Fără produse defecte. Răspunsul literaturii

De curând, un tânăr critic se pronunța despre volumul unui poet optzecist, revenit cu o nouă carte după aproape treizeci de ani, că ar fi „misogin”, atitudine care, deci, ar fi descalificantă; mai demult, o cronică la Emil Brumaru se încheia, dacă-mi aduc bine aminte, printr-un inflexibil „Tataie, jos labele de pe fetițe!”; altădată, o vocală declamație feministă pe scena unui teatru de provincie – unde mai pui și faptul că presupunea un intertext! – a sfârșit prin aplicarea unei amenzi; pe de altă parte, anunțul ori proiectul oricărui eveniment cultural trece prin câteva furci caudine evaluative: este echivalent numărul bărbaților cu cel de femei participante? media de vârstă este rezonabilă? nu este agistă? nu cumva este un eveniment exclusivist (vârstă, sex, statut, apartenența la o anumită instituție)? Deși șovăielnic – deh, nous sommes ici, aux portes d’Orient –, noul jargon al corectitudinii politice își croiește drum în judecarea actului artistic și face tot mai improbabilă – dacă a fost vreodată altfel – evaluarea lui strict estetică. Astfel, asistăm la emergența unor teme și discursuri artistice, instituționale etc. ale unei marginalități statuate istoric (feminism, minorități sexuale, etnice, religioase etc.), cărora li se adaugă o nouă și pentru cei mai mulți de neînțeles grilă critică. Esteticului i se pun tot mai des contragreutățile eticului, etnicului și multor alte apartenențe.

            În acest context, se ridică întrebări firești precum: Este, într-o formă sau alta, declasificat primatul esteticului? Asistăm la o subordonare inflexibilă față de imperativele corectitudinii politice? Ni se impune o atenție sporită, dar riscată asupra temelor, discursurilor sau artiștilor considerați marginali, periferici? Câtă disponibilitate are cultura noastră – conservatoare – pentru integrarea/receptarea lor? Există riscul real ca anumite teme/discursuri să cadă sub incidența interdictului? Ar mai fi cu putință, în lumea de astăzi, narațiuni ca – să zicem – Lolita lui Nabokov? Este delict de opinie depășirea granițelor corectitudinii politice? Dar nu cumva, la adăpostul esteticului, pot să prolifereze atitudini extremiste și negatoare? Există deja teme literare/puncte de vedere tabu?

            Nu cred să fac o apropiere inacceptabilă spunând că imposibil și ideal mi-a apărut dintotdeauna principiul – deloc apologetic, dar ce să-i faci? aproape toată paraliteratura motivațională se poate reduce la filosofia neotestamentară – ca „în vorbire, da-ul să însemne da și nu-ul, nu”. Astăzi, instrumentele political correctness par, mai degrabă, mânuite în numele unei false moralități care dezaprobă identificarea exactă, clară a anumitor forme de a-normalitate, care eufemizează și produc o pletoră de clișee numai bune de ruminat seren în timp ce punem rațiunea în standby. Învățăm să trăim, trebuie să creăm, să gândim și să dăm pseudoverdicte, să examinăm și să fluturăm principii disonante într-o lume cu totul nouă. În acest inedit și șocant(?) context cultural, nu devine da și da se face nu. Iar pentru noi, cei de aici, de la capătul lumii civilizate, poate să fie o piatră de hotar. Sau o piatră de temelie? Sau o piatră în casă?

            Pandemia egalitaristă, neverosimilul „întregii clase premiante” pot fi oricând radiografiate deschizând orice revistă literară de astăzi, participând la orice eveniment cultural și pășind în orice universitate. Nu poți prididi de atâtea debuturi excepționale, de atâtea cercetări exhaustive, de atâtea voci distincte, de atâtea discursuri originale, ca, la capătul narațiunii, să te găsești în plină perplexitate și să-ți iei la puricat sistemul vetust de valori. Dacă toate sunt mari, cum arată incomensurabilul?

            Se înțeleg, firește, mecanismele prin care a devenit esențială o astfel de abordare normată, politică: secolului de atrocități care s-a scurs ca prin miracol fără să însemne sfârșitul umanității, mileniilor de nedreptate și suferință, de inechitate, de obscurantism și terifianță, timpului violent și însângerat trebuie să li se dea panaceul duioșiei compătimitoare. Oare sângele, insulta, opresiunea, violența, excluderea, interdicția nu au fost marile motoare ale creativității? Dacă fructul oprit ar fi stat în galantare n-ar fi catadicsit nicio Evă să-l guste.

Dar imaginea unei societăți înfloritoare – și care produce forme culturale durabile – nu poate fi marketizată decât prin cosmetizare: dacă niciun produs defect nu are piață de desfacere, atunci, ei bine, pur și simplu nu mai există produse defecte.     

 Editorial apărut în nr. 4/2019 al revistei (Literatura și corectitudinea politică)

Au răspuns la Dosar:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *