Fragmente de jurnal cu Mircea Ivănescu

5 decembrie 2012. Nici măcar Mircea Ivănescu n-a crezut până la capăt în poezie. La câțiva ani după moartea Doamnei Stela, adică prin 2002-2003, credința în poezie i-a pierit. Iar credința mea slabă se vede din faptul că nici măcar nu-l condamn pentru asta. Un mistic al poeziei l-ar fi blamat; eu nu pot s-o fac – fiindcă știu. Știu ce preț a plătit și – ei, da – știu că nici măcar poezia genială nu justifică un asemenea preț.

Spus scurt: cred că oamenii sunt mai importanți decât poezia.
S-ar putea ca asta să fie limita mea ca scriitor. Mă mai liniștește doar gândul că au crezut-o și alții cu adevărat mari. Mircea Ivănescu, de exemplu. Sau Mircea Cărtărescu, care-mi scria de curând într-un e-mail o filipică la adresa credinței în poezie ca simptom al provincialismului absolut. Sau Eminescu, de pildă, care pentru căsătoria cu Veronica ar fi fost dispus să lase baltă scrisul. Sau Tolstoi, care chiar l-a lăsat.
Ca să nu fiu greșit înțeles, reformulez – ar fi trebuit să spun din capul locului așa: nu cred că poezia e mai importantă decât oamenii, ba chiar dimpotrivă. Dar e ca și sigur că e mai importantă decât mine.

21 mai 2013. Când am plecat din București spre aeroportul Otopeni, am împărțit taxiul cu Claudiu și Alexandra până pe strada Cercului, de acolo am continuat singur. După ce mi-am luat rămas bun de la ei și am închis portiera, taxiul a luat curba – și m-am trezit pe strada Spătarului, unde se născuse și locuise Mircea Ivănescu, și apoi s-au desfoliat în cascadă toate celelalte străzi despre care-mi vorbea ore în șir: Franzelari (despre care Matei Călinescu a scris un frumos poem ivănescian, publicat în antologia din poezia lui M.I. îngrijită de el la Polirom acum zece ani), Armenească, Toamnei, Silvestru, Icoanei, toate pline de verdeață și de lumina pe care o recunoșteam bine din poveștile lui. Mă rugase insistent să trec prin zona aia și să-i povestesc cum arată acum. N-am apucat niciodată s-o fac, așa că-l încredințez aici că e exact așa cum mi-o povestea: toată numai lumină & interbelic. (Dar vede asta acum foarte bine și singur de acolo de sus, de lângă Steaua Câinelui, unde pune o bază cu Matei C.) Apoi, ajuns în Salonic, la prima mea lectură din festival am scos din rucsac Frânghia înflorită – și din ea a căzut poza mea cu M.I. din 2004, în care ciocnim pahare cu lichide transparente, numai lumină & interbelic – și totul s-a făcut coerent.

2 noiembrie 2016. În visul de azi noapte, lansam o nouă carte de Ion Mircea.
Eram trei vorbitori: eu, Mircea Ivănescu & Andrei Pleșu.
La un moment dat, M.I. a întors capul – am văzut că avea o gaură imensă în craniu, înlăuntrul capului era complet gol, iar pe pereții interiori ai țestei avea doi ochi enormi – și ficși, ca ai orbilor și ai răpiților în duh.
Expresia ochilor din interiorul craniului, care era deopotrivă extatică & de o teroare absolută, m-a terorizat cu totul.
Dar nu atât de tare ca faptul că, exact în acea clipă în care îi vedeam ochii secreți, îl auzeam pe M.I. râzând.
„Cum poate cineva să râdă, când ochii lui secreți sunt în asemenea hal?” – ceva de genul ăsta mă întrebam, înainte să mă trezesc terifiat & recunoscător că îl văzusem.

16 noiembrie 2016. Acum vreo două-trei zile, la colocviul Iustin Panța, Alexandru Cistelecan a spus așa: „Eu cred că, și dacă ar fi avut în față un vulcan în erupție, Mircea Ivănescu l-ar fi domolit ca pe o pisicuță”. Ceea ce se potrivește de minune cu tehnica de domolire a poemului, de fapt a imaginii, a lui Ivănescu – cu modul în care, pe dos de cum fac de regulă poeții, încearcă să-și camufleze imaginile extraordinare după suprafața groasă a versurilor. Cu destui ani înainte să moară, prin 2003 sau 2004, poate chiar mai devreme, pe când se mai uita încă la filme, mi-a vorbit entuziasmat despre City of Angels, filmul în care Nicolas Cage e îngerul păzitor al lui Meg Ryan. Lui Ivănescu îi plăcuse teribil felul în care Cage juca îngerul înainte ca el să se întrupeze și să devină om; „ai văzut”, îmi repeta cu o înfrigurare care nu-i era deloc proprie, „ai văzut cum, atunci când era înger, avea aceleași emoții intense ca atunci când era om – dar le juca de parcă ar fi avut o placă groasă de sticlă în fața chipului?” Emoții intense camuflate sub o placă groasă de sticlă – atât de groasă, încât practicanții lecturii mioape nici nu le mai văd.
Pentru Mircea Ivănescu, poezia era inconceptibilă în absența acestei groase plăci protectoare; trebuie să spui în ea totul, să nu minți niciodată, dar în același timp să camuflezi totul sub acel ecran translucid; de asta îmi cerea, de pildă, să nu o mai numesc pe Cami „Cami”, așa cum făceam eu; voia o codare culturală a numelui persoanei reale, sau cel puțin folosirea unui „ea” neutru și, în fond, anonimizant. Ceea ce n-am acceptat niciodată, și l-a cam mâhnit. Nu accept nici acum; dar am ajuns să mă întreb pe cine proteja acel ecran translucid: poemul? Imaginea? Sau pe Ivănescu însuși?
Sigur că știu răspunsul. Sigur că-l știe oricine, chiar fără să fi auzit îndemnul repetat: „Abandonați poezia, vă implor – e atâta suferință…” Lumea subțire zâmbea, auzind asta. A spus-o ultima dată public în 2003, la Humanitasul din Sibiu, la lansarea antologiei din poemele lui făcută de Matei Călinescu pentru Polirom. Lumea subțire, cum spuneam, a zâmbit sau a râs de-a dreptul; credeau că era un Witz de-al lui, un manierism ludic; singurii care n-au zâmbit deloc au fost Matei Călinescu și Mircea Ivănescu însuși. Păreau că privesc amândoi de după un ecran gros de sticlă.

Radu Vancu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *