Extraordinara aventură a „Șoarecelui B” într-o variantă inedită

Printre scrisorile şi documentele trimise de-a lungul anilor confratelui Cornel Regman de către I. D. Sîrbu s-au păstrat, în arhiva criticului, două file dactilografiate: e copia unei epistole redactată cu câţiva ani înainte de a-i fi expediată prietenului cerchist. Destinatarul? Un alt membru al Cercului literar, poetul, traducătorul şi editorul Ioanichie Olteanu. Cea de-a doua pagină poartă pe verso următoarea însemnare manuscrisă:

      Cornel, aceste rânduri (în care explic cum am ajuns de la Cluj la „Genopolis”) trebuia să constituie o notă de subsol la nuvela „Şoarecele B”.

      Am fost sfătuit să renunţ la ea; uneori biografia autorului sau a textului depăşesc, ca destin şi ridicol, chiar şi satira cea mai corosivă [sic].1

 

Ne aflăm, cu siguranţă, în faţa unui material inedit. El e important nu numai pentru elucidarea unor aspecte ale vieţii şi operei lui „Gary” Sîrbu, dar şi pentru ceea ce pune în lumină privitor la România celei de-a doua jumătăţi a secolului trecut.

 

Prima pagina a scrisorii lui I. D. Sîrbu catre Ioanichie Olteanu

Uluitoarea poveste a publicării „Şoarecelui B” e, cu toate acestea, cunoscută: a putut fi citită în Jurnalul unui jurnalist fără jurnal (v. p.70-71, în ediţia din 2005 a Institutului Cultural Român sau p. 625-626, vol. I, a ediţiei de Opere îngrijite de Toma Velici, Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă (2013).

În mare, atât în scrisoarea către Ioanichie Olteanu cât şi în Jurnalul unui jurnalist fără jurnal schema transformărilor la care a trebuit să se supună „Şoarecele B” e cam aceeaşi. Într-o competiţie între cele două documente e evident însă că se distanţează net prima variantă, cea de faţă. În Jurnalul unui jurnalist fără jurnal dăm peste un discurs plat, searbăd, un fel de „notă informativă”. Unde oare – şi de ce – s-a pitulat verva lui Gary?, ne putem întreba. La capitolul inexactităţi, alte surprize: de pildă, în urma lecturii epistolei către Ioanichie Olteanu, ne dăm seama că e imposibil ca prietenul cerchist să fi fost cel care l-a sfătuit pe Gary Sîrbu să mute, finalmente, intriga nuvelei în mediul românesc.

Ioanichie Olteanu si sotii Regman întâlnindu-se întâmplator în centrul orasului Târgu Mures. August 1994. Foto. de S. Regman

Lectura scrisorii către Ioanichie Olteanu e, dimpotrivă, captivantă. E ca şi cum Sîrbu nu s-ar simţi în largul lui, nu şi-ar putea pune în valoare talentul, în absenţa unui interlocutor (la Periprava, în faţa celorlalţi deţinuţi, nu improviza el prelegeri pe care le prelungea, ca o Sheherazadă, ore în şir pentru a obţine cât mai multe ţigări? : sunt lucruri aflate de la un tovarăş de detenţie…).

Unde mai pui că, spre deosebire de „povestea” din Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, scrisoarea către Ioanichie Olteanu conţine o sumă de detalii circumstanţiale, vii, privitoare la mediul editorial, câteva formule memorabile, ba chiar lucruri care ne introduc în „atelierul” scriitorului?

Craiova, 1 martie 1979

Dragă Ioanichie,

            îţi trimit alăturat nuvela mea „Şoarecele B”. N-o însoţesc de niciun fel de explicare sau predoslovie. Ca bun amic ce-ţi sunt (de o viaţă întreagă) va trebui să te mulţumeşti cu o scurtă, dar amuzantă istorie a destinului acestei idei literare. (Habent sua fata libel[l]i?)

            Prima versiune a nuvelei „Şoarecele B” am scris-o în 1956, în Bucureşti, încă sub influenţa sublim-ridicolă a mediului universitar clujean. Am dat-o spre lectură amicilor mei Nego şi Doinaş: Nego, ţin minte, mi-a recomandat să ţi-o trimit şi ţie (nu mai ţin minte la ce revistă, parcă la Cluj).2. Apoi am alăturat-o unui mănunchi de nuvele satirice pe care l-am predat la ESPLA, sub titlul „Şoarecele B – şi alte povestiri satirice”. Mihai Şora m-a primit cu entuziasm şi înţelegere, volumul a intrat sub tipar, făcusem şi corectura în şpalt când, la 16 sept.[embrie] 19573, am plecat spre ceea ce eu numesc my long journey into the night.

            În 1964, căutându-mi manuscrisele pieselor, scenariilor, volumelor de proză, am aflat, cum bine ştii, că fuseseră toate date „la topit”…

            Simţindu-mi spatele rece, am început să-mi transcriu din memorie povestirile pierdute. Volumul „Povestiri petrilene”, scenariul „Bivoliţele”, două piese, etc. sunt rezultatul acestui recherche du

            Am transcris, tot din memorie, şi nuvela mea de referinţă, „Şoarecele B”.

            Prima versiune semăna cu cea din 1956: acţiunea se petrecea la noi în ţară, se subînţelegea că la Cluj. Am dus textul acestei nuvele, pe care începusem s-o iubesc (şoarecele devenise o ridicolă emblemă a autoironiilor mele)… la revista „Viaţa Românească”, singura revistă care putea, pe atunci, să publice povestiri de mai lungă respiraţie… Nu mai ţin minte clar care din redactorii din 1966 m-a sfătuit parinteşte că: „nuvela e bună, merge, dar la noi nu se fac experimente psihologice cu animale”. Mă sfătuia, colegial, să mut acţiunea nuvelei, de pildă, în Germania. Tot ştiu eu nemţeste, nu?… Am transcris nuvela şi am transpus cu grijă întreaga intrigă într-un fictiv centru universitar german… Nu mai ţin minte cât timp a trecut până am operat acest transplant de meridian – ceea ce însă îmi amintesc precis este că amicul nostru Remus Luca, cetind [sic] această teutonică versiune, mi-a zis: „Frate Sîrbule, ai ghinion, uite, vine Willy Brand[t] în România, reluăm legăturile cu nemţii occidentali, nu e momentul să-i satirizăm. Transpune – mi-a zis el seara la d-na Candrea4 – transpune totul într-o universitate americană… Ei sunt obsedaţi de experimente cu animale, şoareci şi popoare…” Nu mi-a fost prea greu: am transcris totul, şi peste nu mai ţin minte cât timp, tot la „Viaţa Românească”, prezentai un text U.S.A. (Să nu crezi că glanda mea satirică e cea care secretă această aproape supra-realistă aventură: am martori şi nu unul). Versiunea americană a fost citită de un bun amic al meu şi al tău, pe nume Vlaicu Bîrna, care, ca să-l poată da spre lectură şefului revistei, Radu Boureanu, mi-a spus oarecum jenat: „Eu aş zice să muţi totul în mediu românesc: ar fi mult mai actuală toată povestea. Mai ales acum că-l aşteptăm pe Nixon, primul preşedinte al Statelor Unite care…” M-am supărat şi am transcris totul imaginând un oraş Genopolis (în 1973, încă nu apăruseră [sic!] avalanşa de… „polisuri” în proza noastră)… versiune pe care nu am mai trimis-o nicăieri… (Doar domnul Carandino şi câţiva amici ai săi au cetit [sic] această ultimă metempsihoză a vrednicului meu şoarece B.).

            Între timp, printr-un adevărat miracol5, am regăsit manuscrisele din 1955-56 ale unor nuvele din acel volum pierdut. Le-am transcris cu grijă, am adăugat câteva povestiri scrise în anii craioveni şi acum voi depune la o editură, să văd la care, un volum de vechi (dar încă actuale) povestiri satirice pe care editura „Dacia” a ezitat să le publice, amânându-mă doi ani la rând. Doinaş mi-a spus că membrii Cercului literar nu sunt agreiaţi [sic] în oraşul mumă, că e bine să încerc la o editură bucureşteană…

Titlul acestui volum (de circa 400 pagini) ar fi: fie „Impostori de altădată”, fie „Satire ale duhului meu”, fie, titlul din 1957, „Şoarecele B” ‒ şi alte povestiri satirice”6.

Ioanichie, rămân al tău bun amic întru toate!

Servus!

Gary

  1. E posibil ca Sîrbu să-i fi trimis aceste pagini prietenului Regman în 1983, cu ocazia cronicii acestuia la volumul Şoarecele B şi alte povestiri . Articolul (“Un maestru al râsului…himeric”).a fost publicat în revista “Viaţa Românească”, nr. 8/1983. De menţionat că nuvela „Şoarecele B” fusese inclusă de critic în antologia lui Nuvela şi povestirea românească în deceniul opt (Editura Eminescu, 1983) înainte chiar de a fi publicat I. D. Sîrbu volumul său.
  2. Ioanichie Olteanu a fost, în 1957, timp de câteva luni, redactorul-şef al noii reviste Tribuna, din Cluj
  1. Data arestării, pentru „omisiune de denunţ, a lui I. D. Sîrbu. A fost eliberat în 1963.
  2. E vorba de restaurantul fostei „Case a Scriitorilor” din Calea Victoriei
  3. Într-un „Cuvânt înainte” la volumul Şoarecele B şi alte povestiri la care, urmând sfatul editurii, autorul a decis să renunţe, dar pe care i l-a trimis prietenului Regman, Sîrbu precizează:

„Poate că niciodată nu m-aş fi gândit să dezgrop aceste nevinovate victime ale unui deceniu dificil dacă, în vara anului 1977, un anonim binefăcător nu mi-ar fi sunat la uşa locuinţei mele din Craiova, lăsându-mi în prag un plic masiv în care erau mai mult de jumătate din volumul dispărut. Gestul acestui necunoscut (căruia pe această cale îi transmit uluita mea recunoştinţă) mi s-a părut a fi mai mult decât un îndemn; m-am apucat şi am transcris cu grijă toate aceste redivive întâmplări, bucurându-mă; deşi, de când au fost scrise, ele au pierdut mult din prospeţimea actual-pamfletară. Ceea ce nu s-a volatilizat mi s-a părut tocmai acel haloo [sic] – tragic şi desuet-ridicol – ce a însoţit şi engramat zgomotoasa tinereţe a generaţiei mele. […] În orice caz, aş dori ca semnificaţia acestui volum să fie clară: el reprezintă modul în care m-am despărţit de trecut, râzând. Cu lacrimi, cu spaimă, râzând totuşi.”

  1. Volumul apare finalmente în martie 1983, la „Cartea Românească, cu titlul Şoarecele B şi alte povestiri. Îl însoţeşte următoarea dedicaţie:

         „Închin această carte bunilor mei prieteni din fostul Cerc literar de la Sibiu-Cluj (1941-1950)”.

 

*Articol apărut în nr.3/2019 al revistei dedicat Centenarului Cornel Regman

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *