Ghepardul

Atunci când a debutat, M. Ivănescu a practicat o formă de aristocrație destul de neobișnuită în vreme. Dacă vulgata poetică mâna curentul înspre recuperarea formelor înalte ale modernismului, M. Ivănescu juca pe arpegiile minimalismului, cu o lentoare a zicerii care nu vine din sastiseală, ci dintr-o excesiv de atentă (și senzitivă, am zice) contemplație. De aceea, ritmul pe care îl impune textului este de înaintare ca în miere; realitatea pe care o compune este una a contururilor evanescente, a qui pro quo-urilor, a măștilor abandonate și apropriate cu rapiditate inconcevabilă. O viziune de regizor, mai curând, dublează viziunea poetului, ochiul nefiind receptor de teratomorfe, ci însuși teratomorfizat: foarte departe, așadar, de poetica unui Nichita Stănescu, de debutul căruia nu-l separă decât un număr nesemnificativ de ani. O lege a compensării îl plasează astăzi pe M. Ivănescu, în canonul literar, într-o poziție – aș îndrăzni să zic – superioară, iar dacă e să le atribuim optzeciștilor intertextuali & livrești o paternitate anglo- și americanofilă aceea ar fi M. Ivănescu.

Poetul este, desigur, o figură a discreției (cu o expresie recurentă) și a gesturilor măsurate, pentru care poemul este un produs de cataliză a poetului, un dat imanent filtrat întâmplător de conducta care se numește scriitor (individual); de aceea, poate, fluxul poartă cu el frânturi ale altor texte, imagini și constructe ținând de poetici similare în simțire, acorduri atribuite – arbitrar – altor creatori. În aceeași ordine de idei, cred că nu este nefiresc să spun că M. Ivănescu este unul dintre cei din urmă scriitori care au crezut în puterea supraumană a cuvântului scris. El, cuvântul – o spunem fără a ne lansa în zone misticoide –, este singurul înzestrat cu forță taumaturgică, revelatorie, panaceică. În punctul acesta, M. Ivănescu este coincident cu Cezar Ivănescu, de care îl desparte, ireconciliabil însă, vocația autobemolizării. O astfel de punere în racursi, de bagatelizare a propriei anverguri, uimirea – jucată sau nu – a faptului că alții îl văd sub aureola geniului & originalității își găsesc explicația tocmai în sentimentul că poezia își face singură drum, că se coagulează în afara conștiinței ductului care este scriitorul, accidental și in-conștient.

Maladia auroralului nu l-a contaminat pe M. Ivănescu. Nu s-a așezat sub umbrela metaforei și nu a practicat gimnastica parabolicului; de aceea, (simili)succesul lui în epocă ne apare astăzi aproape neverosimil, fiindcă exoticul continent al lui M. Ivănescu este foarte departe de retorica de sagacitate cu care ne-au obișnuit marii neomoderniști. Atlantida ivănesciană părea, așadar, fără viitor, ba chiar a provocat unor critici reacții fruste, poate chiar fiindcă intuiau valențele subversive ale unei scriituri oarbe și surde la gustul unanim. Când cei mai mulți dintre poeți se spălau în ape cosmice și dansau pe muzici de sfere, Ivănescu își desfășura, leneș și teatral, biografismul, prozaismul și livrescul de catifele. Partitura lui Ivănescu este una a timidității, iar poezia – de șoapte și semnificații subtil intuite, dintr-un timp – nu cel al scrierii lor! – când în-văluirea era un modus vivendi, o poezie de destrămări și dantelări fascinatorii, de rarefieri și pastelări (de aici, și sintaxa de sincope, aparenta fugă de idei, intercalările, incidențele): „cum își poartă smochinul smochinele pe crengi, îmi port/ și eu gândurile despre o după-amiază cu soare – și în lumina de ambru e-acolo/ o ființă – decât că acest gând al meu la această făptură se face/ bătrân, se smochinește – și după o vreme are o față rea și cu părul/ înconjurând-o roșiatic – precum în nu mai știu ce nuvelă cu soare de vară la țară –/ și cu verișoarele multe, privind pieziș, râzând rece, plimbându-se absente/ prin parcul conacului, și acolo adăugându-ne în lumina de vară și noi,/ dincoace, simțind că nu mai putem purta pe brațe lumine aceea văratecă/ din strada de lângă turn, până dincolo de centură,/ unde să-i putem da preț (…)” („cum își poartă smochinul smochinele pe crengi”).

Concepția monologică a textelor are, desigur, forța unei incantații interminabile (poezia lui M. Ivănescu fiind una de atmosferă), o formă de a răspunde nu provocărilor celorlalți (este știut că M. Ivănescu își scria textele „după comandă” prealabilă), ci ale realității, fie ea și „livrescă” (nu întâmplător, Al. Cistelecan îl numea „scoliast”). Tocmai pentru că-și blamează ori numai pentru că-și subminează poziția autarhică, de parcă însuși statutul de poet i se pare rușinos, practică acest alibi al „dialogului”. Adoptarea figurii de marginal și de „provincialitate” a actului poetizării este un ritual de abluțiune; poezia însăși e un exuviu, un organ cu funcție oprită, suficient sieși în superba lui gratuitate.

Cu toate acestea, M. Ivănescu este – cu un paradox – un excesiv al lui less is more. Cele mai cumplite experiențe sunt purtate în sensul invers al alambicului, până când diluția face substanța poetică ingerabilă. E un efort de deconstricție, de reducere a abraziunilor și de centrifugare: deconstricție, pentru că discursul poetic este o cartografiere nu a experienței, ci a reverberațiilor produse de ea – care, firește, poate să nu facă parte din recuzita biograficului, ci din a biografiei literare; prin văluri succesive, stridențele sunt înfundate până când nu se obține nimic mai mult decât o psalmodiere care-și visează propria stingere; impresia de centrifugare – ca fugă de sine – vine, de asemenea, din baletul livresc-biografic, fiindcă intertextul și sedimentarea lecturilor au nevoie de legitimizare și confirmare prin empiric: „Desprea acea clipă știm doar că a fost o lumină/ cu zvâcnete albastre – ca și cum și-ar fi înălțat/ brațele amândouă, deasupra capului, și ar fi lăsat/ să-i cadă pe față nemișcătoarea – și fină –// însingurare a unui moment când a știut/ că nu mai urmează mare lucru după aceasta./ Ce a mai urmat de fapt a fost doar casta/ noastră închipuire despre acel minut// (care, de fapt, nici nu a existat în realitate)/ (și de aceea ni-l și putem închipui astfel, cast)./ Noi nici n-am existat în acel timp cu fast// greoi căpătând pentru noi, acum, mai târziu, realitate./ Este un trecut în care nu vom intra/ niciodată, orice am face – chiar dacă am vrea.” (Nemulțumire).

În propriul labirint, fir al Ariadnei este tocmai livrescul, Ivănescu acceptând, pe loc, ipostaza de ostatic al unui limitativ déjà vécu. Nu doar substanța (supapa) poetică este forțată și condiționată prin livresc, ci însăși ființa, altminteri condamnată la bestialitate ori poate numai la o blândă & inertă viețuire. Efectul creat, prin chiar în-văluirea de tonuri joase și de surdinizare, este tocmai de ascuțire a „simțurilor”, astfel că foșnirea de mătăsuri & zgomotul alb ale versului ivănescian se transformă în reversul lor. Locvacitatea și lejeritatea spunerii sunt trucuri în spatele cărora se distilează materii biobibliografice; insignifianțele și evanescențele, smerenia zicerii și inventarierea acribioasă a interioarelor & tablourilor sunt, de altfel, tipare recognoscibile: „În curtea din spate lumina era de timpuriu bolnavă/ – o boală în care fiecare după-amiază așternea/ multă paloare – ca pe fețele cardiacilor – în odaia/ copiilor, luminiscențele moarte de care știam/ că am să-mi aduc aminte apoi, cu aceeași/ spaimă murdară – numai a mea – și pe care/ să n-o pot scutura, schimba niciodată, orice aș face,/ să n-o pot nicicând preschimba în alt simțământ./ După-amieze murdare, cu cerul căzut,/ cu zăpada cum e zăpada-n orașele mari. Și priveam/ nemișcat pe fereastra îngustată cum, foarte lent,/ se topea zăpada în jurul grămezii adunate la gura/ canalului – și pe margini urmele pașilor/ care se întorceau acasă, spre ușa bucătăriei./ Și era adevărat atunci că se făcea o după-amiază/ de iarnă – și că-mi era frică – și poate e-acesta singurul lucru/ care-mi rămâne aici, unde pulsează urât/ carotida – și de atunci n-a mai rămas/ decât o lumină murdară.” (Iarna în copilărie).

Simptomatic pentru decupajele ivănesciene este, de asemenea, faptul că poemele sale sunt nu filmice, ci fotografice. Înregistrarea se face, așadar, în deplină imobilitate, dacă nu chiar prostrație, dar prin recuperare de culori culturale, de filtre literare, de efasări bibliografice. Toată această vorbire spontană, abjurarea și denunțul poetizării, goana din fața metaforei, narativitatea aparentă, lepădarea sau dezvățul de artificialitatea spunerii, râcâiala în peretele podoabei stilistice sunt, firește, puse în slujba autenticității, dar nu ca punct terminus al poeziei, ci ca premisă a ei. Dacă este să rămânem foarte la suprafața exegezei ivănesciene, am spune că poetul nu lucrează asupra metafizicii, ci tocmai asupra mecanicii concretului. Îl înregistrează inginerește, dar în arhitecturi baroce. Imersând în real, îl sublimează. În cele din urmă, dansul aristocratic, sentimentul de ceremonial, de taină, de practică sunt cele care rezistă: o poezie „din nimic”, care pare să ofenseze prin penuria de „mijloace”, dar inimitabilă și, prin asta, de prim raft.

Rita Chirian

FOTO: www.zonanoua.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *