Eta Boeriu, poeta

Fiind vorba despre scriitoare şi despre Cercul literar de la Sibiu, reiau, mai întâi, câteva contextualizări ale cuvintelor-cheie subliniate.

Scriitoare. Prejudecata divizării teritoriului scriptural în masculin (adică cerebral)/feminin (adică visceral) continuă să funcţioneze nestingherită de paşii înainte – oricât de mărunţi – ai perspectivei asupra sexelor şi semnalmentelor lor. Modul de gândire feminin, descris până nu de mult de pe poziţii şi din raţiuni/umori exclusiv falocrate, rămâne o enigmă – nu fiindcă e enigmatic anume, ci fiindcă n-a vorbit suficient despre sine cu voce tare. O scriitoare e fie „excesiv” cerebrală, fie stăpânită de un „chiot visceral” (zice Cornel Regman), ambele înclinaţii condamnabile ori măcar amendabile: prima – ca îndrăzneală de a păşi într-un ţinut rezervat axiomatic bărbaţilor (hic sunt leones!), a doua – ca laşitate a locuirii în ţinutul destinat, tot axiomatic, femeilor. Dacă e să acceptăm etapizarea lui Gilles Lipovetsky (A treia femeie), prima femeie, cea satanizată şi dispreţuită cu superioritate „tradiţională”, e încă în vogă la noi. Femeia a doua, adorată şi înălţată pe piedestal, e slab reprezentată, deşi ar fi mărturisit aceeaşi proiecţie de ideal şi nevoi masculine. De pe poziţia femeii a treia, una stăpână pe sine, îndrăznind să aleagă după criterii personale, vorbesc deja vocile feminine ale literaturii contemporane. În spaţiul literar românesc, liricii feminine îi este străină situarea într-o zonă a feminităţii marginalizate, secundare, cu teme specifice impuse de prejudecăţi sociale. Un portret-robot al Poetei ar accentua trăsături asexuate – inteligenţă, luciditate, voinţă şi forţă expresivă etc. – şi abia în urmă fragilitatea „tradiţională” ar fi chemată să valoreze chipul. Poeta nu are complexe decât, poate, unul de superioritate. Inteligentă, dar având acces la visceralitate, lucidă, dar fiindu-i la îndemână vagul, nuanţa, clarobscurul, puternică, dar jucându-şi cu oarecare perfidie şi profit fragilitatea, Poeta administrează disponibilităţi uriaşe. Feminină – feminitatea, înţeleasă ca vibrare personaliza(n)tă la absenţă, la carenţă, la neîmplinire, e datul fundamental al marilor poeţi, bărbaţi ori femei; ea ţine de înzestrări spirituale şi de sensibilitate, nu de deosebiri fizico-anatomice –, nu feministă (ideologia ieftină a egalităţii îi repugnă, ea vorbeşte de pe poziţiile Fiinţei şi mizează pe inegalitate şi diferenţă), Poeta iese în agora în deplină legitimitate.

Cercul literar. Cornel Regman spunea în Ultimele: „Cred că nu greşesc când văd în gruparea tinerilor de la Echinox-ul clujean, revistă studenţească apărută un sfert de secol mai târziu, o posibilă înrudire, ca de la părinte la urmaş, cu precedentul nostru”. Echinoxul apăruse într-un climat propice, o dată cu reviste studenţeşti din capitală ori din alte centre universitare. Naşterea sa fusese posibilă prin coincidenţa unor factori multipli şi complecşi. Relaţia părinte/urmaş e cel puţin discutabilă, chiar dacă Echinox-ul era ardelean şi păstra trăsături ale unui anume fond spiritual, iar echinoxiştii îi citeau şi îi admirau pe cerchişti. Apropo de situarea Echinoxului în descendenţă cerchistă, spuneam altădată că e necesară reconstituirea condiţiilor şi condiţionărilor din epocă. Descrierea Cercului ţine seama de Manifest, de scrisoarea către Lovinescu şi de răspunsul acestuia şi enumeră intenţii teoretice. Aşadar, o aşezare sub semnul esteticului în divorţ cu eticul şi etnicul. Cu politicul. Priviţi dinspre starea de atunci a Ardealului, cerchiştii sunt/par evazionişti. Curând se va vedea, însă, că era vorba mai degrabă de o încercare de salvare a fiinţei de sub vremi; de reconsiderarea miezului durabil omenesc, cel identificabil în marile cărţi. Mărcile identitare s-au schimbat prin re-citiri din interior – creşterea independentă a membrilor Cercului cântărind cât o lectură multiplă şi inevitabil divergentă – şi din exterior, prin generaţiile succesive de receptori atât ai ideilor prime, cât şi ai operei fiecăruia în parte. Portretul Cercului e unul în mişcare. Membrii Cercului au influenţat evoluţia ulterioară a literaturii mai întâi prin modelul punctual al programului lor, care putea fi salutat de înaintaşi (vezi scrisoarea lovinesciană) şi la care, mai târziu, se puteau afilia măcar simbolic, ca la un chenar flexibil, alte grupări (vezi Echinoxul), dar şi, mai apoi, prin modelul individual al fiecăruia. Deşi e neîndoielnic că grupările/cercurile/şcolile sunt manifestări dintotdeauna gustate în spaţiul cultural, ele contează ca firmă, ca blazon, ca semn de recunoaştere rapidă, la nivel de dicţionar enciclopedic. O adevărată analiză a oricărei grupări celebre va scoate în evidenţă singurătăţile durabile. Ambele grupări, Cercul şi Echinoxul, sunt/au fost grupări tinereşti. Diferenţa fundamentală dintre cerchişti şi echinoxişti stă în aceea că primii au fost un număr rămas acelaşi în ciuda evoluţiei individuale ulterioare, Cercul încetând să existe ca „organism” activ şi continuând să fie blazon al începutului comun, în vreme ce Echinoxul înseamnă generaţii succesive de inşi, mereu tineri şi mereu alţii, situaţi de bună voie într-o descendenţă de cadru, cu devieri fireşti şi salutare de la conceptul prim, devieri care nu alterează semnificativ sensul adânc al grupării ca loc al enunţării diferenţelor şi coincidenţelor de crez artistic. Biografia Cercului se compune şi se îmbogăţeşte din biografiile în creştere ale celor de la începuturi, e un moment cu prelungiri, cu distribuţie neschimbată, pe când biografia Echinoxului e una în straturi, cu protagonişti mereu noi, un „început continuu” al momentului originar, el însuşi reconstituibil în alte coordonate şi păstrându-se în paliere ale memoriei.

Sibiu. În cartea sa despre Cercul literar, Petru Poantă scria: „Un element «catalitic» al esteticii, ideologiei literare şi, îndeosebi, al sensibilităţii cerchiste îl constituie oraşul Sibiu. Cercul Literar nu a cristalizat aici întâmplător. La bătrâneţe, când începe să-şi scrie memoriile, în Germania, I. Negoiţescu oferă un argument esenţial acestui determinism, pe cât de inefabil, tot atât de substanţial: «… senzaţional de importantă a fost pentru mine descoperirea Sibiului, unde nu mai poposisem până atunci. Aspectul total germanic – prin ziduri, dar şi prin populaţie – al micului oraş (cât era de superb, cu toate tainele lui străvechi, aveam să realizez doar treptat, pe măsură ce se va închega perioada strajei dragonilor, cu Cercul Literar), m-a vrăjit din prima clipă”. La rândul meu, scriind despre poezia lui Dumitru Chioaru, divagam despre tirania blândă, dar implacabilă a locului. Plecat din „mărginime” şi ajuns, prin cercuri concentrice şi „nevicioase”, la Sibiu, Dumitru Chioaru poartă marca „Oraşului vitraliu”, cum îl numeşte în poemul Sibiu din Seară adolescentină: „Oraş vitraliu; paşii lunecând…”. Loc al memoriei de o încărcătură aproape magică, Sibiul este neîndoielnic un personaj în cultura română. Oraşul lui Dumitru Chioaru răspunde firesc Sibiului lui Emil Cioran, trecând prin Goga, Blaga, până la Radu Stanca. Aş spune, într-o paranteză, că vraja oraşului este vinovată de măcar câteva dintre semnalmentele cavalerilor „Cercului de la Sibiu”, firele care-i leagă fiind desprinse şi din ţesătura magică a unui loc privilegiat. Tot aşa cum nu întâmplător cele mai frumoase şi mai nedatate pagini ale lui Paul Goma sunt cele din Astra, unde Sibiul şi Biblioteca sa se profilează pe un timp etern. Oraşul cu multele sale peceţi săseşti a fost resimţit întotdeauna de români ca un loc securizant al propriei lor culturi. Să ne amintim că, în Acvariul lui Radu Stanca, risipirea morţilor prin parcuri, pe sub ziduri, prin curţi de biserică garantează neintrarea Sibiului în modernitatea rea, cea care taie rădăcinile şi-şi uită trecutul („Intru n Sibiu încet ca-ntr-o-ncăpere / în care e un mort…”). „Vitraliu” sau „acvariu”, oraşul impune o anume perspectivă, alte cadenţe şi alte scadenţe, o privire altfel deviată şi grea.

Şi acum, câteva rânduri despre poeta Eta Boeriu (1923-1984), „o aristocrată a acelei vremi” (anii 60-70 ai secolului trecut), cum o descrie Petru Poantă. Poetă rafinată şi excelentă traducătoare (din Michelangelo Buonarroti, Giovanni Boccaccio, Dante Alighieri, Francesco Petrarca, Giacomo Leopardi, Baldassare Castiglione, Cesare Pavese, Alberto Moravia, Elio Vittorini), locuită de „nobile reverii”, Eta Boeriu, descendentă a familiilor Caranica şi Capidan, rămâne una dintre figurile de prim rang ale Clujului literar.

Şocantă, dacă nu de-a dreptul suspectă stăruinţa (mimetică, pripită) cu care se repetă ideea virilizării poeziei Etei Boeriu. Condiţia feminină este exilată, pe urma unor prejudecăţi de lungă tradiţie, în dulcegării, sentimental, superficialitate, aşa încât sinceritatea brutală a destăinuirii, senzualitatea agresivă, cruzimea inciziilor lirice, eleganţa expresiei, voluptatea polifonică a peisajelor psihice sunt considerate mărci exclusiv masculine, iar accesul la ele, „pornire antifeminină”. E de mirare că în prelungirea acestei vechi erori se aşează înşişi „cavalerii” Cercului de la Sibiu, în atmosfera căruia poeta a crescut acceptându-i-se feminitatea şi inteligenţa în egală şi firească măsură (pentru a demonstra „antifeminitatea” Etei Boeriu, Cornel Regman, de pildă, enunţă legi cel puţin hilare: „poezia feminină n-ar fi putut inventa elegia”. Aşadar, „modul delicat al zugrăvirii sentimentelor”, „sinceritatea şi dulceaţa expresiei”, „plânsul”, „melancolia” ar fi „posesiuni masculine”). Nu-i de mirare că Dana Dumitriu va comenta cel mai exact „tema” poeziei în discuţie: „erosul, acela care se înconjoară de vagile miresme ale morţii”, deopotrivă de la îndemână celor două sexe.

Eros înconjurat, străjuit, frânt de miresmele morţii. Iată sensul însuşi al ingambamentului, procedeu prozodic predilect până la apropriere. Enunţul forţează limitele unui vers pentru a se frânge brusc în următorul. În volumul antologic Din pragul frigului statornic (1999), poate fi urmărită, de la o carte la alta, descreşterea bucuriei, tot mai trudnica spargere a graniţelor, tot mai inaccesibila împlinire androgină. Ce vânăt crâng (1971) descrie „o vreme cu margini fragile” în care visceralul inundă – „val gros şi moale” – strofa în îmbrăţişări lichide. Apa cu imaginarul său feminin îşi alătură ambigenul, împerecherea lor liberă, sfidătoare fremătând de bucuria trecerii însăşi. Ude spirale, iederi, trâmbe de lumină, cheag de lumini, „un bulgăr de lumină fărâmiţat prin oase”, dar şi „iarba crudă ca o carne peste oase” traduc o bucurie tristă, o frenezie presimţind crepusculare destrămări ale cărnii tinere încă. Mâlul şi ţărâna, străbătute de „spuma rece a tălpilor cărnoase”, desenează blazonul unei senzualităţi pe cât de brutale, pe atât de sublimate. Reci fiori, încolăciri, un „umed alunecos”, alge moi, musturi amărui, ochiuri verzi de apă, „o beznă caldă ca cenuşa / de care-atârnă trâmbe lungi de fum / şi umede” îmbracă faldurile cărnii, oximoronul devenind purtătorul de cuvânt al unei stranii mezalianţe repetate. Lumina musteşte pe întuneric, roua arde, veşnicia îşi alintă vremelniciile. Metaforele vegetale sunt, desigur, cele mai potrivite pentru a numi bucuria tristă a durării prin şir de „muriri”. Tot aşa cum stăruitoare fundaluri metafizice răbufnesc la suprafaţă în sintagme de cutremurătoare concreteţe: „bură tulbure de şoapte”, „forfotă de spaime”, „funie groasă de nelinişti”. Pândit de moarte, eros îşi linge rănile, împrumutându-i formele: „trupurile morţii noastre – goale / subţiri şi lungi ca razele de lună”. Senzual până la ţipăt („ca râurile mă goleam de apă / şi goală-i pregăteam din timp iubirii / o matcă fără fund ca să te-ncapă”), fecund („ca să nuntesc vremelnicul şi dulce / popas cu ziua, când se lasă noapte”), înfipt în „pământul gras… dospind de bucurii”, eros îşi numără „arginţii” – „amurgul, noaptea, ceasul, aducerile-aminte, eu însămi şi lumina” – cu o deznădejde asumată până la contopirea ei cu fericirea ultimă, în ipostaze hieratic-desfrânate: „Şi flutur să mă vreau când sunt omidă / şi fiind omidă totuşi să mă bucur”. Dezordine de umbre (1973) duce sfidarea graniţelor dintre sexe, dintre regnuri un pas mai departe. Emblematică ambiguitatea unei imagini precum: „un soare sfâşiat până la sânge / topea curgând pădurea devastată”. Sintaxa lasă suspendate funcţiile – care e obiectul, care e subiectul „topirii” erotice? Împerecherile îşi ies din ţâţâni: „Cerul pereche cu marea / frunza pereche cu floarea / noaptea pereche cu luna / valul pereche cu spuma// vântul pereche cu norul / visul pereche cu zborul / unda pereche cu apa / ochiul pereche cu pleoapa”. Nesocotirea genurilor numeşte mai degrabă un ideal decât o realitate: „Toate-şi răspund, se-mpreună”. Fiindcă pe un fundal cu căderi lente, falduri de cenuşă, nopţi încâlcite, haos, dezordine, răsuciri în lungi spirale şi fâşii de beznă reci, plăcerea rostirii e tot mai accentuată: „Noaptea tânără şi neagră” e brăzdată de cuvinte, mereu la plural, feminine expansive, fertile, colcăind de o vitalitate care ţine locul vieţii însăşi, în declin: „să vină noaptea şi să-mi ţină umbră / când stau fierbinţi cuvintele la pândă”; „să iasă / perechi, perechi cuvintele din arcă / şi-n chip ciudat şi nou să se înmulţească… fierbinţi, docile, suple şi fecunde”; „…cuvinte / stâlcite într-un cald şuvoi şi paşnic / de linişti încă neînţelese”. Docilitatea şi pacea sunt iluzorii, aparenţe întreţinute de perfecţiunea tot mai tăioasă a versului. Căci înţelesul e răstălmăcire.

În Risipă de iubire (1976), senzualitatea se rarefiază, prezentul nu-şi mai ajunge. De remarcat că, într-o poezie mizând pe vital, visceral, senzual, prezentul e singurul timp al verbului şi al fiinţei. Trecutul e conţinut, cu o lăcomie erotizantă, viitorul e chiar presimţirea morţii, şi ea conţinută în plinătatea grea a iubirii. Risipa a făcut ultimii paşi, se văd deja solii morţii apropiate. „O bucurie fără noimă – ori poate iluzia ei” e prefigurată deja în Miere de întuneric (1980) – „şi-am copt (verbul la trecut!) la sân pe limba mea de leagăn sămânţa bucuriei de a spune”. La capătul meu de înserare (1985 – postum) – un cer căzut, reminiscenţe, colivii, labirinturi, fisurări – „şi iarăşi abătându-se nimicul / şi iarăşi prăbuşirea”.

Irina Petraş

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *