîndu-mi că se grăbește să ajungă la Cercul Literar. Și-a ajuns … încărcat de emoție. Le-a comunicat lui Radu și Doinaș cele aflate, într-o stare de explozivă și dureroasă simțire. În capul lui se iscase brusc o idee însușită spontan de cei doi prieteni. Aceea de a da o mărturie a Cercului Literar a tot ceea ce a rodit în spiritul lor, sub influența principiilor estetice ale Maestrului E. Lovinescu. O mărturie de concepție, de crez, de atitudine. O scrisoare de dragoste literară s-ar putea spune, adresată celui care străjuie, cultivă și îndrumă literatura noastră, de zeci de ani, într-un aeropag democratic, în care arta nu avea îngrădiri, iar făuritorii ei n-aveau altă etnie decît a actului de creație, lipsit de prejudecăți rasiale.

Ioana Postelnicu catre I. Negoitescu

            Manifestul a fost cea din urmă bucurie a marelui critic, o recunoaștere a trudei lui de o viață, consemnată și  asumată de tinerii de la Sibiu, scriitori, critici, condeieri la început de drum, moștenitorii spiritului său deschis idealurilor culturii și autonomiei esteticului. A fost coroana de flori nemuritoare pe care ei au depus-o pe mormîntul Maestrului, care nu se va vesteji în veci. Dovadă comemorarea a 50 de ani de la dispariția din viață a celui care a promovat literatura dintre cele două războaie, epoca de referință a literaturii române.

                                                          Euphorion nr. 2 / 1993, republicat în nr. 2/2020 (Euphorion 30)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *