Icu

Icu e numele cu care era alintată acasă Maria, fiica istoricului și comparatistului N.I. Apostolescu. Tot Icu e și titlul singurului său volum de poeme, publicat la un an după moartea Mariei, în 1935 (la Institutul de arte grafice „Minerva” G. N. Gârnețiu din Odorhei), din devoțiunea soțului, profesorul I. Steriopol, poet și el – tot de volum unic și uitat (Credințe ucise, Editura Miron Neagu, Sighișoara, 1940) – și director, între 1926-1940, al Liceului „Șt. O. Iosif” din Odorhei. Maria, bolnăvicioasă, a murit la abia 35 de ani (s-a născut în Pitești,[1] la 17 aug. 1899, și a decedat în Sibiu, în casa bunicilor materni, vegheată de mamă, la 17 sept. 1934, după cum aflăm din necrologul Verei Ștefănescu), deși a făcut mai multe cure prin sanatorii (are cîteva poeme cu atmosfera tipică, prinsă destul de concret). Clasele primare le face la Paris („într-o școală de călugărițe”, zice Culică), unde N.I. Apostolescu era bursier, iar liceul (absolvit în 1918), la Pitești, poate chiar la „I.C. Brătianu”, unde Apostolescu era profesor. În orice caz, urmează apoi literele bucureștene, unde va fi colegă cu Steriopol (frumoasă poveste de dragoste, nedespărțiți în bancă, zice Vera Ștefănescu), pe care-l urmează în secuime (după numirea lui ca director al nou înființatului liceu românesc; fusese înainte suplinitor la „Sf. Sava” și „Gheorghe Lazăr”, iar după cedare va preda la „Sf. Nicolae” din Sighișoara), la Odorhei, unde fac amîndoi militanță și eforturi de cultură românească. Maria a urmat în studenție, în paralel, și cursurile Conservatorului de artă dramatică, luînd și lecții aparte cu Aristide Demetriade (pe care-l și evocă anume în cîteva poeme, unul necrolog). A fost mai întîi profesoară la Liceul de fete din Sibiu și apoi, detașată, la același liceu la care Steriopol era director; a predat franceza (ca și Steriopol însuși), dar mai preda și drept (are cîteva exerciții lirice în franceză). Ea însăși e foarte activă cultural și ține o serie de prelegeri, trase apoi în broșuri (traduse și în maghiară). Una dintre ele – Frații noștri mai mici – apare tot la tipografia lui Gârneț, în 1932, iar cea despre Inteligența animalelor la Tipografia Globus, tot din Odorhei, în 1935 (era președinta filialei din Odorhei a Societății „Protecția animalelor”, filială pe care o înființase chiar ea; a „iubit mult” animalele, ne spune Culică, și e clar le iubea: nu numai că avea căprioare în grădină, dar, zice Vera, mai și strîngea animalele pierdute pe străzile Sibiului). Cea despre Poezia depărtării, din 1934, e atașată poemelor din volum, volum care reproduce, după cum zice Radu D. Rosetti în Prefață, „caețelul de a rămas” de la Maria. Mai multe despre Maria n-am aflat (speranța mea era Stan V. Cristea, dar nici dicționarele lui n-o includ; despre celelalte, desigur că nici nu poate fi vorba. Dar dl. Cristea s-a scos cu asupra de măsură, căci datorită bunăvoinței sale am beneficiat de cîtă bibliografie s-a putut. Îi aduc aici prea-cuvenitele mulțumiri!).

După cum pledează ea în conferință, Maria ar fi trebuit să fie o simbolistă, căci pentru „poezia depărtării și a necunoscutului” militează. Nu neapărat, însă, din tînjeli simboliste, ci mai degrabă pentru că depărtarea – fie în spațiu, fie în timp – estetizează și „lasă frîu liber imaginației să rătăcească pe cărări fermecate” „sau în necunoscut” (p. 72). În propozițiile de poetică e însă simbolistă eminent, crezînd și ea că ”tocmai neprecisul e poetic” (p. 74). E aici, fără îndoială, dincolo de doctrina învățată, și o spaimă de directețe, de „contact”, sublimată în precepte simboliste. Nu e de mirare, căci trebuie să fi fost o fată extrem de sensibilă de vreme ce colegului de cancelarie, prof. I. Creangă, îi face impresia că „era poetă prin întreagă structura sufletului său” și că „firea sa poetică se vădea în toate împrejurările” (în adevărata prefață a volumului – căci a lui Rosetti e de doar cîteva paragrafe -, intitulată Maria N.I. Apostolescu-Steriopol, poeta, p. 11). Creangă zice că ar mai fi scris despre ea și altădată și-n orice caz e mai precaut decît Rosetti, pentru care „însușirile literare reale” ale Mariei pot fi apreciate „în fiecare rînd.” Nu e însă decît un bonus de generozitate, căci imediat Creangă ne previne, cît poate de delicat, că în poezia Mariei „cuprinsul de sentiment și gînd e în ascendență față de calitățile formei” (p. 12), asupra cărora ne și îndeamnă să nu insistăm zadarnic. Absolut de acord, ar fi o impietate, și chiar una grosolană.

În practică Maria e însă doar o post-sămănătoristă, cu același set de duioșii și pietăți întoarse spre plai și spre strămoși și folosind memorialul copilăriei drept pîrghie elegiacă și nostalgică: „În Săptămîna Luminată/ s-au dus bunicii amîndoi./ Mai știi căsuța lor curată/ de lîngă verdele zăvoi?// Cu grădinița toată-n soare/ unde zambilele rîdeau/ și printre ele mama-mare/ primind lăstunii ce soseau” etc. (Bunicii). Și iubirea e, conform standardelor sămănătoriste, pe anotimpuri – iar acestea rulează numaidecît empatic, în funcție de starea idilei: primăvara e cu exultanțe („Cînd mugurii deabea plesnesc/ și-n rozul abur matinal/ se-nalță-întîiele albine,/ tot sufletul mi-e plin de tine” etc. – Iubire), toamna cu depresii de romanță: „Se scutură nucii amari,/ amari ca și sufletul meu/ din seara pierdutei iubiri” etc. (Se scutură nucii). Nu-s pe altă linie și nici de altă intensitate nici invocațiile de profundis (e poezia care deschide cartea), rostite și de Maria în aceeași convenție sămănătoristă a pietății și cu aceeași timidă înclinație spre emfaza ardenței: „Din adîncul îndoielii/ către tine strig, Părinte./ De ne-ai fost vreodată tată,/ de ești bun precum se spune,/ dacă ești în jurul nostru,/ pe pămînt în cer și-n ape,/ dacă sufletele noastre/ le-ndrumezi spre-un scop anume,/ către tine strig cu lacrămi/ și cu sufletul în sînge” etc. Dacă ar fi avut timp și dacă n-ar fi fost însemnată de boală, Maria ar fi fost o tardo-sămănătoristă cu toate actele în regulă.

Așa însă adevărata ei temă – și prezența imperativă din poeme – e moartea. Prof. I. Creangă îi împărțea poemele în două linii tematice – una de „adorare a naturii și vieții”, cealaltă de „sumbră viziune a morții” (p. 12). Prima e, însă, strivită de a doua (deși se străvede destul de limpede) iar a doua nu e deloc sumbră (firește, nici veselă; doar senină). Reportajul atotprezenței morții îl scrie Maria mai întîi, urmînd apoi să stăruie asupra unor momente distincte (cu incizie biografică) ale acestui desfășurător general: „Ea e peste tot./ În apa în care rîd pietricele,/ în stînca albastră seara și roșie dimineața,/ prin iarba mirositoare,/ în musca ce zboară/…/ în pieptul meu/ pe mîna lui,/ în uriașul acela/ în pipernicitul acesta,/ în buzele ei roșii/…/peste tot,/ ne înconjură,/ ne cuprinde,/ ne pîndește…Moartea” (Ea). Unite într-un scenariu, poemele cu temă funebră alcătuiesc un punctaj destul de detaliat al apropierii morții (și chiar al aproprierii ei). Sunt cîteva poeme de doliu (cu discretă ori vizibilă cheie biografică) în care cutremurul de durere capătă destulă concretețe (deși Maria nu se poate abține de la emfaze): „Mi-e inima goală și rece/ ca alba odaie/ din care sicriul fu scos./ O rană e ușa deschisă și mare/ pe unde l-au dus” etc. (Mi-e inima goală…). Are însă și momente în care se abstrage afectiv și trece pe stilistica notației cît mai indiferente, în cîteva poeme (mai în proză) în care apar evidente virtualități moderniste (și-n care compasiunea e sub-textualizată), cum e, bunăoară, această Plimbare pe două paliere: „Două. Vecina mea cu păr bălai trage să moară./ Panglica potecii joacă în soare cu oaze de umbră pe sub castani./ E ziua călduță și parfumată ca o baie, prin care merg cu mîinile goale și părul pe umeri./ La vecina obloanele prăvăliei larg deschise privesc spăimîntate în gol./ Soare – umbră – soare – umbră./ Într-o grădină toți trandafirii au înflorit deodată și vîntu-mi adie rochia învoaltă./ Doctorul zice că mai trăiește pînă seara./…/ Patru. Umbra mi se lungește și se subțiază la picioare./ Mă grăbesc – nu știu de ce./ Vîntul îmi înfoaie rochia ușoară./ Sunt două ceasuri și jumătate de cînd am plecat./ Sunt două veacuri și jumătate./ La vecina obloanele vineții sunt toate închise și-i lume – adunată la poartă”. Cu un spasm conținut sunt transcrise și lecturile alegorice de natură, toate citite ca prevestiri și anticipări: „Cascada a-nghețat/ cu vechile amintiri,/ așa că-n primăvară trebuie să mor/ dacă apele s-or dezgheța/ și mi-or răpi/ comoara mea de gînduri/ adunată aici” (Amintiri). Rezumatul biografic intitulat 1916-1924-1933 e, în detașarea lui, cel mai emoționant dintre momentele apropierii morții pe care Maria le conspectează: „În amintirea mea sunt trei spitale/ Întîiul, ciuruit de gloanțe,/ Plin de răniți hidoși/ cu răni de moarte./…/ Și-al treilea/ și cel mai groaznic poate,/ fiindcă am zărit,/ cu șiruri lungi de lacrimi/ cum mă plîngeai,/ cînd încă nu murisem.” Un jurnal sublimat al apropierii morții/de moarte a ținut, de fapt, Maria; un jurnal cu însemnări senine, resemnate, concrete.

[1] Așa zice Vasile Culică, în Gazeta Odorheiului  din 17 septembrie 1936. Vera Ștefănescu zice însă, în necrologul din Sibiul literar, nr. 7-12, iulie-decembrie 1934, că-n București. Amîndoi par a ști destule despre Maria – drept care am și abuzat de informațiile transmise de ei –, așa că nu știu pe care să-l cred.

Un răspuns la „Icu”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *