Dosar: un veac de literatură română. Dumitru Chioaru

  1. Acum un veac, Eugen Lovinescu, plecând atât de la ideea spațiului național, prin faptul că privește arta prin ideea națională („conceptul estetic este nu numai produsul capacității estetice a unei rase ci și al unei epoce”, scrie marele critic), cât și de la factorul timpului (vezi cap. II din „Mutația valorilor estetice”), acesta devenind precumpănitor în decursul istoriei, definește sincronismul și ca acțiune uniformizatoare a timpului asupra vieții sociale și culturale, existând astfel un „spirit al veacului”, adică o „totalitate de condiții configuratoare a vieții omenirii” (un saeculum, după Tacitus). Cum credeți că a funcționat și a evoluat cultura și literatura noastră, ținând cont de gândirea critică lovinesciană, în veacul care s-a scurs din 1918 și până astăzi?

 

  1. Din 1918 și până azi, cultura și literatura noastră a străbătut trei mari perioade, fiecare cu specificul său: epoca interbelică (cu marile sale realizări în toate domeniile și mereu idealizată, ba, chiar devenită legendară), epoca totalitară de după cel de-Al Doilea Război (și aceasta împărțită oarecum în două „epoce” din punctul de vedere al libertății de creație și al publicării) și epoca de după Revoluția din 1989, cea strict contemporană nouă. Care sunt, în linii mari, trasăturile acestor perioade culturale și literare?

 

  1. Care sunt scriitorii și operele canonice ale acestui veac de literatură română modernă?

1-2. Marea Unire care a dus acum un veac la realizarea României Mari a trezit energia creatoare a românilor în toate formele de activitate. Să nu uităm însă că şi Mica Unire dintre Moldova şi Ţara Românească din 1859, urmată de proclamarea Independenţei şi a Regatului României, a provocat înflorirea culturii în forme instituţionale, cum a fost Societatea Junimea care, prin valoarea literară a operelor publicate în „Convorbiri literare” de Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici şi prin Critice-le lui Maiorescu, a promovat autonomia esteticului şi spiritul critic, marcînd saltul de la imitaţie la creaţie, de la cultura minoră la cea majoră. Dar odată cu Marea Unire toate proiectele politice au fost împlinite, încît scriitorilor nu le-a rămas decît să facă cultură de performanţă. Perioada interbelică a însemnat sincronizarea culturii noastre, susţinută ideologic prin teoria sincronismului de criticul Eugen Lovinescu, cu cea europeană, deschizîndu-se spre modernitate şi universalitate.

România Mare a unit toate provinciile istorice după modelul francez de centralizare statală, beneficiind de aportul tuturor la dezvoltarea culturii. Semnificativă mi se pare contribuţia imediată a Transilvaniei care, prin modernitatea Poemelor luminii (1919) de Lucian Blaga şi a romanului Ion (1920) de Liviu Rebreanu, se emancipa din provincialismul sămănătorist. Bucureştiul României Mari a devenit centrul de unde emanau legile şi deciziile politice, dar şi locul unde se făceau şi desfăceau gloriile literare. Atmosfera Micului Paris era creată de o lume burgheză, amatoare de modă şi cultură, în mijlocul căreia s-a înfiripat o efervescentă viaţă literară.  Existau numeroşi scriitori care-şi făcuseră din scris o profesie, dar şi un public avizat. Numeroase grupări de scriitori, cenacluri, reviste, edituri, conferinţe publice alcătuiau o diversitate de orientări literare cu programe ideologice şi estetice inovatoare. Între tradiţionalismul de dreapta şi avangarda de stînga, la centru se afla modernismul „Sburătorului” lovinescian, care dă culoarea liberală dominantă a literaturii interbelice. N-a fost o belle époque, ci o perioadă dramatică, cu frămîntări sociale alimentate de ideologii politice care tindeau spre extreme, antrenînd şi numeroşi scriitori, dar tocmai acest climat a generat dinamismul şi farmecul ei, întrerupt în 1947 odată cu instalarea regimului comunist.

Perioada comunistă dintre anii 1948-1989 a început cu o brutală intervenţie de inspiraţie sovietică a politicului în cultură: epurarea/ interzicerea majorităţii scriitorilor din perioada interbelică,  din care mulţi au fost condamnaţi la închisoare ori s-au exilat, şi promovarea unei literaturi angajate să răspundă, în numele moralei revoluţionare, cerinţelor dogmatismului ideologic al realismului socialist. A urmat alinierea ideologică a unor reprezentanţi ai avangardei interbelice, dar şi intrarea unor mari personalităţi la corul propagandei ideologice (Sadoveanu, Arghezi, Camil Petrescu, G. Călinescu ş.a.) a partidului. Chiar dacă au apărut unele opere de valoare ca romanul Moromeţii de Marin Preda, literatura oficială a primei etape a comunismului a fost o foarte convenţională, caricaturală chiar, combinaţie între clasicism, romantism şi realism.

„Dezgheţului” din ultimii ani ai lui Gheorghiu-Dej i-a urmat etapa relativei liberalizări din primii ani ai lui Ceauşescu, cînd o nouă generaţie de scriitori, şaizecişti, cărora li s-au adăugat supravieţuitorii „generaţiei pierdute” în etapa dogmatismului ideologic, a marcat întoarcerea la estetic. A fost un nou avînt al literaturii, prin înfiinţarea de noi reviste, edituri, cenacluri, mai întîi în sensul refacerii legăturii întrerupte de proletcultism cu modernismul interbelic şi apoi în sensul deschiderii spre Occident, căreia i se atribuie azi denumirea de neomodernism. În scurtă vreme însă, regimul a reintrodus controlul ideologic ce a aliniat o parte din breasla scriitorilor la propaganda naţional-comunismului românesc. Alţii au continuat să cultive esteticul într-o libertate de expresie din ce în ce mai (auto)cenzurată, eşuată în estetism metaforic sau esopism.

Odată cu Revoluţia din Decembrie 1989 începe cea de-a treia perioadă, postcomunistă, care în literatură a fost anticipată de  pătrunderea în anii 80, chiar dacă cu un decalaj de două decenii, a postmodernismului occidental. Am mai spus/ scris că optzecismul a fost revoluţia anticomunistă în literatură, prin recuperarea realului şi a eticului în relaţie cu esteticul. Primul deceniu de democraţie a corespuns cu deplina maturitate a generaţiei 80, care şi-a găsit libertatea de manifestare în noi reviste şi edituri, într-o atmosferă în care şi celelalte generaţii, marcate de compromisuri cu regimul comunist în schimbul „rezistenţei prin cultură”, erau încă active, adaptîndu-se la realităţile tranziţiei de la totalitarism la libertate.

După acest deceniu de tranziţie, o nouă generaţie şi-a făcut intrarea în scenă, asumîndu-şi literatura cu conştiinţa libertăţii totale de expresie/ creaţie. Scriitorii        douămiişti au abordat teme literare noi ori tabuizate în comunism, în special trăirile cele mai intime, erotismul şi sexualitatea, dar şi mizeria vieţii cotidiene, într-un limbaj minimal estetic, chiar anti-estetic.

Dacă odată cu postmodernismul optzecist scriitorul a coborît în stradă, în actualitate s-a rătăcit în piaţă, scriind o literatură de succes ca răspuns la aşteptările publicului. În realitate însă, datorită exploziei mass-media, literatura şi-a pierdut treptat publicul, iar statutul social al scriitorului s-a devalorizat şi breasla este tot mai măcinată de conflicte generaţioniste. Scritorii mai vîrstnici cred încă în rostul revistelor, pe hîrtie sau chiar în format on-line, ca oglinzi ale creaţiei şi criticii actuale. Mai nou, mulţi scriitori, mai ales tineri, s-au mutat pe reţelele de socializare, unde critica profesionistă este înlocuită de numărul de like-uri, ceea ce sporeşte confuzia dintre cantitate şi calitate, dintre succes şi valoare.

În concluzie, aş spune că literatura şi breasla scriitorilor au avut un rol central, chiar hotărîtor în realizarea Marii Uniri, dar azi, la Centenar, literatura a devenit marginală, o Cenuşăreasă, iar scriitorul, o specie a lui homo sapiens pe cale de dispariţie odată cu galaxia Gutenberg.

  1. Accept că din top nu pot lipsi operele din canonul didactic oficial, enumerate în ordine cronologică:

  1. George Bacovia, Plumb ( deşi apărut în anii primului război, aparţine totuşi

     acestei perioade)

  1. Lucian Blaga, Poemele luminii (şi celelalte volume antume de poezie)
  2. Liviu Rebreanu, Ion/ Pădurea Spînzuraţilor
  3. Tudor Arghezi, Cuvinte potrivite/ Flori de mucigai
  4. Mihail Sadoveanu, Baltagul
  5. Camil Petrescu, Patul lui Procust (şi, în completare, Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război)
  6. Ion Barbu, Joc secund
  7. Marin Preda, Moromeţii
  8. Nichita Stănescu, 11 elegii/ Necuvintele
  9. Marin Sorescu, Iona (şi alte piese de teatru)

la care aş adăuga fabuloasa Istorie a literaturii române de la origini pînă în prezent de G.Călinescu,

dar propun şi un canon alternativ, alcătuit din opere scrise de 5 scriitori interbelici şi 5 contemporani:

  1. Mateiu Caragiale, Craii de Curtea Veche
  2. Hortensia Papadat-Bengescu, Concert de muzică de Bach
  3. Mircea Eliade, Maitreyi
  4. Max Blecher, Întîmplări din irealitatea imediată
  5. Ion Vinea, Ora fîntînilor
  6. Ştefan Aug. Doinaş, Alfabet poetic (şi eseurile despre poezie)
  7. Mircea Ivănescu, Versuri (şi traducerea în româneşte a romanului Ulise de Joyce)
  8. Nicolae Breban, Bunavestire
  9. Matei Vişniec, Teatru descompus
  10. Mircea Cărtărescu, Levantul/ Orbitor

Un răspuns la „Dosar: un veac de literatură română. Dumitru Chioaru”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *