Hamlet, prinţul Danemarcei sau despre lume în negativ

Victor Ioan Frunză a adus în anul 2017 o excelentă montare a celebrei piese a lui Shakespeare pe scena Teatrului Metropolis din București. După cum remarcă și criticul Monica Andronescu în Revista Yorick, deși dimensiunile mici ale scenei se asociază cu minimalismul, întreaga construcție regizorală conferă senzația de grandoare. Prin apropierea față de scenă și față de actori, publicul dobândește sentimentul intimității, al participării nemijlocite la acțiune și în același timp se simte copleșit de jocul magistral alinterpreților, de tensiunea și emoția ce răzbate din ansamblul perfect orchestrat al punerii în scenă.

Debutul spectacolului echivalează cu o imersiune bruscă în această pseudo-lume, ce are toate datele realității. La TV este transmisă în direct ceremonia de înmormântare a regelui iar în clipa imediat următoare, convoiul funerar își face intrarea în scenă. Muzica răscolitoare a lui Tibor Cari, interpretată live de o orchestră, conferă solemnitate și o puternică încărătură emoțională momentului. Sicriul defunctului este însoțit pe ultimul drum de soldați din suita regală și de familia îndoliată. Cu toții se strâng aproape de preot, ascultând triști slujba, ținută în limba latină. Numai Hamlet stă de-o parte, sprijinit de zid, ca pentru a nu se prăbuși sub apăsarea durerii. Eleganța și distincția casei regale sunt sugerate plastic prin contrastul de negru (costumele și spațiul scenic) și auriu (epoleții membrilor gardei și trompeta, ce intonează un marș funerar).

Tot prin intermediul muzicii, care deviază brusc înspre ritmuri de charleston, se realizează trecerea la scena a doua, a nunții dintre Claudius, actualul rege al Danemarcei, și Gertrude, regina până de curând văduvă, ce se grăbește să-și lepede hainele de doliu și să se arunce la gâtul noului ei soț. Scena e imortalizată cu ajutorul a două aparate foto cu burduf, de la începutul secolului XX. Să fie acestea, alături de mobilier și de ținutele altețelor sale suficiente motive pentru a putea amplasa acțiunea spectacolului în perioada interbelică? Nu neapărat, pentru că ne-ar putea contrazice televizorul, tipic pentru anii ’60, costumele celorlalte personaje (Polonius și Laertes mai ales, îmbrăcat în piele), și chiar vestimentația ulterioară a reginei, care ne aduc în contemporaneitate.

Noul rege Claudius, fratele celui decedat (George Costin, care face un rol de zile mari), stăpânește perfect arta oratorei și a persuasiunii, vorbind energic, apăsat și convingător, explicându-i lui Hamlet că moartea se înscrie în firescul existenței, și că el însuși s-a căsătorit „cu o bucurie moderată, echilibrând plăcerea cu durerea.“ Caracterul puternic, intonația și accentul ușor graseiat îi dau alura unui ofițer german. Ambiția și determinarea îl fac seducător în ochii reginei Gertrude (Mirela Zeța), care pare mai degrabă o victimă a propriei slăbiciuni, decât o adulterină tipică și o ucigașă fără scrupule. Conștiința ei adormită se trezește în momentul în care Hamlet, coordonând trupa de actori ambulanți, pune în scenă asasinatul tatălui său. Printr-un gest subtil, dar elocvent, ea își retrage mâna din mâna regelui. Cu toate acestea, nedumerirea cu care răspunde acuzelor fiului ei, pare atât de autentică, încât te întrebi firesc dacă nu cumva în viziunea lui Victor Ioan Frunză Gertrude nici nu știe care sunt circumstanțele morții fostului soț, vina revenindu-i în întregime lui Claudius. Apariția pentru a doua oară a duhului fostului rege (Alexandru Pavel), scrutător, cu o privire sugerând reproșul, în scopul de a-l opri pe Hamlet să-și ucidă propria mamă, nu face decât să întărească ideea parțialei ei inocențe.

Andrei Huțuleac în rolul lui Hamlet, surprinde perfect complexitatea personajului, pe care rana din suflet îl transformă dintr-un visător, un îndrăgostit (a se vedea scrisorile adresate Ofeliei) într-un mare revoltat, un om ce alege să simuleze nebunia, în ciuda lucidității, a dezgustului, a ironiei amare ce rezidă în subtextul replicilor sale, aparent lipsite de logică. Violența cu care își tratează mama, pe Ofelia și chiar pe Laertes, (care are el însuși motive să-l urască) nu este decât un vehicul al durerii, exprimând suferința omului care nu mai are nimic de pierdut. În tot acest tăvălug, ce devine pentru el viața, în această luptă continuă cu sine însuși și cu ceilalți, este prinsă din nefericire și Ofelia un personaj în vizibilă evoluție în interpretarea Nicoletei Hâncu. Ea trece de la stadiul purității, castității și naivității adolescentine la cel al femeii triste și dezamăgite de respingerea prințului și mai ales de atitudinea lui vulgară, ajungând să înțeleagă în final absurdul dragostei și totodată al vieții. Înmormântarea ei oferă prilejul unei scene antologice, cea în care graporii, Adrian Nicolae și Nicolae Parpală, sugerează printr-o interpretare excelentă derizoriul vieții și al morții, cinismul existenței umane. Comicul și tragicul formează un melaj tulburător prin nonșalanța cu care aceștia se joacă cu craniile și cântă la chitară cântece de lume în apropierea gropii pe care o sapă :„Să bem să ne veselim, că tot murim, murim…Mor și regii și minerii, moartea nu are criterii.“

Scena finală, cea a duelului dintre Hamlet și Laertes, este gândită ca o competiție de scrimă. Albul costumelor lor formează un contrast puternic cu roșul sângelui vărsat. Realismul luptei, a încăierării finale dintre cei doi, creează suspans. Întreaga audiență, atât cea de pe scenă, cât și cea din sală urmărește acțiunea cu încordare maximă.  Pe moarte, Hamlet nu mai apucă să rostească nici măcar cuvântul „tăcere“ din celebra replică „totul e tăcere“. Spectacolul se încheie cu duhul tatălui aducând cu sine ca niște hrisoave, făcute sul, portretele celor morți în negativ, semn al migrației lor înspre lumea umbrelor. Muzica încheie apoteotic un spectacol tulburător, una dintre cele mai bune puneri în scenă românești ale textului Marelui Will.

Articol publicat în nr. 1/2019 al revistei

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *