Fragmente din cartea IUSTIN

În bucătărie, sub un poster rupt pe margini, care avea pe el un desen cu un fluture albastru, Iustin scrisese cu un creion: „Viaţa nu este o explicaţie, ci o complicaţie…”.

Beam sau nu, dar asta făceam cu frenezie hrănindu-ne unul altuia discursul: povesteam. Nu am mai simţit cu nimeni niciodată o aşa voluptate de a povesti, de a dialoga. Ni se potriveau replicile ca într-un scenariu, aveam impresia că sîntem de o mie de ori mai buni în aer decît în cărţi şi lăsam lucrurile aşa, deşi cîteodată ne întrebam cu generozitate: asta o scrii tu sau o scriu eu?

Ne citeam manuscrisele şi dicutam nopţi întregi structuri, corecturi, dezvoltări, spuneri. Aşa literatura părea că are sens şi că este un drum pe care contează fiecare pas. La un moment dat poezia s-a împrietenit cu proza…

În bucătărie mai era un poster rupt pe care scria cu litere de tipar: „Stare fără titlu”.

Pentru ea contează fiecare sunet pe care îl scoţi, nu numai vorbele. De altfel, este felul rar de femeie care simte cînd vorbeşti doar ca să sune. Cîteodată, eu vorbesc doar pentru ca aerul să vibreze în jurul nostru în ritmul şi timbrul vocii mele şi ea ştie asta, ştie că atunci creez un fel de muzică şi tace încîntată şi ascultă.

Prima vizită la Mircea Ivănescu, 1987.

Iustin mergea mai de mult în casa de pe Vasile Aron 3, deşi nu publicase nicio carte.

-Hai să mergem la Ivă! a zis Iustin entuziast.

-De ce să mergem la Ivă?

-Las’ că vezi tu!

O casă îngropată în timp şi cărţi, acoperită peste tot de praful literelor, în care vii erau următorii:

Doamna Stela – soţia lui Ivă, un miez de femeie care stătea în sprijin înalt în pat şi citea cîte două trei romane pe zi în limbi străine – de obicei engleză şi germană – fumînd încontinuu Carpaţi Fără. Fuma cam două-trei pachete pe zi şi citea cu genunchii strînşi sub şezut, acordînd atenţie realităţii doar în măsura cuvenită.

Ivănesculungit într-un cot lîngă ea, zîmbind subtil, atent şi la noi şi la o eventuală dorinţă a Stelei. Era ca un soldat disciplinat în a-i executa dorinţele (Poate de la el era luată propoziţia: „Pentru noi dorinţele femeilor sînt porunci!” pe care Iustin o spunea mereu, cu prilejuri potrivite).

Eu şi Iustin scufundaţi în două fotolii adînci, aşezate în faţa patului.

În timpul discuţiei calme şi calde care a urmat şi care urmărea preponderent să mă facă pe mine cunoscut celor doi, cîţiva motani negri – de dimensiuni incredibile – îşi schimbau locul prin casă privindu-mă leneş cu ochi galbeni, fosforescenţi.

Ivă ne-a povestit cum a fost şi el odată în oraşul nostru şi a fost condus de un pictor, care l-a plimbat cu caleaşca şi l-a dus la un local numit Coroniţa şi la o nuntă. El avea să-mi evoce după aceea, la fiecare întîlnire aproape, aventura cu pricina şi să mă refuze politicos de fiecare dată cînd l-am invitat să viziteze iar locul, de parcă i-ar fi fost deajuns o dată.

-Şi Alexandru scrie, domnule Ivănescu ! a spus Iustin privindu-l cumva complice

Un motan negru s-a ridicat încet de la căpătîiul patului şi a făcut cîţiva paşi pe dunga lată de lîngă perete, călcînd delicat pe cărţi. A trecut prin spatele Stelei şi s-a aşezat undeva în dosul capului lui Ivă, privindu-mă fosforescent.

-Nu, nu, nu… sînt doar nişte glume, nişte încercări.

-Aş vrea să văd ce scrieţi! a spus Ivă înţelegător şi generos.

A doua zi am revenit cu un text scris mărunt, de mînă şi un pic mai familiarizat cu prezenţa acelor feline ameninţătoare care se mişcau ca nişte umbre uriaşe pe lîngă pereţi.

A treia zi Ivă mi-a spus despre text doar: Se vede că sunteţi la început!„ dar asta însemna că sînt pe drum, alături de el şi Iustin, adică însemna că fusesem primit, că eram luat în seamă.

Întîlnirile în această formulă au fost multe.

2004, după şaptesprăzece ani în acelaşi loc.

M-a întîmpinat Ivă după ce a privit cercetător pe fereastra dinspre stradă. A deschis greu uşa, m-a lăsat să intru şi urmîndu-mă, a spus:

-E bine că sunteţi dumneavoastră. Tocmai am luat hotărîrea să nu mai primesc persoane pe care le ştiu de mai puţin de şaptesprăzece ani!

Ce hotărîre o mai fi fost şi asta? Ce cifră, cu ce semnificaţii?

Eram ca în faţa unei ghicitori şi – spre meritul meu – mi-am dat seama la timp, înainte de a ajunge în sufragerie: exact atîţia ani trecuseră de cînd ne-am întîlnit prima dată în acea casă cu el, Stela, Iustin şi fabuloasele pisici.

De data asta doar eu şi el. Ivănescu s-a întins în pat şi şi-a tras plapuma peste piept.

A oftat lung şi a icnit cu durere spunîndu-mi că are inima bolnavă.

Eu m-am aşezat în unul dintre cele două fotolii cu spătar rotund de lîngă măsuţa de lîngă peretele de către stradă.

– De ce nu ieşiţi afară? E vară, e o grădină…

-Niciodată nu am suportat natura! a spus Ivă şi a întors spatele fereastrei, anevoios, icninid mereu, modificînd geografia plapumei de deasupra lui într-un deal al refuzului.

Mi-a povestit un vis cu Iustin.

Lîngă căpătîi era un scaun de lemn şi pe el erau clădite multe cărţi într-o spirală. Deasupra lor, prima: Viaţa lui Isus.

A doua zi m-a aşteptat mai întremat, îmbrăcat ca pentru casă şi am stat unul lîngă altul în fotoliile adînci, povestind una, alta.

L-am întrebat ce părere are despre moarte şi mi-a spus doar atît:

-Alege prost. Foarte prost.

Am băut votcă lemon pînă cînd lumina a scăzut în încăpere.

-Vezi dumneatale…, cînd se lasă aşaaa… înserarea.., a spus el rar.

Apoi a tăcut mult.

De altfel, ea vrea mereu să asculte muzică. În maşină am un casetofon care este bruiat din cauza sistemului electric defect. Asta nu a oprit-o să încerce mereu – în micile noastre excursii în jurul oraşului – să pună muzică şi să se străduiască să regleze cursoarele casetofonului, chiar dacă fără rezultate notabile.

Voia să împartă cu mine partea asta bună a lumii. Era aproape disperată că nu reuşeşte. O disperare calmă şi atentă. La un moment dat, a început să cînte şi ea, pentru ca să ajute casetofonul.

***

Stînd pe un capăt de saltea, lîngă undiţele aruncate în cerul răsturnat, în apa verde, fumăm.

Vorbesc:

-Toate durerile astea premenstruale sînt un fel de a vorbi al corpului tău. El spune: ţi-am dat şi luna asta un ovul întreg, sănătos, voinic, un cuibuşor de viaţă şi tu nu l-ai folosit. Acum a expirat şi trebuie să îl elimini. Luna viitoare o să o iau de la capăt cu o altă ofertă.

Corpul tău frustrat îţi vorbeşte prin durerea asta.

Ivănescu era atunci într-o perioadă în care avea ciudăţenia de a nu mai bea în Sibiu. Iustin – care îi întreţinea mereu mitul cu tot felul de informaţii de felul ăsta – mi-a spus şoptit acest lucru cu un zîmbet subtil în colţul gurii: „Ivănescu nu mai bea în Sibiu!”

Am mers la Ivănescu şi Iustin l-a invitat tovărăşeşte la o bere. Era o zi de vară, era cald, frumos. Era acolo o şmecherie şi eu nu mă prindeam. Ivă a cedat pînă la urmă şi a comandat un taxi cu care ne-am dus pînă în Şelimbăr, un sat de lîngă Sibiu. La bufetul satului, printre săteni cu poveşti simple, am băut beri din halbe de sticlă groasă şi la al doilea rînd Ivă a ieşit puţin.

-Ce ţi-am spus că nu bea în Sibiu? a zis Iustin radiind.

***

De Revelion în 1988 spre 1989 am fost la Iustin acasă. Soţiile noastre erau amîndouă gravide dar elegant îmbrăcate. Ivă şi-a pus pe el costum şi cravată, Stela, soţia lui era plină de bijuterii rare, tatăl lui Iustin, domnul Aurel Panţa era în capul mesei lîngă soţia lui, amîndoi în straie de gală. Masa era întinsă în sufragerie şi noi stăteam în jurul ei.

Eu făceam din cînd în cînd poze cu un aparat Zenit. Tatăl lui Iustin a spus – mai în glumă mai în serioscă să stea lumea frumos că-s poze de arhivă pentru istoria literaturii române.

Iustin era fericit. Tot de ce avea nevoie era într-o singură încăpere şi el era înăuntrul ei. La un moment dat a trecut neglijent pe lîngă aparatul fotografic aşezat pe o măsuţă şi l-a trîntit spărgînd bliţul.

N-am mai putut face fotografii şi ne-am propus să ţinem minte imaginile acelea.

Dintr-o dată ţi se pare important orice. Orice vorbă, orice gest, privire, semn. Te tot întrebi asupra lui, îţi doreşti mai mult şi bulgărele nu se mai poate opri adunînd pe el viaţă şi viaţă şi viaţă.

De fapt cum a început totul? De la o fotografie. De atunci o cunosc, sau o ştiu, sau… Am avut şi despre asta o discuţie: dacă ne cunoaştem sau nu şi acum nu mai ştiu ce-i cu expresiile astea. Parcă tot ce discutăm devine mai confuz…

***

Întoarcerea capului ei îţi poate învineţi ochiul drept. Apoi cînd aşezat în pat mi-am spus Doamne, dacă exişti ia-mă acum dintre ăştia doi, de pe planeta asta, scoate-mă din specia asta ratată!!! Dumnezeu, discret cum îl ştim, sau poate numai adormit, a tăcut încă o dată, dar în marea lui milă, a prăvălit peste mine pe unul dintre îngerii somnului.

Ah, timpul…Valurile, vîrtejul, plutirea…

Iustin păstra cu mare grijă, într-un plic, primul dinte care i-a căzul lui Tudor, copilului lui.

A deschis o dată plicul, care se afla pe un raft în bibliotecă, în faţa unui şir de cărţievident mari, serioase, de însemnătate în istoria omenirii – şi s-a întors spre mine mîndru, ţinîndu-l în lumină:

-Uite, vezi, dinte de lapte! Os făcut din lapte de mamă. Din laptele din sînul ei.

Acea sclipire din ochii lui…

Bucuria şi mîndria de tată şi soţ. Lucruri simple.

Sufletul se închide ca o rană de bucătărie. Asta i-am scris ei într-un sms şi am rămas în aşteptarea evenimentului. Procesul a fost dureros. Cînd încerci să îţi schimbi dispoziţia sufletească este ca atunci cînd încerci să scoţi din apă un peşte mare cu un fir subţire. E alunecos, lung, puternic, se zbate, încearcă să o apuce mereu în altă direcţie decît cea în care îl tragi tu.Trebuie să ai mare răbdare – răbdarea distruge Timpul şi amorţeşte sufletul – şi să fii atent la detalii.

Alexandru Uiuiu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *