Galeria mistificțiunilor (2)

Mircea Anghelescu și-a tipărit ediția a doua a volumului consacrat Mistificțiunilor în anul 2016; în 2017, profesoara universitară Ana Olos, specializată în limba și literatura engleză, rareori ieșind în public și ca poetă, îi devine complice-ilustrator al incursiunilor istoricului literar, publicând volumul bilingv Versuri de circumstanță, plagiate și mici însăilări/Circumstantial Poems, Plagiaries and Versifications, cu o prefață (Quod Licet) de Lidia Vianu, text scris, de fapt, în 2011 și însoțind, în 2014, o versiune electronică a versurilor poetei (Contemporary Literature Press). Scriind în engleză și auto-traducându-se în limba română, Ana Olos ridică, prin versurile sale, chestiuni a căror punere în ecuație teoretică, coroborate celor ale mistificționalizării, sugerează noi orbite ale interpretării. O primă notificare aparține chiar Lidiei Vianu: „Scrierea de poezie într-o limbă care nu este cea maternă are avantaje și dezavantaje. Așa cum scria cu atâta pertinență Ioana Ieronim – o altă poetă româncă scriind poezie în engleză: limba engleză îl face pe poetul român să ia distanță față de sine. Limba engleză poate fi o oglindă a minții cuiva. Aceeași limbă, însușită la o vârstă mai fragedă sau mai coaptă, te îndeamnă să te joci cu ea, să folosești cunoașterea paradigmelor gramaticale în mod creator. Acest lucru poate deveni ușor un dezavantaj, de vreme ce e dificil să inovezi într-o limbă care nu este a ta. E sigur că vorbitorul nativ te va taxa cu încruntare. Quod licet Jovi… […]

Profesorii de engleză din țările unde ea nu este limba vorbită – oricât de tare ar încerca să stăpânească limba de adopție – vor rămâne mereu outsideri. Puțini sunt aceia care au curajul și tăria să se despartă de limba lor maternă și să urmeze exemplul lui Joseph Conrad, devenind englezi în toate cele.

Tocmai de aceea, Ana Olos aparține unui spațiu corcit, încălecând ambele limbi deodată. Ea scrie poeme în engleză pentru că engleza i-a însoțit timp de o viață gândirea: de cititor, de profesor, autor de cărți didactice sau călător. Poezia ei în engleză e urmarea firească a profesiei, lecturilor, sensibilității, modelate de ani lungi de ucenicie.

În timp ce scriu aceste rânduri mă obsedează doar o scurtă întrebare: Cine o va citi?

Sau mai degrabă: Poate oare ca această carte să fie acceptată de «centrul» Imperiului de Limbă Engleză?”.
Vom traduce și noi unele din cuvintele Lidiei Vianu, într-o gramatică paralelă și, totuși, alta. Dacă inducțiile unei limbi străine generează „distanță față de sine”, aceasta nu poate însemna decât detașare de propria interioritate întrucât, din moment ce ideile (gândirea) pot prinde viață și într-un alt corp lexical, trăirile, ca simțire rezonând în acorduri care dezleagă și ne-spusul din cuvinte, pierd, de regulă, suportul acelor puteri expresive ale pattern-ului existențial originar, deci constitutiv: re-construcția acestuia sau adopția altuia sunt aproape de imposibil, excepția (menționatul caz al lui Joseph Conrad) confirmând regula. Pusă în termeni din vecinătatea verdictualului încă din prima jumătate a veacului al 20-lea – în considerațiile, de pildă, ale lui Madariaga și Walter Benjamin, în bună măsură pe urmele lui Oswald Spengler, ca proces de exprimare, de exteriorizare a unui definibil tip al mentalității, al dependenței de acesta –, problematica limbii a înglobat repede, odată cu atingerea substanței constituirilor opoziționale, raporturile identitate/alteritate, național/universal, etnicitate/globalizare etc., prin desfacerea cărora se obțin matricele vii, productive și însemnele identității creațiilor culturale. În domeniile comunicării și informaționalului, însă, limba devine limbaj, iar utilizarea acestuia implică o diagramă, un model rațional. Varianta americană a limbii engleze a apărut ca necesitate a unei populații (încă nu o națiune) desfășurată ca amalgam, ca mixaj etnic de a comunica direct, exact, clar, simplu și eficient pe linia informării și a acțiunii, utilizând resursele deja verificate ale limbii de bază. Internaționalizarea ei s-a petrecut cu precădere în veacul din urmă, în consecința creșterii prestigiului/puterii economice, științifice, tehnologice și militare a statului în care alogenul a fost diluat și convertit civilizator (și mai puțin cultural).

Evident, simplificăm un proces complex, rapid și puternic direcționat, deși nu fără convulsii și nu în absența sechelelor unei prea scurte istorii. De altfel, chiar rapida internaționalizare a idiomului american nu este de fiecare dată, în plan lingvistic, benefică, de altfel ca și actul simplificării comunicării. Fiindcă – și cu aceasta revenim la aserțiunile Lidiei Vianu – ce altceva decât eficiență rapidă, luciditate, raționament exact și conștiență întâlnim în constatarea că „engleza” „poate fi o oglindă a minții cuiva”? Când acest lucru îl susține o expertă de talia prefațatoarei volumului Anei Olos, alegațiile și, consecutiv, iluziile unora despre excelența poetică a limbii engleze, fără a te afla la adăpostul și în determinarea mentalului american, sunt simple semne ale încercării de a evada dintr-un eșec în alt eșec. Dacă nu ești și nu poți deveni peste noapte englez „în toate cele”, îți mai rămâne satisfacția ca, prin „cunoașterea paradigmelor gramaticale”, măcar să încerci, ludic, a inova, cu toate că mai sigură decât reușita este realitatea că „vorbitorul nativ te va taxa cu încruntare”. Știm, totuși, că desprinderea de identitar, respectiv încercarea de a-ți deveni propriul alter (proces mizer intentat identitarului), poate fi și o emanație a unei subterane cu prea multe reziduuri și deșeuri; vom opta, cu efortul de a pune între paranteze și alte înțelesuri, pentru calea mai dreaptă, simplă și necontaminată pe care poate fi întâlnit și un altul decât cel numit de Lidia Vianu outsider-ul. Sau, cu o mai redusă proprietate a termenului, am putea spune că există o dublă ipostaziere a acestuia, în funcție de natura provocării care angajează scriitura: pe de o parte, intenția (auctorială!) de a fi al altei limbi și, pe de alta, de a încerca/a accepta – în conjuncturi aparte, speciale – o altă expresie a ființării proprii. Aproape de fiecare dată, mai persistă ceva din umbrele concurențialului, orgoliului și ostentației, iar filtrarea experienței respective indică prezența senzației de corp străin. Motivațiile, în cel de al doilea caz, se arată a fi multiple, iar nota intențională rămâne într-un subsidiar firesc: constrângeri care vin dinspre lucrarea istoriei (literatura de după 1947 a lui Mircea Eliade, de pildă, nu s-a „cerut” scrisă în altă limbă), dinspre conjuncturi determinate de profesie și de preocupări extinse, dinspre împrejurări în care calitatea de a da expresie și de a-ți comunica trăirile și gândurile poate fi afirmată, fie și doar ca aderență la resorturile jocului intelectual ș.a.m.d.

De fapt, scriitorul (și părăsim noțiunea de outsider), în majoritatea cazurilor, își recunoaște condiția de intrus, ca parte venită dinafară, urmărind nu o adopție, ci pulsațiile interiorității, ale sinelui la contactul cu ceea ce este excepția din întâmplarea pe care o trăiește. Într-un interviu acordat, în 2016, lui Stelian Țurlea, Ana Olos mărturisește deschis: „Poemele acelea (din volumul amintiti – n.n.) au fost scrise, cele mai multe, cu ocazia participării la cursuri sau conferințe peste hotare și în țară, unde comunicam doar în engleză. De aici și acel «circumstantial» din titlul volumului. «Baia de limbă» și cu atât mai mai mult lecturile în limbă străină îți lasă niște reziduuri în memorie, «prefabricate verbale», în care descoperi o poeticitate neașteptată. La asta se referă «plagierile» și «versificările». Încercarea de a scrie poezie într-o limbă străină îți oferă posibilitatea de a fi altfel decât în mod obișnuit, mai puțin reticent, dar și să te vezi autoironic. Dacă stângăciile din poezie ar putea fi luate drept licențe poetice, cu totul alta e când încerci să scrii proză schimbând codul lingvistic, acasă la tine. E un fel de refugiu/subterfugiu sau, mai degrabă, o plecare fără trup în exil. Deși am trăit și înregistrat în scris experiența asta, poate din nevoia de a-mi privi analitic și mai puțin subiectiv reacțiile față de evenimentele cotidiene, nu am convingerea că ceea ce am scris poate fi considerat literatură. Și deocamdată nu îndrăznesc să aflu”.

Așadar, autoarea este lucidă și autoironică, formulările pun în problemă – de data aceasta cu ironie ușor cenzurată – cauzalități, practici și efecte abordabile și sub alte etichete. „Baia de limbă” și reziduurile lecturii, conservând și „prefabricate verbale”, țin de cel puțin una dintre dintre fațetele „intertextualității”; faptul de a da măsură ecoului liric într-o altă limbă se menține, de cele mai multe ori, în condiția de „refugiu/subterfugiu”, prin al căror înveliș transpare inadecvarea; actul de creație este delabrat atunci când se petrece în staza unei plecări în exil „fără trup”; și, în sfârșit, incertitudinea, chiar refulată fiind, confiscă nu puțin din mecanismele oricum fragile ale viețuirii în și întru poezie („poate fi considerat literatură ceea ce am scris?”). Dar, de fapt, venind chiar din interiorul teoriei traducerii, al teoriei multilingvismului și al variilor propuneri ale dialogului intercultural, dezvoltate încă în epoca entuziastă a postmodernismului, sigilând totodată și aspirația expresivității lirice și a consistenței semnificative a acesteia, Ana Olos știe foarte bine cât, cum și în ce măsură limba obligă. Ori, mai exact, dacă există, dacă pot exista fisuri în această măsură. Într-o altă confesiune (care ne este adresată), poeta precizează: „O altă formă de plagiat ar fi și auto-traducerea…”, după ce, mai înainte, justifica prezența în titlul volumului a cuvântului „plagieri” ca marcând introducerea în textul propriu, pe tipar intertextual, a citatelor (ghilimetate sau nu, mai extinse sau doar preluate ca sens), extrase din texte „exotice” (conferințe, dezbateri, episoade colocviale, chiar cursuri). Nu termenul „plagiat” este, însă, aici, corect, cum nu este nici cel de „versificări” (simplu exercițiu formal), ci – apelând la terminologia lui Mircea Anghelescu – mistificarea (et pour cause, „artistă”). Și dacă ne raliem ideii că limba engleză funcționează în primul rând, cum crede și Lidia Vianu, ca „oglindă a minții”, deci prin mediere rațională, atunci sesizăm că „jocul” Anei Olos este și „refugiul” emoției intelectuale, al vibrației pe acest plan la contactul cu ideile, mai noi sau restructurate, născute din tumultul gândirii deloc străine de rezonanțe care nu ascund atașamentul simțirii, cel emotiv.

Doar că, la adăpostul „refugiului”, Ana Olos performează, realizând ceea ce am putea numi o „mistificare multiplă”, un lanț de mistificări. Prima dintre acestea ar fi, deci, convocarea altei limbi decât cea nativă, iar a doua, exercițiul pe o temă dată, pretextul și pre-textul (plagiatul… mărturisit). Un poem intitulat Călătorie și geo-pol-etică (declarat în subtitlu ca „versificându-l pe Ihab Hassan cu permisiunea sa”) nu reface, bunăoară, celebrul tablou al negării modernității prin clauzele postmodernității (ne aducem aminte că, în jurul anului 1960, Ihab Hassan fusese vârful de lance al noii orientări), ci desfășoară perspectiva în extensia dată de înțelegerea poetei: profesorul american de origine arabă încercuia mișcarea de opoziție a noilor forme, declinate ca oboseală în fața unei realități „gravidă-n metafore”, pentru a circumscrie o alta, cea a „condiției globale / hibridă-ntâmplătoare / deșeul ni-e desertul. / Lumea Nouă o-nvață / pe-o Evropă – babă bolnavă / cum și ce e să facă / atentă la ravagii / când se ciocnesc culturi / pot teoretiza / pe de o parte asana / de alta coloniza”. Scriitura, fragmentată și intenționat ternă, este postmodernă, dar rarefiată prin derizoriu (cum este până și grafia cărții sale, tehnoredactată în forma unei scanări de dactilogramă, „arhaică” în raport cu tehnologia de ultimă oră). Alte poezii „versifică” idei ale lingvistului american Eugen Nida, ale scriitoarea canadiene Margaret Atwood, iar în Încercare eșuată de-a zidi un turn suntem tentați a-l aminti pe George Steiner. Provocările altor texte au venit dinspre discuțiile din cadrul cursurilor de vară de la Ottawa, de pe Coasta de Vest, de la Belgrad și de la Stâna de Vară, volumul cuprinzând și secțiunile Ilustrate din Londra sau Varia, precum și un „joc” parodic dialogat, Bucăți și fragmente, hălci și lanțuri, sprijinit pe omofonia din limba engleză dintre „canon” (canonul literar) și „cannon” (tun).

Or, după cum a subliniat și Mircea Anghelescu, mistificarea este atașabilă falsului penalizabil doar în funcție de direcția finalizării, când aceasta induce, premeditat, un neadevăr. Pe suport „tehnic”, mistificarea (conștientă sau nu) are efecte care se pot subsuma intenției sau vocației de a nu părăsi spațiul esteticului: o altă limbă deschide calea comunicării prin vibrația artistică; autotraducerea reprezintă o adaptare expresivă a semnificațiilor ca dublet lingvistic; convocarea unor sintagme ori fragmente de corpuri textuale deja existente este un indice al consensului și al corespondențelor pe o axă a înțelegerii și a definirii generalului etc. Nu suntem nici înafara dorinței de relaxare și chiar de evadare: prin „versificările” sale, Ana Olos părăsește aria disciplinară, realiniind „refugiul” în poezie la „subterfugiul” vizitării prin idee și simțire a orizontului existențial al zilelor noastre. Cadrul nu iese din liniaritatea obișnuinței și a rutinei, de la banalul călătoriei la camera de hotel aseptică și depersonalizată, de la sugestia „bibliotecii” însoțitoare (seara te poți relaxa citindu-l pe Foucault…) la reîntâlnirea cu aproape întotdeauna aceleași figuri venite de pe alte meridiane, de la tipicul organizatoric la controversele mai mult sau mai puțin interesante, de la anostul unor conferințe la discuțiile degajate și neprotocolare din „timpul liber”. An de an, însă, diagrama disciplinară a dezbaterilor suferă o distorsiune, tulburată de faptul că nu mai poate fi comprimată în sine pe traiectul informație-dezbatere-sinteză, în structurile care i-au conferit stabilitate și (relativă) autonomie științifică. Aplicată spiritualității, deconstrucția fenomenologică, asemeni hermeneuticii sintetizatoare prin închiderea cercului, garanți ai specializării, devin nesemnificative în condițiile afirmării unei cauzalități care aruncă formele într-un alt bazin al semnificațiilor, extins și esențial. Asemeni fizicianului, care vede în universul cuantic imaginea întregului cosmos (și invers), cel specializat în problematica artei și a culturii trăiește nu o simplă „noutate” de cadru, ci situația dilatării obiectului care, în felul acesta, părăsește limitările inerente disciplinei. E o schimbare de paradigmă (acum îndeajuns teoretizată), alimentată de ciocnirea, de confruntarea culturilor, de instalarea tendinței – de sorginte holistică – de a constata descompunerea identitarului ca necesitate. E ceea ce Ana Olos refuză, afirmând că, prin dispariția particularităților, evantaiul semnificațiilor este reductibil la condiția omului-copie, întrutotul uniformizat: „Sunt global / deci sunt nimeni anume”. Poate fi vorba despre un Sfârșit de ev, când doar un „suflet străvechi [mai] dansează în ploaie”, când iubirea, care înseamnă armonia lui „doi”, cade în ciclul singular, solitar al lui „unu”: „Descântecele de dragoste n-au niciun efect / când n-ai habar de arta iubirii / și chiar de-ai avea, prins în plasa / nevoilor firii / găsești pe alcineva – alt mister – / când n-ai timp să prevezi o urmare / ce vrăji mai pot fi funcționale / să treci peste un gol / mai adânc decât abisul / ce vrăji ar putea întoarce / pe cineva pierdut / de la-nceput? / Așa că n-are rost să reciți vorbe / și să faci gesturile de rigoare / căci rămâi cum ai fost // singur-singurel prin urmare” (Traducând descântece de dragoste).

Mai există și întrebarea: Holismul poate fi o amenințare sau o refacere? În absența răspunsului, oracolul lasă și el suspendată plasa întrebărilor care i se pun, nerostind cuvintele „despre cele ce-or fi în curând / și după moarte” (Întrebând-o pe Pythia despre viitor). Poezia Anei Olos indică un model de conjugare a intelectualității cu simțirea, în acest sens luciditatea refuzând mistificarea. E o poezie care preia, prin capacitatate de translare nemediată, sonoritățile și iluziile unui prezent a cărui necunoaștere de sine nu este egalată decât de „uitarea” a ceea ce a fost și de ignorarea celor ce vor fi.

Mircea Braga

Un răspuns la „Galeria mistificțiunilor (2)”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *