Dumitru Bădița. Literatura și corectitudinea politică

  1. Este, într-o formă sau alta, declasat esteticul?

Înțeleg că întrebarea se referă la o eventuală declasare a esteticului ca la un fenomen care s-ar putea generaliza, devenind caracteristic timpului nostru. O astfel de perspectivă nu mă îngrijorează nicidecum. Frumusețea, chiar dacă nu va salva lumea, eu am convingerea că nu va dispărea ea însăși. Iar dacă va fi mereu prezentă, se vor găsi semeni talentați care să o descopere și să o formuleze și semeni care să o recepteze. Mai degrabă mă îngrijorez de o, cum spuneți, ”declasare a esteticului” în scrisul meu și chiar în existența mea. Da, starea aia de nedorit, când nu mai descoperi tu, chiar tu, frumusețea. O pățesc mulți, dar nu atât de mulți încât să pună în primejdie o valoare atât de veche, din zorii omenirii. Se întâmplă, de la o vreme, mai degrabă, o declasificare a esteticului, adică artiști și comentatori deopotrivă devoalează/desecretizează mecanismele de exprimare a frumosului prin opere, ceea ce nu compromite nicicum receptarea acestuia. Nu apreciem mai puțin esteticul dacă învățăm cum este obținut. Procesul nu mai este o enigmă, nu mai face parte din ”corola de minuni a lumii”.

  1. Asistăm la o subordonare inflexibilă a literaturii, a criticii literare, a istoriei literare față de imperativele corectitudinii politice?

Literatura a fost subordonată, chiar inflexibil, aș spune tiranic, de ”imperativele corectitudinii politice” pe toată perioada regimului totalitar comunist, prin aplicarea cenzurii, care era internalizată și transformată în auto-cenzură. Existau liste cu sute, poate mii de cuvinte interzise de cenzura comunistă. Scriitorii nu le puteau folosi, din cauză că autoritățile vremii hotărâseră că sunt incorecte politic. Prin cenzură, puterea comunistă, strivitoare față de individ, care nu avea nicio șansă într-un eventual conflict cu aceasta, se apăra pe ea însăși. Prin cenzură, puterea comunistă absolută și-a luat măsuri de apărare față de moduri de gândire alternative, față de limbajul alternativ, urmărind obținerea purității ideologice și de limbaj, în același timp. Puterea comunistă cunoștea potențialul subversiv al limbajului, mai ales al celui literar, și dispunea, prin cenzură, stoparea oricărei tentative de ieșire din tiparul oficial, consacrat. Este noua corectitudine politică, a vremurilor democratice, asemănătoare cu vechea corectitudine politică, a vremurilor totalitare? Aparent da, dar o simplă analiză schimbă perspectiva. Da, noua corectitudine politică este promovată și susținută prin legislație, care trebuie respectată, altfel existând riscul sancționării. O lege a stabilit utilizarea cuvântului ”rrom”, vechiul sinonim, utilizat sute de ani la noi, fiind considerat peiorativ, chiar ofensator față de membrii etniei respective. Am citit pe internet, pe ro.wikipedia.org că în 2011, în SUA, într-o nouă ediție a Aventurilor lui Huckleberry Finn,  cuvântul „negro”, care apărea în vechea ediție de 217 ori, a fost înlocuit de tot atâtea ori cu „slave” (sclav). De asemenea, au fost alterate cuvintele „injun” (indian american) și „half-breed” (metis). De ce este o deosebire evidentă între cenzura comunistă și această cenzură de tip nou, democratic? Cum am semnalat, prin cenzură, puterea comunistă își lua măsuri de apărare a ei însăși. Prin deciziile subsumate corectitudinii politice, forurile legiuitoare motivează că îi apără pe membrii grupurilor vulnerabile de grupurile dominante care dețin puterea în instituțiile publice și în domeniul privat. Astfel, forurile legiuitoare își justifică deciziile prin faptul că-i ajută pe cei slabi, inclusiv prin reglementări în domeniul limbajului. Motivele și scopurile sunt, așadar, complet diferite.

  1. Ni se impune o atenție sporită, dar, poate, forțată asupra temelor, discursurilor sau artiștilor considerați marginali/ periferici/ „pătați” ideologic?

Din fericire, nicio lege nu ne impune ”o atenție sporită” în acest sens. Sunt șofer, poliția ne recomandă constant ”atenție sporită” în trafic. Nu m-a constrâns nimeni să citesc o anumită carte sau un anumit studiu. Despre aceste lucruri să vorbească profesorii, studenții, cercetătorii din institute culturale, mai ales cei care activează în țări unde dezbaterea și chiar legislația și, în consecință, relațiile sociale sunt mai avansate.

  1. Câtă disponibilitate are cultura noastră – eminamente conservatoare – pentru integrarea/receptarea lor?

Nu prea are, dar asta nu înseamnă neapărat intoleranță. Conservatorismul nostru, ca întregul nostru etos, e, vorba poetului, ”la mijloc de Rău și Bun”. Suntem nici prea toleranți ca societățile vestice, nici prea intoleranți, ca societățile orientale, multe aflate sub regimuri autoritariste, chiar despotice. La noi, încă se mai pune batista pe țambal, câinii tot latră, în timp ce ursul își vede de mersul lui, iar ciorba fiartă la foc mic nu riscă să dea în foc. Românul are o imagine a lumii pe care nu prea vrea să o modifice prin exces de problematizare. Dacă unul e un pic altfel, diferit de poporeni, nu e pus la stâlpul infamiei, nu e aruncat în focul Gheenei. E un pic marginalizat poate, dar nu exlus, nu ostracizat. I se acceptă și lui un loc sub soare.

  1. Există riscul real ca anumite teme/discursuri să cadă sub incidența interdictului?

Desigur, dacă legea prevede anumite interdicții. Literatura nu este scutită, nici măcar în societățile democratice, de respectarea legislației. Ficțiunea nu este o pavăză impermeabilă la revendicările extraliterare.

  1. Mai sunt cu putință, în lumea de astăzi, narațiuni ca – să zicem – Lolita lui Nabokov?

Motivele și temele literare sunt nepieritoare. Pot fi recesive într-o epocă, dar să reapară în altă epocă. Desigur, cu alt fenotip literar.

  1. Cum îi (mai) citim pe publicistul Eminescu, Cioran, Crainic, Gyr, Nae Ionescu, Noica și câți alți scriitori supuși/expuși controverselor?

Păstrând o anumită distanță critică. În anii 90, am fost mulți dintre noi fascinați de scrierile interbelicilor.  Ei veneau dintr-o lume interzisă sau cel puțin trunchiată, reformulată, readaptată ideologiei comuniste. I-am citit cu disponibilitate maximă, până la contagiere. Dar anii au trecut, perspectivele au suferit modificări, prin adăugarea informației politice la informația strict culturală. Fiind autori mari, profunzi, nu ne putem lipsi de mesajul uman al operei lor, decuplat de cel contextual politic. Între o acceptare necondiționată și un refuz total, există, din fericire, o cale de mijloc, cea a unei lecturi selective. Într-o singură pagină pot fi lucruri repugnabile, dar și mesaje de valoare universală.

  1. Reprezintă „delict de opinie” depășirea granițelor corectitudinii politice?

”Delictul de opinie” nu mai există în legislația europeană, astfel încât nimeni nu poate fi acuzat de ”delict de opinie”, indiferent cum sună opinia aceea. Dar un emitent poate încălca o lege sau alta prin afirmațiile sau mesajele pe care le lansează în spațiul public. Negarea Holocaustului, de pildă, e infracțiune și pedepsită ca atare.

  1. Dar nu cumva, la adăpostul esteticului, pot să prolifereze atitudini extremiste și negatoare?

Esteticul însuși poate fi extremist, iar negator e sigur, e deseori în sine o negare. Estetul plasează frumosul în vârful piramidei axiologice, în cel mai fericit caz, fiindcă asta presupune că îl păstrează încă într-o relație de interacțiune cu lumea, dar există și situația extremă, așa cum s-a întâmplat cu poeticile de final de secol XIX, în care esteticul este opus lumii, o refuză și tinde să o suprime, instalându-se în locul realității de orice tip, esteticul devenind singura realitate, ”frumoasa fără corp”. Dar da, există și utilizări ideologice ale esteticului, bazate pe teza ”culturii mari”, a ”artei majore”, care trebuie să fie ”frumoasă”, să impresioneze publicul prin măreție. Aceste utilizări sunt negatoare față de alte manifestări culturale, considerate minore. Cultura oficială în comunism era negatoare față de orice curent literar alternativ. Optzeciștii, care au schimbat paradigma literară, au avut de înfruntat atitudini negatoare tocmai în numele esteticului.

  1. Există deja teme literare/puncte de vedere tabu ori nefrecventabile?

Ar trebui consultat un specialist în Codul Penal, pentru a afla dacă legislația interzice utilizarea în literatură a anumitor teme sau, cum spuneți, puncte de vedere. Până atunci, desigur, sunt convins că literatura, prin anumite opere, este atacabilă cu Codul Penal în mână, dacă cineva își dorește în mod expres acest lucru. Asta nu implică neapărat și o condamnare a scriitorului. În rest, rămânem strict în zona opiniilor, a disputelor, a conflictelor consumate în plan literar și jurnalistic. Un scriitor poate fi acuzat că este incorect politic, dar acuzațiile să nu fie relevante în plan juridic. Sau pot fi și în plan juridic, dacă există suport legal. Scriitorul trebuie să-și asume mesajul, dacă e convins că e un mesaj adevărat, și să-și asume eventualele reacții nefavorabile sau chiar chemarea la tribunal.

  1. În cele din urmă, care este modelul cultural spre care ne îndreptăm/ pe care-l promovăm, artă pentru artă sau artă cu teză?

În plan creator, opțiunile nu pot fi decât personale. Autorul decide cum gestionează aceste orientări. Din fericire, are această libertate, proprie epocilor democratice. Nimeni nu-i poate băga pe gât o estetică sau alta. Plus că lucrurile nu mai pot fi atât de limpede separate. Operele contemporane sunt hibride, e o epocă a hibrizilor în mai toate domeniile! Principiul ”ori, ori” a fost înlocuit cu ”și, și”. Reușita unei astfel de opere, dacă vreți, valoarea ei estetică, vine din modul în care scriitorul reușește să aplice acest principiu, adică să creeze un hibrid viabil.

Articol apărut în numărul 4/2019 al revistei (Literatura și corectitudinea politică)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *