Există un suflet rus – Interviu cu Raluca Rădulescu

Vocea Ralucăi Rădulescu este o prezență constantă și activă a postului de Radio România Cultural. Emisiunile realizate de ea (Scena și ecranul, Călător pe mapamond, Comment ça va? etc.) fiind extrem de savurate și apreciate pentru calitate, informație consistență și inedit. Ce se știe mai puțin este că posesoarea vocii de la radio este doctor în filologie (în vara aceasta a apărut la Editura Universității din București, în colecția „Teze de doctorat” cu titlul Paris-Moscova via Siberia, de la Napoleon la Lenin – Imaginea Rusiei și a rușilor în literatura franceză de călătorie a secolului al XIX-lea) și traducător din limba rusă și franceză. Printre traducerile de până acum se află Munca actorului cu sine însuși de K. S. Stanislavski (două volume, pentru care a primit un premiu special la Gala Premiilor UNITER din 2014 și o nominalizare la Gala Bun de Tipar – Gala Industriei de Carte din România, pentru cea mai bună traducere a anului), jurnalul de creație Sculptând în timp de Andrei Tarkovski, volume publicate de Editura Nemira, în colecția Yorick, în anii 2013, 2014 și 2015.  O altă serie de traduceri cuprinde piesele lui A. P. Cehov: Pescărușul, Livada de vișini, Trei surori. Noile traduceri conțin textul integral, Raluca Rădulescu având în plan traducerea tuturor piesele cehoviene. Cele încheiate până acum au avut parte de montări pe mai multe scene ale teatrelor din țară, primele două menționate fiind deja înregistrate de regizorul Gavriil Pinte la Teatrul Național Radiofonic și difuzate la Radio România. Un alt punct de interes în portofoliul de traducător este și dramaturgia contemporană,   Raluca Rădulescu traducând două piese chiar pentru Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu: Iubirea la oameni de Dmitri Bogoslavski (publicată în Antologia pieselor prezentate în cadrul „spectacolelor-lectură” de la FITS 2015 și care urmează să fie montată la Teatrul Clasic Ioan Slavici din Arad de regizorul Vlad Massaci și la Teatrul Nottara din București de regizoarea Evghinia Berkovici (Rusia), dar probabil și la Sibiu) sau Războiul nu a început încă de Mihail Durnenkov pentru FITS 2016, care urmează să fie montată de Bobi Pricop la Teatrul Matei Vișniec din Suceava! Pe masa de lucru a Ralucăi Rădulescu, în prezent, se află încă o piesă a lui Cehov – Unchiul Vania.

Ca în fiecare an, am întâlnit-o pe Raluca Rădulescu la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu și a avut amabilitatea să ne  povestească despre aventura traducerilor din limba rusă.

Raluca, am văzut în librării Munca actorului cu sine însuși de Stanislavski în traducerea ta. Felicitări! Mă aflu ușor nedumerit, pentru că sunt câțiva ani buni de când nu se prea folosește cartea respectivă. Eu însumi nu m-am întâlnit cu ea decât după studenția mea târgu-mureșeană. Biblioteca școlii de teatru avea un singur exemplar și acela era ascuns undeva în biroul rectorului. Toată lumea vobea de ea ca de „biblia teatrului”, dar nimeni n-o avea. Circulau câteva fotocopii de pe care nu prea reușeai să descifrezi literele șterse… Tu te-ai încumetat să faci o nouă traducere. Ce te-a determinat să faci asta?

Putem să facem un schimb de roluri, și să te întreb de ce ai spus că a fost „spre surprinderea ta”?

Putem. Am un prieten, n-o să-i dau numele, e un poet la modă, care în timpul liber traduce romane polițiste. Bun răspunsul meu?

Mda! Bine, o să fiu directă: am tradus Stanislavski pentru că mi s-a propus să traduc Stanislavski. Editura Nemira voia să publice o nouă traducere tocmai pentru că cea veche nu se găsea, pentru că știau că e nevoie, pentru că studenții de la teatru se plângeau că nu au acces la acest autor, foloseau fotocopii la mâna a patra și de pe ele nu se putea citi nimic, în anticariate prețurile erau prohibitive. După ce a apărut noua traducere am auzit că se discută în lumea anticarilor că le-am dat o lovitură sub centură, de parcă aș fi fost eu vinovată cu ceva. Nu am făcut decât să traduc ce mi s-a solicitat.

Povestea începe de fapt undeva altundeva. Acum mai bine de zece ani, cred că prin 2002-2003, terminasem deja faculatatea, urmam cursurile un masterat de „Cultură și civilizație rusă”,  se apropia „Anul Cehov” (în 2004 s-au împlinit 100 de ani de la moartea dramaturgului), se vorbea despre mult despre asta și s-a întâmplat să fie exact momentul în care eu trăiam cu sentimentul că nu voi mai putea păstra legătura cu limba rusă după ce îmi închei studiile. Lucram deja la Radio România, unde realizam emisiuni de călătorie și de corectitudine lingvistică… română. În anul acela am avut o bursă de șase luni la Moscova unde era foarte în vogă un spectacol pe un text care se chema Pescărușul. Nu era textul Cehov ci al lui Boris Akunin. Cu toate strădaniile, nu am reușit să prind niciun bilet studențesc, nu aveam bani pentru bilete scumpe. Una peste alta, nici nu mai știu bine cum s-a întâmplat, cert este că am ajuns să traduc Pescărușul lui Cehov și apoi Pescărușul lui Boris Akunin, o continuare polițistă a piesei lui Cehov. Iată, legătura cu poveștile polițiste există și în viața mea. Am arătat traducerea unor prieteni, un actor și un regizor, ei mi-au spus că este incredibil cum sună, cum poate suna Cehov în zilele noastre și cam asta a fost tot. A rămas în computerul meu și anii au trecut. În 2010-2011 am tradus o enciclopedie despre marile orașe ale lumii și printre altele, i-am spus editorului acelei cărți că tradusesem și Cehov. M-a întrebat la ce editură a apărut. I-am spus că e în computerul meu de acasă. Nu i-a venit să creadă. A vrut detalii, eu i-am povestit și despre Akunin. S-a documentat și imediat m-a anunțat că vrea să publice cartea. I-am arătat ediția rusească, o carte-bujuterie foarte frumoasă. I-a plăcut și a vrut să scoată o carte la fel de frumoasă și în limba română. Așa a apărut în 2011 prima ediție. Tirajul s-a epuizat într-un an și anul următor a mai apărut o ediție cu… „Pescăruții mei”… bon ai lui Cehov și Akunin! Atunci a aflat Monica Andronescu (critic de teatru, ea însăși traducătoare) de la editura Nemira, mi-a citit traducerile și a intuit că aș putea traduce Stanislavski. Editura nu voia un traducător pur și simplu și nici un om de teatru, pentru că aveau convingerea că un om de teatru nu va putea stăpâni partea de lingvistică, așa cum un traducător oarecare nu va înțelege subtilitățile limbajului teatral. Cum eu lucram de șapte-opt ani pe zona de teatru pentru Radio România, s-a întâmplat să-mi propună mie să traduc Stanislavski. Asta e povestea întreagă!

Ce greutăți ai întâmpinat?

Cred că a fost una dintre cele mai grele veri din viața mea, vara în care am tradus primul volum. Mi-am susținut teza de doctorat și a doua zi am semnat contractul de traducere. La două săptămâni a murit tata, am trecut printr-o perioadă de blocaj și o vreme n-am mai făcut nimic. Contractul l-am semnat în iunie 2012, dar cartea am tradus-o în vara lui 2013 și a apărut în aceeași toamnă. Pot spune că dificultățile au fost de toate categoriile. Sunt multe pagini foarte-foarte frumoase, foarte firești, foarte omenești și după trei sau cinci pagini din astea, vin brusc trei paragrafe pur și simplu năucitoare. Îmi ziceam că nu înțeleg nimic, că nu vreau să mai traduc nimic, că nu știu de ce m-am angajat să fac așa ceva, că nu înțeleg ce vrea să spună omul ăsta. Cred că am ținut-o așa cam cât am lucrat la primele trei capitole, dar cumva am mers mai departe. La o a doua lectură am găsit drumul cel bun, zic eu, și lucrurile s-au legat. M-am obișnuit cu omul, cu stilul, cu limbajul lui. Din păcate, am constatat că limbajul teatral de specialitate este foarte redus în limba română. Teoreticienii noștri utilizează tot felul de termeni și expresii care mie mi se păreau prea… „civile” și nu-mi venea să le folosesc. Pe ici pe colo mi-am creat propria terminologie. Acum mă gândesc că am avut ceva tupeu să fac asta. Atunci era presiunea atât de mare că n-am mai stat să analizez. Am primit la un moment dat de la un prieten traducerea veche, spunându-mi că vrea la schimb cartea cea nouă. Am crezut că o să mă ajute, dar mi-am dat repede seama că nu fac decât să-mi pun singură bețe în roate și am lăsat-o deoparte. Am primit și o traducere în engleză, dar nu mi-a folosit nici asta la  mare lucru, așa că mi-am folosit mintea, cunoștințele și prietenii. Da, da, prietenii.  Nimic nu e întâmplător pe lume. Anul acesta am aflat că ziua mea de naștere este de Ziua Internațională a Prieteniei. Adesea sunt invidiată pentru cât de mulți prieteni am în toată lumea și în toate domeniile. Așa că, având eu prieteni și în teatru, atunci când am avut nevoie am apelat la ajutorul oamenilor din jurul meu. Au fost câțiva care m-au susținut și încurajat tot timpul: dl. Constantin Chiriac, de pildă, că tot suntem la Sibiu, mă întreba periodic cum se face că nu am terminat încă traducerea și glumea mereu pe seama spaimelor mele spunând că mă alint și mă ambiționa cumva să merg mai departe… Domnul profesor Miklós Bács, actor la Teatrul Maghiar din Cluj și celebru profesor de actorie, m-a ajutat enorm la alegerea unei terminologii cât mai adecvate, regizorul Ovidiu Caița de la Satu Mare, îmi spunea că durează prea mult și îmi amintesc că l-am rugat să citească la un moment dat un capitol și era atât de curios că l-a citit pe telefon, în timp ce își aștepta rândul la dentist… dar cum spuneam, lista este lungă, am mulți prieteni!

Cu volumul al doilea cum s-a întâmplat?

Din al doilea volum fuseseră publicate numai fragmente în unicul volum de dinainte. Acest al doilea volum l-am găsit la Moscova într-o librărie, apoi și în format electronic. Nu are neapărat multe lucruri noi, dar conține schițe și informații pentru specialiști. Primul volum este în mare parte despre ceea ce acum se cheamă dezvoltare personală și nu se adresează exclusiv actorilor sau regizorilor, oricine poate găsi ceva interesant acolo. Sau poate doar mi se pare mie. Volumul al doilea e mai specific, cum spuneam, cu schițe ale unor scene, cum stau actorii pe scenă, cum vorbesc, exerciții concrete de dicție… da, e pentru profesioniști mai degrabă. Și aici a fost greu, dar totul a mers cumva de la sine. După nebunia și succesul primului volum, după ce primisem acel premiu UNITER pentru… „redimensionarea într-un discurs contemporan a unei cărți fundamentale pentru practica și teoria teatrală”, era obligatoriu să iasă bine și răspunderea era mai mare, dar știam că trebuie să duc la capăt ce-am început. Așa mi-a spus mie mama de când de eram copil și n-am uitat niciodată…

Lumea teatrală națională a primit cu brațele deschise acel prim volum și nici nu l-am mai văzut de ceva vreme prin librării… sau mi-a scăpat mie…

Așa este. A fost un succes, trebuie să recunosc. Prima ediție este epuizată.

Bun, până la ediția următoare propun să trecem la atât de îndrăgitul, jucatul, citatul și tradusul dramaturg Anton Pavlovici Cehov. Ți s-au jucat din traduceri, pe scenă la Târgu Mureș, Timișoara, Iași și București, Pescărușul și Livada de vișini la Teatrul Național Radiofonic… regizorul Gavriil Pinte mi-a lăudat foarte tare traducerea…

Gavriil Pinte a găsit Pescărușul într-o librărie din Sibiu, în ediția despre vorbeam mai devreme. A citit și într-o zi m-a sunat și mi-a spus cam așa: „Poate că te jignesc, poate că întrebarea e nepotrivită, dar trebuie să te întreb. E o coincidență sau tu ești Raluca Rădulescu, traducătoarea cărții pe care o citesc eu acum?” I-am spus că nu era o coincidență. Mi-a spus și mie că i-a plăcut traducerea și că de multă vreme își dorea să monteze la radio integrala Cehov. În fonoteca radioului există înregistrări vechi, dar lipsesc scene întregi. Îmi aduc aminte că pentru o emisiune despre Moscova îmi trebuia o înregistrare cu replica celebră din Trei surori: „…la Moscova, la Moscova…”. Am căutat-o în cele trei ore de ale spectacolului și nu era deloc. În concluzie, Gavriil s-a apucat de lucru și a montat Pescărușul, care a avut premiera chiar de ziua mondială a teatrului, acum doi ani, după care am hotărât să le organizăm în ordine cronologică, așadar urma să traduc Unchiul Vania, numai că între timp mi s-a propus să traduc Livada de vișini pentru un teatru din București. Așa că a doua a fost de fapt… ultima piesă scrisă de Cehov. Am avut premiera chiar în 2016. Între timp au aflat cei de la Teatrul UNTEATRU și au folosit și ei aceeași traducere pentru spectacolul Livada de vișini regizat de Andreea și Andrei Grosu, iar cei care mi-au comandat practic traducerea, n-au avut prea mult noroc și încă nu a ieșit spectacolul, dar sperăm ca la finalul acestui an să fie și premiera mult așteptată! Apoi, dramaturgul Alina Nelega, directorul artistic al Companiei Liviu Rebreanu a Teatrului Național din Târgu Mureș, unde exista un proiect pentru a se monta Trei Surori, m-a invitat să fac eu traducerea, așa că l-am amânat iarăși pe Unchiul Vania. Am tradus Trei surori, a fost premiera în iarna trecută și spectacolul se spune că are succes. La toamnă va mai fi o premieră cu Trei surori la Teatrul Tony Bulandra din Târgoviște, semnată de un regizor din Macedonia, Aleksandar Ivanovski. Spectacolul va deschide stagiunea. De asemenea, Gavriil Pinte va monta piesa la Teatrul Național Radiofonic. Și în sfârșit, sper să îi vină și rândul piesei Unchiul Vania, mai cu seamcă că avem și un proiect să facem o carte-surpriză cu piesele lui Cehov. Sperăm ca în vara anului 2017 să apară. Tot la editura Nemira, firește.

După tot ce mi-ai destăinuit am o curiozitate: cum te simți când vezi că traducerile tale prind viață pe scenă sau la radio? Personal am trăit această experiență și emoție ca autor… dar cum poate fi ca traducător, mai ales că autorul, Cehov, nu mai e printre noi, e puțin decedat și mă gândesc că se răsfrânge cumva asupra ta o parte din lumina dedicată lui… cum te simți, cum vezi lucrurile când pățești asta? Nu cred că-i simplu…

Nu e simplu. Prima experiență a fost cu Pescărușul montat de Yuri Kordonski la Teatrul German de Stat din Timișoara. Acolo traducerea mea a fost folosită strict pentru supratitrare. De vreo două ori, mai c-am sărit de pe scaun să mă duc la Yuri, să-i spun că ceva nu e în regulă și că trebuie să facem modificări la traducere. Ei lucraseră pe traducerea germană și uneori suprapunerea nu era perfectă. Nu e ceva ieșit din comun, dar cred că sunt eu ușor… perfecționistă! Vă dau și un exemplu: este o replică a Mașei, dacă nu mă-nșel, care zice că își târăște viața după ea ca pe o trenă sau ca pe o coadă. În limba rusă există un singur cuvânt pentru asta, așa că poți să-i zici și coadă și trenă. Eu am optat pentru coadă. Yuri Kordondki a pus în spectacol o trenă. În traducerea în limba rămână a rămas coadă. A fost un moment foarte straniu pentru mine. Îmi era și ciudă, mă întrebam dacă am greșit… Atunci am conștientizat mai tare ca oricând câtă responsabilitate implică traducerea… E ușor ireal când îți recunoști cuvintele și parcă nu mai sunt ale tale, parcă ți le-a furat cineva. Așa a fost și la Livada de vișini de la Târgu Mureș. E un sentiment pe care nu-l pot defini. Îmi vine să sar de pe scaun și să mă duc să le spun că eu altfel am gândit o replică sau alta, că suna cu totul altfel în capul meu atunci când am tradus, fiindcă am norocul unei urechi formate în anii mei de experiență la radio și când traduc aud, aud textele, nu le văd, nu-mi imaginez cum ar putea arăta montate pe scenă, doar le aud. Și e cam bizar când, într-un spectacol deja finalizat, aud că accentul în frază e pus altundeva, uneori chiar și topica e alta. Sigur că e de înțeles, că e normal ca actorii să își așeze cuvintele în propria minte și-n propria gură, după cum le e mai la îndemână. Și-atunci nu e tocmai confortabil, dar nici neplăcut n-aș zice că e. După ce văd pe scenă un spectacol mă tot gândesc câte modificări aș face pe acel text, dacă aș mai putea. Asta este încă una dintre durerile mele, că nu prea se obișnuiește în România ca la lucru, la repetiții, să vină și traducătorul. E firesc ca fiecare spectacol să aibă propria versiune scenică. Traducerea mea e una literară, eu traduc în fața computerului. Și când traduc sunt doar eu cu… mine și cu Cehov, de exemplu! Dar pariul cel mare este să traduc în așa fel încât oamenii să înțeleagă despre ce este vorba, să curgă firesc lectura… și în același timp să nu uite că nici Cehov, nici Stanislavski nu au scris la computer.

Întâmplări hazlii, situații memorabile ți-au ieșit în cale în tot timpul ăsta?

Știu și eu? Mi s-au întâmplat diverse, dar am o foarte mare capacitate de a uita… Într-un an eram la Moscova și împinsă de la spate de George Banu și de prietenii mei ruși m-am dus la Casa Memorială Stanislavski, să le ofer primul volum din Munca actorului… Era aprilie, dacă priveai pe fereastră, părea că ninge ca-n povești, dar afară era aproape viscol. Aveam sentimentul că vine Crăciunul, nu Paștele. Am ajuns într-un final la muzeu, am intrat așa cum eram, plină de zăpadă și înfășurată într-un șal foarte mare, într-un antreu bine încălzit, cu o garderobă foarte luminoasă, unde era un domn căruia îi dau bună ziua, iar el îmi răspunde sec: „Bună ziua – 200 de ruble”. Îi explic că nu vreau neapărat să vizitez muzeul și că am o întrebare, iar replica a venit prompt: „400 de ruble”. Insist că vreau să vorbesc cu cineva din conducerea muzeului, că am venit să le ofer o carte, dar cu greu l-am convins să dea un telefon să cheme pe cineva. Cât am așteptat, l-am întrebat de ce mi-a spus întâi „200 de ruble” și pe urmă „400 de ruble”… și m-a lămurit că tariful pentru ruși e de 200 de ruble, iar pentru străini e de 400 de ruble, dar că și-a dat seama mai târziu că nu sunt rusoaică. În cele din urmă a venit cineva din conducerea muzeului, le-am oferit cartea și au fost absolut impresionați că cineva în zilele noastre nu numai că traduce Stanislavski, dar îl și publică într-o ediție așa de frumoasă. Au fost încântați, m-au invitat să vizitez muzeul, m-au lăsat să fac câte fotografii am vrut eu, mi-au spus o mulțime de povești despre viața lui Stanislavski și despre familia lui și la final mi-au spus că le-am făcut așa o surpriză și o bucurie, încât trebuie să îmi ofere și ei ceva. Eu insistam că nu-i nevoie, ei insistau că e musai. Știam că i-aș fi jignit dacă refuzam… așa că m-am trezit în fața unui pachet uriaș cu cărți. Erau patru volume în care un om foarte aplicat a însemnat tot ce a găsit despre viața și activitatea lui Stanislavski. Peste o mie de pagini în care e scrisă viața lui Stanislavski pe zile și pe ore. Absolut impresionant. Mi-au trebuit doi ani să aduc cărțile de la Moscova, pentru că erau și foarte grele. Acum le am acasă și din când în când, ștergând praful, le mai și  răsfoiesc și cred că va rămâne o amintire plăcută și o bucurie pentru toată viața. Oare să mai spun că cei de la Nemira își doresc acum și Viața mea în artă, o nouă traducere a acestei cărți, adică?! Iată că spun și asta! Și-apoi a mai fost și premiul UNITER, de care pomeneam mai devreme… Altă poveste… Vezi? E riscant să mă provoci la povești, e greu să mă mai oprești.

Ai produs o surpriză foarte faină traducând cartea jurnal a regizorului de film Andrei Tarkovski. Pe mine m-a prins. Când am văzut cartea am stat așa o țâră pe gânduri, cum se zice prin Ardeal. Cum ai ajuns la ea?

Meritul este al lui Valentin Nicolau. A fost un vis de-al lui. De fapt, voia foarte tare să publice în limba română jurnalul lui Tarkovski, Martirolog, o carte de vreo 600-700 de pagini. Nici în Rusia nu s-au găsit fonduri pentru publicare. Există varianta electronică, există și o traducere în limba franceză. Cred că singura variantă integrală a textului este publicată în limba polonă. La mijloc, se pare că ar fi o chestiune legată de drepturile de autor. Pentru România au fost primite drepturile de autor pentru varianta Sculptând în timp, care este un jurnal de creație al lui Tarkovski. A fost tot o comandă. Dar mai degrabă cred că a fost un semn. Își dorea foarte mult cartea. Întreba pe toată lumea când o să fie gata, pe mine mai că nu îndrăznea să mă întrebe, că nici nu finalizasem volumul doi din Stanislavski și el voia Tarkovski. La câteva săptămâni după ce am început să traduc, a murit Valentin Nicolau. Șocul a fost mare. Jumătate de an nu m-am putut apropia de niciun fișier din computer pe care scria Tarkovski. Cu greu am lucrat la traducerea asta și cu un mare gol în stomac, gândindu-mă cât de tare și-a dorit Valentin cartea și cum n-o s-o vadă niciodată.

Ai întâlnit provocări noi la Tarkovski?

Au fost mult mai puține dubii decât la Cehov și Stanislavski, dar aici lupta a fost ca traducerea să poată fi citită cursiv. Să fie o lectură plăcută. Tarkovski scria foarte… oral. Mie mi se părea prea oral. Am încercat să-i păstrez oralitatea, însă în așa fel încât să nu deranjeze la lectură.

Reacții?

Reacțiile sunt foarte bune. Am primit telefoane și mesaje, inclusiv de la români care trăiesc în străinătate. Mulți mi-au spus că au primit cartea cadou de Crăciun…

Filmele lui Andrei Tarkovski m-au fermecat. Îmi amintesc că în prima mea studenție, ieșeană și politehnică, am fost părtaș la premiera românească locală a filmului Călăuza. Prin 1984-1985, la Cinematograful Tineretului. Nu știu ce mai e acum acolo. Egal. Aglomerație, bilete vândute la suprapreț. Am intrat. Multă lume stătea lumea în picioare. După vreo douăzeci de minute nu știu dacă mai eram vreo zece oameni în sală. Se așteptau probabil la un film cu indieni ți cowboy… sau.. habar n-am…

Singurul meu reper legat de Tarkovski, înainte să traduc cartea, era la Rubliov. Am văzut filmul în facultate, la fiecare început de semestru, și la București și la Moskova, cred că era un soi de tradiție, așa că l-am văzut iar și iar, până răbdarea mea cam ajunsese la capăt. Îmi aduc aminte că, după niște ani, l-am văzut în programul TVR și m-am uitat la tot filmul, nici eu nu știu de ce, probabil din nostalgia studenției. Nici acum nu știu de ce profesorii noștri ni-l tot arătau. De ce nu ne arătau și alte filme? Mă gândesc că atunci nici n-am înțeles prea multe din film. Nu știu. Cred că declicul legat de Tarkovski s-a produs după ce am văzut Copilăria lui Ivan. Mi-am cumpărat de la Moscova, pe la începutul anilor 2000, un dvd inscripționat față-verso, cu toate filmele lui Tarkovski…

Ascultând destul de des la radio emisiunea Scena și ecranul am constatat că umbli prin lume destul de mult. Uneori mi te imaginez un fel de titirez, derviș rotitor sau un abil Puck modern… și-mi zic că trebuie să existe locuri de pe lumea asta unde să nu fi ajuns. Ești prezentă la multe festivaluri de teatru din lume… seamănă între ele?

Sunt multe locuri unde n-am ajuns încă, chiar o mulțime, dar nu-i timpul pierdut… Cât despre asemănările dintre festivaluri răspunsul este: da și nu. Fiecare are specificul lui. Și aici e mult de povestit!

Unde te-ai simțit cel mai bine?

La Moscova, la Moscova, la Moscova!!! Merg cam o dată pe an, iar din 2011, am tot fost la Festivalul Masca de Aur. Din păcate, festivalul s-a degradat ușor în timp, dar sper să revină, fiindcă la prima ediție la care am mers eu mi s-a părut totul de nota zece, de pildă, atunci l-am văzut pentru prima dată pe scenă pe Evgheni Mironov, în Caligula în regia lui Eimuntas Nekrošius. După care i-am văzut noile spectacole în fiecare an… Anul acesta l-am întâlnit la FITS și mi-a povestit cum s-a născut acel spectacol. Cine știe ce surprize ce ne mai rezervă Masca de Aur în viitor?!

Eu încă nu l-am văzut pe scenă pe Mironov, îl știu doar din filme.

E un actor fascinant și un om fabulos, e un actor care cred că s-a născut pe scenă și pentru scenă. Am discutat despre asta și mi-a spus că nici el, nici altcineva din jurul nou nu s-a gândit vreodată că ar fi putut deveni în viață altceva decât actor. Surpriza este că actorul e dublat de un om de excepție. Am tot așteptat în anii ăștia momentul să fac un interviu cu el, dar mereu a intervenit ceva în ultima clipă, dar iată că aici, la Sibiu, am reușit și cred că a meritat așteptarea.

Întâmpini greutăți în încercarea de a lua interviuri unora dintre marii și cunoscuții oameni de teatru?

Depinde. Spre exemplu, cu regizorul Thomas Ostermeier mi se pare că nu reușesc să ajung la niciun fel de comunicare. Am făcut două interviuri cu el și mi se pare că e o stâncă, că e de piatră, că e rece… Eu întreb, el răspunde. Sec, corect, nemțește. Fără empatie, fără umor… poate doar un pic de ironie? Pe de altă parte, după ce i-am văzut spectacolul Domnișoara Iulia, montat la Moscova și în care joacă Mironov, nu mai știu ce să mai cred! E atâta căldură umană în acel spectacol…

Am fost la conferința de presă, am simțit și eu o răceală a acestui regizor minunat, dar nu cred că e voită, ci mai degrabă vine dintr-un perfecționism dus la extrem al unui spirit care se exteriorizează cu măsură.

Se întâmplă să nu poți comunica, să nu-ți placă anumiți oameni. Poți să-l admiri foarte tare, profesional vorbind, pe regizorul X, dar ca om să nu-ți spună nimic, și-atunci rămânem la nivelul de dialog strict profesional. Dar eu am avut și norocul unor întâlniri absolut fabuloase, cu creatori cărora nu le-am admirat neapărat creația, dar dialogul și întâlnirea în sine au însemnat mai mult chiar decât ce am văzut pe scenă. Sunt cazuri și cazuri. Pe unii îi aștepți cinci ani și ai o revelație, cu alții iese din prima și n-ai niciun fel de mulțumire… și gata!

Te-ai întrebat cum mi-a venit mie ideea să-ți iau un interviu?

Nu. M-am mirat numai. Dar eu sunt într-o permanentă mirare, așa că asta… nu-i de mirare!

Mă anunțase Gavriil Pinte că urma să fie premiera cu Pescărușul la radio și în aceeași zi am citit undeva că i-ai luat un interviu lui Lev Dodin și mi-am adus aminte că am reușit și eu cu câțiva ani în urmă să discut cu acest grozav regizor și profesor rus de teatru despre spectacolul lui cu Unchiul Vania, care s-a jucat și la Sibiu acum câțiva ani, prin 2007 parcă.

Eu n-aș fi îndrăznit atunci. Am făcut interviul în 2014, tot la Sibiu, când a venit la festival cu un alt spectacol… Mai crescusem…

Eu am îndrăznit. În sala de protocol a teatrului, Lev Dodin a răspuns întrebărilor mele. Interviul a apărut într-un fost ziar sibian. Printre multe chestii teatrale l-am întrebat cum e cu spiritul rus de care se tot face tapaj în lume. N-a stat pe gânduri, a dat din mâini ca și cum ar fi alungat o insectă, a zâmbit hâtru și mi-a zis că e o prostie inventată de occidentali. Tu ce părere ai despre acest spirit rus?

Până să ajung prima dată la Moscova mi se părea o găselniță din cărți, ceva foarte teoretic, absolutizat de europeni… Ajunsă acolo am simțit ceva, n-aș putea să pun în cuvinte ce anume… Îmi vine acum în minte o scenă absolut cotidiană, veche, de acum aproape douăzeci de ani. Eram într-o excursie în două orașe istorice ale Rusiei, Vladimir și Suzdal. Era un grup de studenți din toată lumea cu profesoara de civilizație rusă. Câțiva dintre noi am acceptat invitația la ceai a Irinei Victorovna. Am mers într-un restaurant. Sau mai bine să-i zic cârciumă? Birt? Tractir! Ăsta e cuvântul potrivit! Arăta ca-n filmele rusești vechi, parcă eram în… Fata fără zestre. Cu tapet cu foarte-foarte multe flori pe pereți, cu fețe de masă grele și colorate intens… La o masă vecină se sărbătorea ceva. Am stat acolo două-trei ore și am urmărit petrecerea. A fost mai ceva ca-n romane. Era toată literatura rusă sub ochii mei. Oamenii petreceau, vorbeau, beau, se simțeau bine și spre șocul meu, tot ce învățasem eu la școală era acolo, deși nu prea credeam că se mai întâmplă așa în realitate. La noi, la o petrecere, cu cât trece timpul, cu atât lumea e mai veselă, la ruși, cu cât trece timpul, cu atât lumea e mai tristă. Atunci am simțit și am văzut pe viu ceea ce se cheamă „ruskaja taska”, „ruskaja hadra”… hai să-i spunem „dorul rus”, că nu i-aș spune nici tristețe, nici nostalgie. Dorul rus! Dorul… à la russe, dacă îmi permiți jocul de cuvinte. Dodin se alintă. Sigur că există un suflet rus. Așa cum există și sufletul românesc sau portughez. Toți avem un suflet… cum îl numim, cum îl catalogăm, cum îl explicăm sau cum îl simțim, e cu totul altă poveste! Și doar atât aș mai spune: rușii nu se deschid imediat, au nevoie de un timp de tatonare, dar în momentul când le devii prieten sau îți deschid ușa sufletului lor, e pe viață!

Mulțumesc din suflet pentru destăinuirile făcute, îți doresc putere de muncă, inspirație, și împlinirea frumoaselor planuri ruso-române.

Sfârșit

Interviu realizat de Emil Cătălin Neghină

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *