Dosar: Un veac de literatură română. Ion Pop

  1. Acum un veac, Eugen Lovinescu, plecând atât de la ideea spațiului național, prin faptul că privește arta prin ideea națională („conceptul estetic este nu numai produsul capacității estetice a unei rase ci și al unei epoce”, scrie marele critic), cât și de la factorul timpului (vezi cap. II din „Mutația valorilor estetice”), acesta devenind precumpănitor în decursul istoriei, definește sincronismul și ca acțiune uniformizatoare a timpului asupra vieții sociale și culturale, existând astfel un „spirit al veacului”, adică o „totalitate de condiții configuratoare a vieții omenirii” (un saeculum, după Tacitus). Cum credeți că a funcționat și a evoluat cultura și literatura noastră, ținând cont de gândirea critică lovinesciană, în veacul care s-a scurs din 1918 și până astăzi?

 

  1. Din 1918 și până azi, cultura și literatura noastră a străbătut trei mari perioade, fiecare cu specificul său: epoca interbelică (cu marile sale realizări în toate domeniile și mereu idealizată, ba, chiar devenită legendară), epoca totalitară de după cel de-Al Doilea Război (și aceasta împărțită oarecum în două „epoce” din punctul de vedere al libertății de creație și al publicării) și epoca de după Revoluția din 1989, cea strict contemporană nouă. Care sunt, în linii mari, trasăturile acestor perioade culturale și literare?

 

  1. Care sunt scriitorii și operele canonice ale acestui veac de literatură română modernă?

  1. Toate cele trei întrebări puse de Dv,. ar cere pagini întregi de comentariu. Pe scurt, la prima s-ar putea răspunde că evoluţia literaturii române în ultima sută de ani a confirmat, în esenţă teoria lovinesciană a sincronismului, de derivaţie franceză, cum se ştie, corectîndu-l pe sociologul Gabriel Tarde prin nuanţarea cunoscutei sale legi a imitaţiei şi a aşa-numitului saeculum, spiritul epocii. Într-adevăr, înmulţirea neobişnuită a mijloacelor de comunicaţie, inclusiv culturală, din epooca modernă, a determinat o suită de inevitabile sincronizări prin difuzarea largă, practic fără frontiere, a curentelor de idei şi a programelor de creaţie din secolulu XX. E. Lovinescu a avut însă grijă să introducă în această ecuaţie şi principiul „refracţiei”, presupunând o transformare, remodelare, particularizare a ziselor fenomene universale, prin adaptarea la „marca” specifică a sensibilităţilor naţionale, a culturilor cu amprentele lor caracteristice. Faptul se poate verifica oricând la noi, după Marea Unire. Curentele moderniste au cunoscut atunci o mare şi decisivă răspândire, suferind, datorită „unghiului de refracţie”, adaptări la contextul românesc, local. În atmosfera de avânt cultural şi de optimism naţional, edificator, s-a modernizat, de exemplu, romanul românesc, admiţând chiar forme oarecum mai tradiţionale, precum romanul „obiectiv”, necitadin, al lui Rebreanu, admis şi aplaudat de Lovinescu însuşi, oarecum contra propriilor principii, dar avansând, la alţi scriitori, tehnic vorbind şi ca problematică intelectuală, prin răsfrângeri proustiene sau dinspre noua proză analitic-impresionistă a Virginiei Woolf, în cazul Hortensiei Papadat-Bengescu; sau al „gidismului” unor prozatori ca Mircea Eliade; ori, ca la Blecher, cu catalizatori avangardist-suprarealişti… Fenomenul avangardist, cu puncte de plecare şi în mediul românesc, însă afirmat decisiv şi dezvoltat într-un spaţiu  mai larg european, e o probă clară a acestui fenomen de „actualizare” a direcţiilor programatice ale literatuirii epocii, cu amendamentul important al aceluiaşi fenomen de „refracţie” şi, am zice poate mai exact, prin  remodelare contextuală socio-literară. Căci, aşa cum am scris de mai multe ori, un fenomen radical-negator ca mişcarea Dada n-a putut avea sorţi de izbândă pe teren românesc, rolul de factor dinamizator avangardist preluându-l programul constructivist-abstracţionist, prin gruparea de la „Contimporanul”, tocmai fiindcă momentul istoric, contextul socio-cultural, incita la acţiuni mai curând constructive, chiar dacă, în acest caz,  pe latura unui anumit „extremism” pe care, de altfel, criticul Lovinescu nici nu l-a prea agreat. În linii mari, sincronismul a însemnat şi o foarte largă deschidere spre modernitatea de mai multe naturi şi nuanţe, încât s-a putut dezvolta în sensuri oarecum localizate, şi în simbolism „pur”, ca la Minulescu, şi  în culoarea „decadentistă”, ca la Bacovia, fără a   cădea într-un epigonism minor. Tot aşa, expresionismul lui Blaga, reformulat într-un discurs ritualizat, hieratic, spiritualizat, departe de „activismul” şi de revolta nemţilor precursori… Iar ermetismul lui Ion  Barbu, mallarméan în esenţă, e departe de a fi rămas la  modelul iniţial, ieşind restructurat în substanţa sa.  Negat apoi de neoavangardiştii anilo ’40, a intrat în chip firesc în dinamica unei dialectici interne a literaturii române, care cerea reapropieri de „viaţa imediată”… Au fost şi sincronizări oarecum imperfecte, cu decalaje explicabile, ca la suprarealiştii din anii 1940-1947, dar şi acolo cu urmări particularizate, cu voinţa de aduce la zi idei doctrinare şi practici care păreau deviante în raport cu punctul de pornire, de la Gherasim Luca la Gellu Naum… Sincopa, gravă, a „realismului socialist” a interzis, cum se ştie, orice posibilitate de sincronizare, reprezentând un regres dramatic, pentru ca să se revină, pe măsura unor relative destinderi ideologice, la o întârziată resuscitare „neomodernistă” a scrisului, care e depate, totuşi, de a fi fost o simplă „restrauraţie”.  Mai aproape de noi, sincronizările sunt din nou relative, „optzecismul” e şi neoavangardist, şi neoexpresionist, şi „textualist”, iar experienţele „onirismului estetic” cu interferenţe din estetica „Noului Roman”, spuseseră şi ele ceva despre un program de asimilare specifică a unor tendinţe cu arie europeană mai extinsă… Fenomenul evidenţiat şi încurajat de Lovinescu n-a fost, iată, unul propagat în mod mecanic şi a cunoscut variante, ritmuri de dezvoltare diversificate, reformulări decise de contextul socio-cultural românesc în mişcare. Evenimentul decisiv pentru asigurarea acestei libere dinamici a sincronizărilor şi adaptărilor succesive a fost, fără îndoială, cel al Unirii de la 1918, care a deschis, în sfârşit, toate căile spre modernizarea şi evoluţia fertilă a culturii româneşti conectate la mişcarea europeană şi mondială de idei.
  2. Trăsături de etapă? În privinţa celei dintâi, imediat postbelice, adică după 1914-1918, Mircea Eliade a spus ceva esenţial, de altfel mereu citat: a fost prima secvenţă a istoriei romîneşti în care construcţia culturală se putea desfăşura fără subordonări stricte „idealului naţional”, acum realizat. S-a şi văzut, – în cele vreo două decenii interbleice cât de mare a fost energia constructivă în toate spaţiile culturii noastre. Proletcultismul stalinist a încercat să distrugă aceste valori „liberale”, a şi reuşit în parte, în „obsedantul deceniu”, dar mai ales a întârziat prin cenzuri drastice revenirea la normalitate a procesului de creaţie spirituală. Prima semi-etapă postbelică a fost una tragică, apoi a avut loc o mişcare de reabilitare şi treptată reintrare în rândurile noii modernităţi europene. Neomodernismul poetic a cunoscut remodelări „avangardiste” prin anii ’80, întoarcerea la romanulu realist-psihologic, dar şi cu valenţe simbolice, a convieţuit cu ecouri dinspre „Noul Roman”, cu accente „onirice”, cum spuneam mai devreme, apoi cu atracţii neoavangardiste detectabile la cei mai novatori dintre „optzecişti”. După 1990, întoarcerea la literatura de ficţiune a fost relativ dificilă, dar a avut loc cu un anume succes, încât astăzi, mai ales în proză, se tinde, prin asocieri mozaicale, la (re)construcţia unui spaţiu narativ complex în care pot trăi alături formul felurite, cu o anume dominantă „postmodernă”, relativizant- deconstructivistă şi de refacere „prietenoasă” a unor convenţii literare liber manevrate. În poezie, „autenticismul” pare a fi încă dominmant, după defulările imediat post-comuniste, minimalismul notaţiei „realiste” a deţinut un fel de primat, acum pare că tendinţele  rebele se mai domolesc sub semnul aceleiaşi reconcilieri amicale cu trecuturi şi moşteniri altădată negate violent.
  3. Am impresia că marele „canon” modernist rămâne oarecum stabil, nu văd mutaţii radicale. Poeţii exemplari rămân tot cei consacraţi până acum, de la un Eminescu reinterpretat, la Arghezi, Barbu, Bacovia Blaga. În proză Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, chiar Sadoveanu (acesta, într-o uşoară eclipsă acum)  nu pot fi coborâţi încă de pe socluri, Nichita Stănescu rezistă bine,  mai nou  Mircea Cărtărescu, în proză mai ales, Matei Vişniec în teatru, vor ocupa în curând locuri părintre „statui”… Numele de pe o listă foarte selectivă sunt, desigur, mai multe, însă „canonizarea” depinde şi ca depinde şi de atâţia factori „inefabili”… Cine va mai trăi încă o bună vreme, va putea vedea, desigur, şi alte intrări şi ieşiri de sub aureole…

foto: transilvaniareporter.ro

Un răspuns la „Dosar: Un veac de literatură română. Ion Pop”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *