Dosar: Un veac de literatură română. Adrian Alui Gherghe

  1. Acum un veac, Eugen Lovinescu, plecând atât de la ideea spațiului național, prin faptul că privește arta prin ideea națională („conceptul estetic este nu numai produsul capacității estetice a unei rase ci și al unei epoce”, scrie marele critic), cât și de la factorul timpului (vezi cap. II din „Mutația valorilor estetice”), acesta devenind precumpănitor în decursul istoriei, definește sincronismul și ca acțiune uniformizatoare a timpului asupra vieții sociale și culturale, existând astfel un „spirit al veacului”, adică o „totalitate de condiții configuratoare a vieții omenirii” (un saeculum, după Tacitus). Cum credeți că a funcționat și a evoluat cultura și literatura noastră, ținând cont de gândirea critică lovinesciană, în veacul care s-a scurs din 1918 și până astăzi?

 

  1. Din 1918 și până azi, cultura și literatura noastră a străbătut trei mari perioade, fiecare cu specificul său: epoca interbelică (cu marile sale realizări în toate domeniile și mereu idealizată, ba, chiar devenită legendară), epoca totalitară de după cel de-Al Doilea Război (și aceasta împărțită oarecum în două „epoce” din punctul de vedere al libertății de creație și al publicării) și epoca de după Revoluția din 1989, cea strict contemporană nouă. Care sunt, în linii mari, trasăturile acestor perioade culturale și literare?

 

  1. Care sunt scriitorii și operele canonice ale acestui veac de literatură română modernă?

1-2. Cultura este egal identitate. Dacă Eminescu și „marii clasici” au apărut parcă prea devreme, într-o cultură încă neformată, secolul în discuție are toate „ingredientele„ unei evoluții normale, cu suișuri și coborîșuri, cu frământări și căutări, după cum a evoluat și istoria.  La apariția lui Blaga, după Marea Unire, cu două cărți, „Poemele luminii” și „Pietre pentru templul meu”, s-a spus în epocă, că este cel mai frumos dar făcut de Transilvania României Mari! Nici nu se putea reper mai credibil care să marcheze începutul acestui Centenar…! Dar dacă e să punem sub semnul lui „dacă” acest Centenar, ne întrebăm, firesc, cum ar fi arătat literatura română fără perioada proletcultistă, fără perioada prigoanei din perioada comunistă, fără punerea la index a valorilor „canonice” afirmare în perioada interbelică…?! Vorba Patericului, însă: „Un singur lucru nu poate nici Dumnezeu, să facă nefăcute cele ce s-au făcut”. Perioada comunistă a fost, indiscutabil, o luare în captivitate a unei nații, cultura „de lagăr” a modificat datele de bază ale culturii libere, „canonul uman” și canonul artistic au suferit modificări greu de cuantificat chiar și azi, la trei decenii de la Revoluție.

Cu un secol în urmă eram în dialog fertil cu două culturi/ literaturi europene, cea franceză și cea germană, efectele acestui dialog se regăsesc în operele interbelice, în „efervescența” creatoare, în reperele literare ale epocii. Comunismul a programar, cu un cinism rar, un dezastru al culturii și literaturii, doar naivitatea și duhul nației noastre au salvat ce a mai putut și salvat…! Perioada interbelică a însemnat normalitate culturală, pentru o nație tânără, e un model care poate fi reconstituit prin reperele majore ale epocii. Generația „post-proletcultistă”, cu promoțiile sale, a ieșit „ca iarba cu piatra în gură” de sub lespedea grea a ideologiei comuniste, a anunțat prin limbaj și atitudine revoluția din 1989, revoltele mocnite sau exprimate care au urmat. Unde suntem azi? Suntem o literatură onorabilă, slab cunoscută în propria țară, nu există programe de promovare a scriitorului român contemporan în mediul școlar, în mediul academic. Cât privește promovarea în exterior a literaturii române actuale, aceasta se face la întâmplare, neprofesionist adesea, fără un program coerent. Procentul de cititori în sânul nașiei este într-o continuă scădere, ne situăm sub media europeană care e undeva la opt la sută. Mai mult, cititorul care mai întârzie cu ochii pe paginile cărților preferă traducerile, astfel susţinerea literaturii naţionale, actuale mai ales, rămîne la discreţia hazardului. De asta spun şi eu un lucru care ar putea să contrarieze: cultura română e mai bună decît poporul român. Pot face o demonstraţie.

  1. Mă rezum la cîţiva autori, sunt mult mai mulţi, evident, dar nu numai „canonici” ci şi dintre cei care dau/ au dat stabilitate/ relief literaturii/ culturii noastre. Îmi place şi cum sună o asemenea listă, impune respect, mă simt şi eu un român „cu identitate”. Că suntem în Europa acum nu se datorează celor care s-au refugiat acolo ca să muncească în orice condiţii, nu se datorează politicienilor care nu văd dincolo de interesul şi meschinăriile lor, ci se datorează celor care au dat o strălucire reală României, au universalizat standardele culturii, artei, care ne sunt ambasadori credibili în orice moment. Iată ce frumos sună o asemenea listă cu scriitori, incompletă, fireşte, cu multe nume de adăugat: Lucian Blaga, Tudor Arghezi, George Bacovia, Ion Barbu, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Liviu Rebreanu, Tudor Vianu, George Călinescu, Camil Petrescu, Mihail Sadoveanu, Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Geo Bogza, Gellu Naum, Marin Preda, Mircea Ivănescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi, Petru Ursache, Adrian Marino, Radu Gyr, Vasile Voiculescu, I. D. Sîrbu, Solomon Marcus, George Bălăiţă, Grigore Vieru, Ştefan Bănulescu, Fănuş Neagu, Hortensia Papadat Bengescu, Matei Călinescu, Vintilă Horia, Virgil Mazilescu, Ioan Flora …! La care adaug pe Ana Blandiana, Nicolae Manolescu, Emil Brumaru, Nicolae Breban, Paul Goma, Eugen Simion, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, D. R. Popescu, Ion Pop, Mihail Şora, Cristian Simionescu, Vasile Vlad, Ileana Mălăncioiu, …, plus vreo douăzeci, treizeci de scriitori „optzecişti”, nu mai detaliez acum, ca să nu uit vreunul şi să suport consecinţele, mai apoi.

Un răspuns la „Dosar: Un veac de literatură română. Adrian Alui Gherghe”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *