Discreție incisivă

Poezia catalogată la modul laudativ drept „îndrăzneață” a fost mai mereu adresată volumelor incisive, percutante, viscerale etc. Cu atât mai mult, acest calificativ a tins să devină poate cea mai meritorie distincție acordată volumelor scrise de poete. Evident, absolutizarea acestui criteriu este absurd, din moment ce strigătul nu este singura cale de a accesa zone nevralgice ale sensibilității. Există, deci, și o poezie a șoaptei deloc ostentative, a unei intro-/extro-specții temperate, a cărei „îndrăzneli” se justifică nu neapărat prin mi(s)tificarea unei traume mai mult sau mai puțin ficționalizate, ci prin captarea unei atmosfere cu tentă familiară în care tocmai absența stridențelor contrapunctice, tocmai amortizarea detonărilor iminente dau consistență corpului poetic. Bineînțeles, o astfel de formulă nu este extrem de recentă, gândindu-mă, de exemplu, la volumele Kristei Szöcz unde retractilitatea este compensată fie de o dimensiune oniric-livrescă, fie de un avânt muzical-psihedelic. Totuși, dacă există un volum la ora actuală care nu are nevoie de astfel de pârghii complementare pentru a contempla dintr-un close distance temperat paradoxurile orizontului domestic, acela ar fi Scrum, debutul Veronicăi Ștefăneț (Casa de editură Max Blecher, 2019).

Este greu de precizat în ce constă forța acestui volum și asta pare să fie, de fapt, marea sa calitate. Asta pentru că impactul vizat de autoare nu merge pe formula unei scurtcircuitări locale, izolate, prin contactul cititorului cu un singur poem; energia insidioasă a acestui volum devine coerentă, perceptibilă doar prin actul parcurgerii sale integrale. Dacă ochiul cititorului de poezie s-a obișnuit oarecum să identifice punctual, aproape la nivel grafic, zonele de tensiune, echilibrul structural al unui text, de data aceasta „cusăturile” se estompează aproape în totalitate. Acest fapt este cu atât mai evident cu cât poezia Veronicăi Stefăneț nu face niciun fel de abuz sau nu pare să-și propună o atitudine stilistică exactă, în ciuda omogenității sale interne doar rareori sfidată – autoarea nu se complace nici în contemplări estetice în genul stampelor japoneze, nici în excese temperamentale care să rezulte dintr-o stare de urgență a scrisului, nici în (auto)ironii frapante, nici într-o fragilitate maladivă, nici într-un activism social vitalist, nici în platitudini ce ascund mărci ale unei oralități autentice ori perle de înțelepciune cotidiană… Tot astfel, într-un prezent obsedat de tentative de restructurare, de conceptualizări ori de post-umanism, autoarea pare să rămână indiferentă în fața unor astfel de provocări. După cum ea însăși spune la un moment dat, „dacă înțeleg cum funcționează / mă plictisesc”, ca și cum absența unei mize predefinite care să-i ghideze traseul ar aduce cu sine un eșec total. Evident, această atitudine nu este lipsită de riscuri, din moment ce posibilitatea ca această șoaptă să se piardă printre atâtea strigăte nu este scoasă din calcul.

Totuși, volumul Scrum este rezultatul unei priviri sensibile și inteligente fascinate de detalii aparent nerelevante și nespectaculoase, iar poemele care îl alcătuiesc au consistența unor particule de praf care devin perceptibile pe o suprafață doar după o anumită perioadă. A încerca să surprinzi calitatea unui singur poem este similar cu a încerca să trasezi cu degetul o line pe această suprafață încă neatinsă de trecerea timpului. Senzația nu este întotdeauna simultană cu actul lecturii, însă ceea ce rămâne la final este impresia unei discreții incisive, prin care dificila stăpânire a răbufnirii se concentrează în particule disparate de atmosferă domestică de o banalitate insuportabilă: „câtă spontaneitate îmi oferă alcoolul / câtă muzică trebuie să-mi treacă prin plex / pentru ca noaptea să devină suportabilă / de cât curaj am nevoie ca să cer ajutor / de câtă forță ca să închid din nou toate ușile / fără regrete”. În același fel, „nu mai am / așteptări / doar dorințe / vagi și instabile ca ceața într-o dimineață de octombrie (…) / mă plictisește până și curajul”. O asemenea poezie lasă mai mereu impresia unui gând tăcut, a unor cuvinte nespuse care, în ciuda absenței lor, trasează zgârieturi printre rândurile textului. Nimic nu este, deci, condamnat cu vehemență. Ba mai mult, autoarea pare să refuze instinctiv orice tentativă de supraevaluare a suferinței personale, căci, de fapt, totul ajunge mai devreme sau mai târziu să fie „semi-drame” ori „pseudo-drame”. În consecință, provocarea volumului pare să se dea între poetă și propria sa anduranță emoțională în fața unei revolte înăbușite: „tac și-ți ascult respirația / te sărut pe tâmplă / ce putem face unii pentru alții mai mult de atât?”. Chiar dacă detaliile punctate de textele sale nu ies decât rareori dintr-o zonă trivial-temperată, ceea ce primează este senzația de disconfort, starea de epuizare energetică resimțită la finalul lecturii integrale. În același timp, absența unei reactivități asumate până la capăt se datorează, în ultimă instanță, unui singur verdict: „absurdul devine palpabil / și apoi nu mai simți nimic”. Dar tocmai în acest absurd paradoxal al unei existențe minore, care se sufocă între atâtea drame insațiabile, se află frumusețea acestui debut nu neapărat „îndrăzneț”, însă inteligent, bine dozat și extrem de uman.

Articol apărut în Euphorion nr.2/2020

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *