Foloasele unui exercițiu de desensibilizare

Privită în ansamblul său organic, cea mai recentă carte semnată de Teodora Coman, foloase necuvenite (Casa de Editură Max Blecher, 2017) ne propune o nouă incursiune în bolgiile domestice ale arealului intimității, într-o poezie a claustrării într-un spațiu aseptic, redus la carcasa lipsită de afect a conceptelor.

Continuând într-o bună măsură structurile predefinite ale unei lirici închinate cinismului, cu care autoarea era deja familiarizată încă de la debutul său editorial, în cadrul volumului de față, totul se rezumă într-un registru aparent detașat și pseudo-juridic la etică și la deontologie, la principiul acțiunii și reacțiunii într-un mecanism perpetuu exterior voinței subiective, însă atât de previzibil în exactitatea sa, încât devine monstruos. Luciditatea Teodorei Coman (cuvânt-cheie, de altfel, în înțelegerea programului creator specific autoarei) continuă aceeași formulă stilistică dezvoltată anterior, într-o manieră similară cu fluxul discursiv al insomniacilor a căror trezie îi plasează într-o permanentă stare de urgență, redefinindu-și statutul prin filtrele unei percepții coșmarești asupra spațiului intim. Dacă lirica douămiistă excela în exagerarea, uneori hidoasă, a unor tare fizice și emoționale ce împingeau voit emoția înspre o stridență senzorială, Teodora Coman nu lasă aproape niciodată jos garda unei hiper-alertețe cerebrale, textul său respingând la nivel molecular orice emoție explozivă. Dintr-o astfel de perspectivă, afectul este, din start, redus la un artificiu lacrimogen, iar biologicul însuși nu ar fi decât un eșec embrionar ce se autoamăgește într-un cosmos kitsch, în care emoția este un simplu efect chimic.

Astfel, autoarea demontează cu aciditate schematismul șablonard al reacțiilor organice, al conexiunilor interumane, al indivizilor de ale căror „fețe fericite nu se prind niciodată muștele”. De aici, coșmarurile diurne ale poetei vin dintr-o deposedare programatică a învelișului sensibil al universului imediat care nu mai șochează printr-o ostentație a privirii microscopice asupra mizeriei umane, ci printr-o epurare totală a decorului, devenit acum steril, de un alb clinic agresiv. Obiectele sunt reduse la concept, iar spațiile concentrice cvasi-carcerale ale universului domestic sunt descărnate de funcționalitatea lor specifică, de consistența emoțională ori de clișeele afective. Dacă un univers imprevizibil trezește, totuși, într-o oarecare măsură, fascinația individului ce se refugiază în ficțiune, o lume redusă la o reacție în lanț preștiută, la o cauzalitate înfiorător de simpl(isim)ă în schematismul său intern este de-a dreptul insuportabilă: „nu limba sfaturilor bune/ nici a adevărurilor descoperite prin dezamăgiri/ nici scandalul/ nici scandările/ nici detaliile cerute pe facebook/ (…)/ prefă-te că nu știi nimic despre tine/ și nu ai istorie”.

Cu simțurile mereu în alertă, supraviețuirea se reduce la o permanentă acceptare tacită a unei ciclicități secvențiale; cu palmele acoperindu-și urechile, individul așteaptă unda de șoc a unei detonări anticipate. Poezia Teodorei Coman redă, în acest sens, un barbarism difuz, o tensiune insuportabilă ce germinează în spatele cojii fragile a acestei monotonii domestice, printre rumori cotidiene, bruiaje ale aparatelor obediente ori gesturi pasagere lipsite deja de consistența premeditată a unor ritualuri cu care se umple existența. Violența nu mai este o reacție viscerală fundamentată pe o răbufnire emoțională, ci o nouă formă inexplicabilă de monotonie, o piesă de domino în structurile superficiale specifice înlănțuirii evenimențiale: „tranșarea unei problematici cere:/ forță în brațe/ instrument de mare precizie/ și lovitura de grație/ fără explicații metodice/ excesul de elocvență/ deformează fața/ optez pentru dezmembrare/ pentru zgomotul cărnii/ rupte cu mâna”. Dacă într-un spațiu agresiv, însă dominat de coerența unei forțe metafizice, ritualul devine un mecanism subtil de înțelegere a cineticii demersului cotidian, înlăturarea caracterului simbolic al gesturilor zilnice reduce existența la o pendulare în gol. Chiar aici este, de fapt, marea ruptură a acestui volum de debutul Teodorei Coman: în timp ce în cârtița de mansardă gesturile domestice funcționau pe baza unei logici autoimpuse, cu o destinație concretă, decupând în spațiu falii prin care imagini orbitoare dinamitau albul aseptic al apartamentului, în foloase necuvenite această finalitate a dispărut complet. Individul nu se mai refugiază în aceste ritualuri, înlăturând eventualitatea unui escapism pre-conștientizat, pentru a deveni victima unui mecanism dezvrăjit, determinat de o suită de stereotipii terifiant de simple. Totul funcționează ca la carte, pe baza unor etape recognoscibile, familiare percepției observatorului: „în acordarea primului ajutor e nevoie de un martor ocular/ în al doilea, de o sirenă care să încalce regulile în trafic/ în al treilea, de o echipă specializată în intervenții de mare finețe// rareori se întâmplă să ajungi până la trei/ în cele mai multe cazuri, martorul pare atât de copleșit emoțional/ că nu mai are viteză de reacție// e genul de om pe care politețea îl inhibă mai ceva decât frica/ i se pare poetic ca ploaia să cadă oblic/ și să îl încurce în orice ar face”. Ecuațiile vin la pachet cu formulele imbatabile, cu manualul de folosire dictat de o voce impersonală. Astfel, la nivel global, stilistica unei asemenea lirici recurge la artificialitatea unui reportaj sau a unei statistici ce reproduce principiile de funcționare ale existenței, ale normelor de utilizare în angrenajul larg al societății. Totul se transformă în indici, noțiuni, tabele, în cine, cum și ce-uri care deconspiră prospectele pe baza cărora funcționează cotidianul, într-o manieră fals apoftegmatică, sentențioasă: „cine fumează compulsiv scrumează pe ce obiect prinde/ cine transpiră abundent se șterge mai bine”, „cine taie siguranțele e mai fericit”, „cine impune condițiile luptei impune și condițiile păcii”, „cine fuge știe că biografia e o vină/ (…)/ cine fuge știe că ritmul amăgește cu aceeași exactitate”, „ce anume nu știm despre tine/ (…)/ ce rămâne din tine”, „cum se numește spațiul în care oameni din aceeași locuință/ ezită să intre” etc. Tocmai de aceea, cele câteva intruziuni mult prea subiective (în ciuda cinismului aferent) ale unei individualități distincte (ușor forțat) autoflagelante par să nu se omogenizeze în formula globală a acestei lirici depersonalizate ce redă dominoul argumentativ de tipul cauză-efect: „sunt o postare pe pagina ta/ descarcă-mă/ voi fi drama ta de companie/ roata de rezervă de pe jeepurile scumpe/ informația de pe reziduuri/ care se dezminte/ regia falsă a unei lecții deschise”.

Depășind, în schimb, micile fluctuații discursive ce sfidează omogenitatea globală a acestui volum, foloase necuvenite este un proiect ambițios și inteligent, reprezentativ pentru estetica mai largă a unei noi promoții poetice care a abandonat detaliul mizerabilist hipersenzitiv în favoarea unui discurs mai detașat cu tentă politică, însă nelipsit de causticitatea unei lirici de o luciditate monstruoasă.

Un răspuns la „Foloasele unui exercițiu de desensibilizare”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *