Daniela Dordea – poeme

***
obsesia pentru cercuri e o modalitate de a spune că îmi pasă de pământul ăsta
ușor o să uit de toate momentele în care durerile provocau alte dureri
căldura de afară ne va găsi din nou plini de viață
fără niciun rid vom începe să împingem lumea de la spate
totul se vede diferit în ochii tăi
mâna ta neagră peste mâna mea albă & reflexia fără regrete
reușim să păstrăm amintirea obsesiilor
când ne învârtim în jurul cercului
devenim cercul însuși
vei spune că e prea mult să încerci să fii ceea ce nu ești
că nu știi ce se va întampla când vei trece pe partea cealaltă
că nu crezi că vei putea colora toate firele albe
vei încerca să revii la normal
mă vei strânge cu putere & nu vei realiza că de fapt
normalitatea e mâna ta peste mâna mea

***
mînecile noastre sunt jucăriile pe care le-am fabricat în casă
aveau o culoare anormală
mi-ai spus: ia-ți tot ce ai și vino să ne ascundem
după mînecile astea și după
bomboanele din mîna copilului sufocat de mirosul de cafea.
în fiecare zi una din mîneci își ia lumea în cap
după o jumătate de oră realizează
că nu poate trăi fără cealaltă și se întoarce.
mînecile noastre sunt două bucăți de carne învelite în cîrpe
închidem ușile. după ce vedem spaima de pe față
putem juca șotron liniștiți
din spate viața e văzută mai bine
suntem un singur corp. suntem normali. avem două mîini și două picioare
aflăm că în fiecare mînecă a celuilalt stă ascunsă o moarte
totul pare a fi un semn bun. dacă vom fi cuminți suntem salvați
mi-am amintit. suntem aici și știm că sticla noastră de cola
ne poate face să ne folosim mînecile în loc de tuburi de oxigen.
nu e rău eliberarea se apropie ne prindem de ea
ne urcăm cu vîrful picioarelor pe mînecile necălcate
și atingem picioarele lui Dumnezeu

***
nu mai aud nimic îmi poate face rău
dacă respir sunt mai liniștită
mă feresc de visele urâte și de frici
în întunericul întins ca o față de masă
& camerele pline cu aer
sunt mai mult decât ceea ce cred că sunt
sunt ceea ce nu sunt
sunt cea mai bună variantă a mea
atunci când nu vreau să fiu
ceva ce doar mintea mea vrea să fiu
sunt ceea ce sunt
într-un cerc limitat sunt
un cuvânt împrăștiat care va exploda
și va face pământul mai bun

***
stau aici ascunsă printre cuvinte atât de normale și simple
încât nu ai cum să nu înțelegi că sunt supraviețuitoarea
care mereu se va agăța cu ultimele puteri de mâinile tale.
îmi amintesc că îți plăcea să desenezi pe geamul aburit povești
șterse de mâneca hainei. am vorbit despre asta
pe atunci îți atingeai vârful degetelor
de marginea ceștii de cafea & spuneam
că vrem să ne ridicăm mai presus de toți
ca apoi să știm sigur că la cădere nu vom ieși vii

îţi mai aduci aminte când ne jucam cu păpuşile? afară ploua
a fost ziua în care am descoperit că oamenii se cunosc
atunci când se uită în oglindă. oamenii se cunosc
oamenii sunt păpuşile cu care ne jucam. îți amintești?
era în luna octombrie. eu îţi povesteam despre timp şi tu
încercai să-ţi dai seama de forma monştrilor din ceaşca de cafea
mişcările tale lente, tricoul turcoaz şi mâinile reci

***
suntem în oraşul în care oamenii
ca niște roboți încearcă să crească
numărul firelor albe
ceasul arată 20:14 e semnul că în curând
cerul ne va înghite pe toţi
la 3:14 nu se mai aude nimic
doar ecoul ultimelor cuvinte
capul tău imprimat în palmele mele & totul e bine

***
când mâinile tale se strâng pământul se mișcă
azi ești om mâine vei fi tot un om nu e cale de întoarcere
gesturile pe care le faci sunt
nebunia care pleacă din stomac şi ajunge în cerul gurii
în cinci minute revii la obsesia pentru cercuri
faci un cerculeț în jurul răspunsului corect
îți pui ochelarii în formă de cerculeț
te uiți la cerculețul ceasului
într-o zi te vei opri și vei vorbi despre cum
draperiile trase sunt umbre a ceea ce suntem cu adevărat

Premiul pentru Poezie în cadrul Colocviului Internațional Studențesc „Lucian Blaga”, ediția a XIX-a, 27-28 octombrie 2017, Sibiu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *