Elogiul reveriei

Destul de mare surpriza volumului de poezie Focul viu. Poeme vechi și noi: 1975-2010 (traducere din limba engleză de Bogdan-Alexandru Stănescu), o antologie de texte care acoperă mai bine de treizeci de ani de creație a poetului american Edward Hirsch (născut în 1950): apărut la Polirom, într-o colecție nu foarte deschisă poeziei, dar primitoare, dacă nu chiar ultraselectivă cu scriitorii notabili, Focul viu aduce o poezie cu care cititorul român – aș îndrăzni să spun: european – nu este foarte familiarizat; o poezie confortabilă, pleziristă, o poezie-șezlong, de unde contemplarea realului devine, prin ea însăși, aventură a spiritului. Ceea ce frapează, în primul rând, în lectura acestei poezii este știința dozării efectelor, aptitudinea de a genera unde de șoc în cel mai prietenos mediu cu putință. De altminteri, poetul american este un atent recuzitier al în-scenării, fără a deveni artificial ori ostentativ, condescendent ori retoric, cabotin sau superfluu, poet de reverie postromantică, intimistă, hygge.

Uimitor pentru peisajul nostru poetic, americanul nu execută piruete metamorfotice, nu se reinventează cu fiecare volum, nu simte nevoia să experimenteze sau să se updateze în funcție de metehne vremelnice: poemele, chiar semnate în 1975 sau în 2010, sunt interșanjabile tematic și retoric. Poetul și-a apropriat o formulă căreia i-a rămas fidel de la debut până astăzi – ei bine, iată destul motiv pentru a-l învinui de autopastișă și de manierism. În ceea ce-l privește pe Hirsch, cred însă că este vorba despre rezolvarea discretă a unei ecuații clasice, care aduce împreună emoția și curiozitatea. Ceva, cum s-ar spune, foarte apropiat de viață.

Antologia românească se deschide cu 13 texte grupate sub titlul Poeme noi, nedatate și, probabil, nepublicate în volum. E aici o poezie reflexivă, simbolică, de relativă încifrare, dacă nu doar retorica exaltată a unei percepții mereu proaspete a realului, oricâtă fanare ar aduna el; e o privire de poet tânăr, de animal viu în cunoașterea lumii: „Cum tremura soarele după hornuri/ Ca un soldat înghețat în post.// La Muzeul Nordului Îndepărtat, cel slab luminat,/ Subiectul era exilul interior al poetului,// Metafizică versus Istorie, și fatala/ Încleștare dintre Timp și Poezie,// Un Război Rece fără sfârșit./ Tot așa, dragostea lui pentru porturi inundate” (La comemorarea morții lui Iosif Brodski). Poezia irumpe din banalitate, firesc, chiar într-o aglomerare de adjective și determinanți pe care grila critică autohtonă ar trimite-o deîndată la colț, ea drăgălind sintaxa minimală, mai seacă decât un bărăgan: „Afară, străzile lăturalnice erau degete/ strâmbe, arătătoare indicând niciunde,/ vârâte în mâneci, fundături.// Cafeneaua indiană și librăria de cărți oculte/ și scepticul visător ce-am fost/ sunt încă-n mine, și-așa-i și noaptea// Mi-am purtat cărțile printr-un labirint/ de clădiri misterioase, semne obscure,/ și-am sfârșit la marginea unui parc întins// unde cerul s-a luminat brusc/ deasupra, un vânt dinspre apus a ridicat/ frunzele ude de pe pământul ud” (Isis dezvăluită). Edward Hirsch joacă împotriva oricăror „tehnici” și „reguli”, e filozofic când e truistic, devine alegoric când deambulează într-o toponimie cvasirecognoscibilă, e autoironic când exersează mușchii livrescului și ai manierismului.

Cu zveltețe de gimnast, poetul american rămâne la fel de firesc și atunci când își construiește narativ poemul, și atunci când redă instantanee de stare-imagine în poeme scurtissime. De reținut, spontanele înregistrări de culoare poetică din Turneu obscur, de exemplu: „Singur în bar,/ eram o clădire de-a lui Gaudí/ năruindu-se cu vulgaritate.” Imagist perfect, memorabil („Era o viforniță,/ un mare povestitor/ lipsit de-o poveste”), nostalgic și oțios fără a fi sentimental ori vulgar prin lamentație, Hirsch provoacă poezia în chiar sânul moale al cotidianității, fără a data și fără a exagera referința diaristică: „Obișnuiam să râd de tatăl meu și de tovarășii lui/ pentru că se trezeau duminică în zori/ și-și beau cafeaua într-un local din cartier,/ însă acum sunt unul dintre ei.// Nimănui nu-i pasă de vechile mele umilințe,/ dar ele încă se târâie prin somnul meu/ ca un șir de cutii de tinichea ce zornăie/ în spatele unei mașini abandonate.” (Duminică în zori). Asociativ, elastic între prezent și evocare, fulgurant și perpetuu itinerant, Hirsch creează o poezie filmică, în care sunt reținute, ca în hazard, umbrele îndrăgostiților de odinioară, tablouri de natură spectrală și, vag, rău-prevestitoare, premoniții thanatice, eterate imagini erotic-materne: „Mama mea nu s-a lăsat convinsă să mă alăpteze/ și-a hotărât că laptele praf era mai sănătos/ decât lichidul din sânii ei.// Așa că n-am supt nici un singur strop/ de la sursă, un râu secat./ Mereu a fost îmbuteliat pentru mine.// Dar într-o noapte, pe când aveam vreo treișcinci de ani/ într-o cameră-nvelită-n oglinzi de pe lângă Autostrada 59/ o femeie care-avea un bebeluș-fetiță// s-a-ntors spre mine cu-n zâmbet misterios,/ mi-a luat fața-n palmele ei împreunate ca o cupă/ și mi-a-nfipt sfârcul în gură./…/ Ea-mi ridică fața și eu îl gust –/ nectarul țâșnind dintr-o dată,/ dulceața incurabilă care este viață.” (Lapte).

Coborâți în josul spiralei, odată cu Pentru somnambuli (1981), din care sunt reținute zece texte, descoperim un poet de pulsație mistică, tentat de ritmurile degradării și ale transformării resemnat-superioare: „Nu-i ușor să renunți la mădulare,/ să-ncerci să te descurci cu atât mai puțină/ hrană în fiecare săptămână, cu atât mai mulți/ bani decât știm că vom câștiga vreodată,/ lucruri pe care nu doar că nu ni le permitem, ci/ nici nu le putem privi în magazine;/ asta ne doare, și totuși reușim, supraviețuim/ așa încât pierderea în sine devine un soi de cântec, cântul nostru, unicul martor/ al felului în care murim, zi după zi;/ un picior retezat, un cuvânt îngropat; așa/ ne recunoaște, pe noi înșine, și de-aia.” (Cântec împotriva selecției naturale). Metaforic mai peste marginile iertate, dar cu o dexteritate a filigranului nu ușor de egalat, Hirsch reușește un spectacol de anxietăți montat cu recuzită de soap opera, orice ar purta sarcină de stridență fiind rostit cu voce joasă: „Cum ai dezbrăcat trupul rece/ te-ai întins în amurg, o lumină albastră// în ferestre și soarele/ scorojit al serii de iarnă. Cu buzele strânse// și dornic să întrupezi somnul,/ să devorezi leul alb// al somnului, urmărești încăperea încet/ scufundându-se ea însăși în umbră,// îmbibându-se cu întunericul înecat în vin/ al încă unei nopți.” (Insomnia).

În Recunoștință sălbatică (1986) sau în Defilarea de noapte (1989), din care antologatorul reține 14, respectiv nouă texte, nota generală este sumbră, dar cu lumina moale, deși neliniștitoare a apusurilor. Poemele sunt lamentații de insomniac cu zbateri de mesianic ratat, disperări strânse în țesături delicate, alienări, scenarii de depersonalizare, cădere continuă, craul prin întuneric: „Vreau să nu mă mai învinovățesc pentru asta,/ Vreau să aud ciocănelul dur din pieptul meu/ Bătând verdictul, «Nevinovat»,/ Dar nu pot face asta de unul singur, am nevoie de ajutorul/ Oamenilor serioși în robe negre”, judecători sau ciocli de vodevil. Dar peste obscuritatea care crește înăuntru, liniștea infinitului, ca o mare fără val: „Ca un pian amuțit, ca o găleată/ cu lapte proaspăt aruncată-n aer/ sau o duzină de pumni de confetti/ azvârliți cu forță-ntr-o mireasă/ ce coboară de la altar,/ stelele surprind cerul./ Gândește-te la pietre buimace/ plutind deasupra capului, sau la un ocean/ plin cu stele-de-mare atârnat de uscat. Da,/ precum mâna unui dirijor aflată-n așteptare/ gata să se ridice spre cor,/ sau ca farfuriișe unui jongler sfidând gravitația,/ sau ca o sută de mingi de baseball lansate deodată/ și încremenind în aer la jumatea drumului, stelele/ uimesc cerul deasupra orașului.” (În pofida a toate, stelele). Sunt cântece de permanență și ode ale ineluctabilului, cântece de pierdere și durere: „Am jurat că-mi voi aminti mereu/ Camera aia jegoasă de hotel din centrul Detroitului/ Unde a venit doctorul/ cu instrumentele lui metalice, lucioase,/ Să taie un trup nou-format/ din trupul tău/ Pentru 500 de dolari în bancnote mici, plătiți cash.// Am jurat că nu voi uita niciodată exact acea apăsare/ A mâinii tale pe mâna mea/ atunci când te-mpungea între picioarele desfăcute/ Cu un cuțit chirurgical/ sub un cort din cearșafuri albe/ În timp ce prietena lui butona radiol/ Și se lungea sprijinită de ușă, cu tocurile ei cui.// Ulterior, mi-am amintit trei umbre sângerii/ ce-au pătat cearșafurile de pat,/ Cum și-a spălat doctorul mâinile cu clăbuc/ atent, în chiuvetă,/ Întorcându-le în aer de două ori în lumina băii.// Mi-am amintit cum s-a trântit ușa în urma lor,/ Sunetul tocurilor țăcănind pe hol și țârâitul îndepărtat al unui lift/ Și m-am uitat îndelung la chipul tău pustiit…// În noaptea aceea am crezut că somnul tău greu, narcotizat/ Nu se va mai sfârși vreodată,/ ți-am strâns chipul în palmele împreunate/ Ca o sculptură fragilă/ Și ți-am șters fruntea umezită/ cu o cârpă rece./ N-a fost de ajuns. Nimic nu ajuta, doar odihna,/ Trupul tău deja încerca/ să urzească golul.// Încă pot simți ușurarea din acea dimineață/ Când te-ai trezit cu un geamăt surprins/ și cu un zâmbet dureros pe chip,/ Când am văzut lumina proaspătă/ cum se cristalizează pe trupul tău/ Ca și cum un înger ar fi sărit înapoi în viață.// E înduioșător să îmi amintesc de noi doi/ în acea lumină din zori,/ Doi adolescenți ținându-se de mână pe un pat îngust,/ Un băiat și o fată/ care nu știu ce-au făcut,/ Copii ucigași zăcând împreună în inocență,/ O fericire electrizantă/ trecând de la unul la altul…// Asta a fost înainte să le spunem părinților tăi,/ Înainte să descoperim/ că nu fuseseși niciodată însărcinată,/ Înainte ca doctorul să fie arestat/ într-o cameră jilavă de hotel/ Împreună cu o tânără asistentă./ Asta a fost înainte să te întorci spre mine ani mai târziu/ În ploaie, într-un alt oraș,/ Aproape cerându-ți iertare/ După ce atâtea merseseră greșit între noi,/ Și spunând,/ N-am să te iert niciodată. Nimic nu-i iertat.” (Avortul (1969)). Nu obișnuiesc să mă citez in integrum: unui astfel de poem „rezumarea” i-ar nega valoarea – care rezidă tocmai din recrearea atmosferei, stării, peisajului interior de fluxuri și refluxuri pe care Edward Hirsch le lucrează cu finețea unui acordor de Stradivarius. De citit? Inevitabil: poate cea mai bună culegere de poezie citită în ultima vreme, melancolie de cea mai curată sursă, biografism fără datare, personism fără egocentrare, durere și disperare fără zvârcoliș și sentimentalism fără vulgată.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *