Dosar: un veac de literatură română. Cătălin-Mihai Ștefan

  1. Acum un veac, Eugen Lovinescu, plecând atât de la ideea spațiului național, prin faptul că privește arta prin ideea națională („conceptul estetic este nu numai produsul capacității estetice a unei rase ci și al unei epoce”, scrie marele critic), cât și de la factorul timpului (vezi cap. II din „Mutația valorilor estetice”), acesta devenind precumpănitor în decursul istoriei, definește sincronismul și ca acțiune uniformizatoare a timpului asupra vieții sociale și culturale, existând astfel un „spirit al veacului”, adică o „totalitate de condiții configuratoare a vieții omenirii” (un saeculum, după Tacitus). Cum credeți că a funcționat și a evoluat cultura și literatura noastră, ținând cont de gândirea critică lovinesciană, în veacul care s-a scurs din 1918 și până astăzi?

 

  1. Din 1918 și până azi, cultura și literatura noastră a străbătut trei mari perioade, fiecare cu specificul său: epoca interbelică (cu marile sale realizări în toate domeniile și mereu idealizată, ba, chiar devenită legendară), epoca totalitară de după cel de-Al Doilea Război (și aceasta împărțită oarecum în două „epoce” din punctul de vedere al libertății de creație și al publicării) și epoca de după Revoluția din 1989, cea strict contemporană nouă. Care sunt, în linii mari, trasăturile acestor perioade culturale și literare?

 

  1. Care sunt scriitorii și operele canonice ale acestui veac de literatură română modernă?

  1. Părerea mea sună cam așa. Dacă în interbelic sincronismul în cultură, deci și în literatură, ajunsese să funcționeze aproape în totalitate, visul frumos nu a ținut mult pentru că s-a schimbat regimul politic și puțin câte puțin s-a avut grijă să ne desincronizăm de ceea ce se scria sau se făcea în plan cultural în afara granițelor, de fapt să regresăm dureros de mult. Singura sincronie în literatură s-a făcut cu cea sovietică (a nu se înțelege rusă), ceea ce bineînțeles a dăunat grav sănătății literaturii noastre. Odată cu dezghețul temporar din perioada comunistă și-au mai făcut loc, ca mici guri de aer, nume și cărți care ar fi putut schimba mentalități literare dacă perioada ar fi fost mai de lungă durată. Aici am pierdut iarăși timp pe un tronson foarte important, cel al scriiturii exilului (Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Paul Goma). Lucrurile s-au îndreptat simțitor, și lustrația continuă, după 1990, în sensul că infuzia de literatură străină e consistentă și benefică în funcție de intuiția și de empatia fiecăruia. Ai de unde alege, iar generațiile născute după acei ani au recuperat, li s-a dat ocazia să se „răzbune”. Ca un plus, tehnologia ajută foarte mult la ora actuală prin cărțile în format electronic, abordabile pe computer și pe telefon, dar mai ales pentru că pot fi citite în limbile în care au fost scrise. Teoretic ar trebui să fim sincronizați, practic e o chestiune de cât de bine putem face alipirea pe mentalul literar românesc.

  1. Perioada interbelică se caracterizează prin psihologism și raționalism (în roman) și printr-o avangardă autentică, de un vizionarism mistic (în poezie); sigur că de multe ori cele două plaje nu se delimitează exact. Epoca totalitară va rămâne în istoria literară prin proletcultism și prin cei câțiva autori care au înotat împotriva curentului mai mult sau mai puțin la vedere. Perioada postrevoluționară începe cu acel spațiu continuu creat de textualismul optzecist, iar odată cu anii 2000 lucrurile devin mult mai diferențiate, radicale chiar în privința discursului alert și motivat pe de o parte de dorința rupturii de trecut, pe de alta de necesitatea ardentă a noului.

  1. Aici voi fi foarte subiectiv, având în vedere că nu sunt critic și nici istoric literar îmi voi permite să enumăr canonicii (poeți, prozatori, critici) și propunerile pentru canonizare: Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Felix Aderca, Eugen Lovinescu, Tudor Arghezi, Adrian Maniu și George Topîrceanu (doi poeți care ar trebui reconsiderați și citiți în altă cheie), Ion Pillat, B. Fundoianu, Ilarie Voronca, Nichifor Crainic, Lucian Blaga, V. Voiculescu, George Bacovia, Tristan Tzara, Urmuz, Geo Bogza, Ion Barbu, Ion Vinea, Mateiu I. Caragiale, Vladimir Streinu, Emil Botta, Paul Zarifipol, Tudor Vianu, Șerban Cioculescu, G. Călinescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Max Blecher, Gellu Naum, Mircea Ivănescu, Constant Tonegaru, Geo Dumitrescu, Marin Sorescu, Marin Preda, Nichita Stănescu, Cezar Ivănescu, Ana Blandiana, Ștefan Agopian, Nicolae Breban, Augustin Buzura, Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei, Gheorghe Crăciun, Angela Marinescu, Aurel Dumitrașcu, Ileana Mălăncioiu, Mariana Marin, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Emilian Galaicu-Păun, Adrian Alui Gheorghe, Ion Bogdan Lefter, Dan C. Mihăilescu, Marin Mincu, Ion Mureșan, Mircea Nedelciu, Teodor Mazilu, Simona Popescu, Doina Ruști, Dumitru Țepeneag, Ion Stratan, Radu G. Țeposu, Lucian Dan Teodorovici, Matei Vișniec, Emil Brumaru, Ioanid Romanescu, Adi Cusin, O. Nimgean, Șerban Alexandru, Radu Andriescu, Mariana Codruț, Liviu Antonesei, Radu Părpăuță și mă voi opri aici pentru că această frumoasă aventură nimită literatură română contemporană continuă.

Un răspuns la „Dosar: un veac de literatură română. Cătălin-Mihai Ștefan”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *