Imagini ale războiului în proza lui Pierre Lemaitre

         „Au crezut că mor pentru patrie, însă au murit pentru marii industriaşi”, se indigna Anatole France în anul 1922, rememorând o serie de evenimente petrecute în Franţa, în timpul Primului Război Mondial. Dincolo de orice alte detalii, cuvintele lui Anatole France rezumă perfect romanul lui Pierre Lemaitre, La revedere acolo sus (Au revoir là-haut), distins cu Premiul Goncourt pe anul 2013. Căci, lăsând la o parte linia întâmplărilor în care sunt implicaţi protagoniştii şi făcând pentru o clipă abstracţie de dureroasele experienţe pe care aceştia le trăiesc, cartea lui Lemaitre aduce în centrul atenţiei cititorului contemporan fapte asupra cărora puţini scriitori ai ultimelor decenii au avut temeritatea de a insista; şi anume, scandalul provocat în Franţa în anii 1921 – 1922 de decizia guvernului de a trece la numeroase exhumări ale celor căzuţi în acest mare război, fapt ce determină creşterea rapidă a cifrei de afaceri a firmelor de pompe funebre agreate de conducerea statului şi ascensiunea rapidă a celor care ştiu să profite din plin de urmările războiului, după ce mulţi dintre ei profitaseră fără scrupule chiar de tulburii ani ai conflagraţiei mondiale.

         Având ca pretext acest eveniment real, Pierre Lemaitre, cunoscut până acum publicului cititor mai ales ca autor de romane poliţiste, construieşte o carte complexă, de largă respiraţie (Au revoir là-haut are peste cinci sute de pagini), cu mai multe planuri care se întretaie în momentele esenţiale, cu fire narative uneori complicate şi care trimit pe alocuri chiar la structura unui text de aventuri, dar care cucereşte lectorul şi printr-o atmosferă extrem de bine redată. Scriitorul completează datele istorice reale cu o poveste ce ţine de domeniul ficţiunii şi care este centrată pe existenţa a doi camarazi de arme pe care războiul îi aduce alături şi îi face de nedespărţit, Albert Maillard şi Édouard Péricourt, care supravieţuiesc confruntărilor militare, însă, după aceea, trebuie să dea piept cu nişte realităţi care, adesea, chiar şi pe timp de pace, sunt mult mai dure decât cele pe care le cunoscuseră pe când erau combatanţi.

         Romanul începe cu relatarea plină de suspans a unor întâmplări care vor marca pentru totdeauna existenţa celor doi. Astfel, la începutul lui noiembrie 1918, cu foarte puţin timp înainte de încheierea războiului, nu departe de Verdun, pe frontul de pe Meuse, locotenentul Henri d’Aulnay-Pradelle decide să-şi motiveze soldaţii într-un mod crud, nedrept şi laş: trimite pe doi dintre ei în recunoaştere, însă îi împuşcă el însuşi, pe la spate, profitând de revolta trupelor convinse că cercetaşii au fost ucişi de nemţi şi făcându-i, în acest fel, pe cei aflaţi în subordinea sa, să se avânte într-o luptă care se transformă rapid într-un măcel absurd. Prins în focul asaltului, Albert observă, totuşi, că cercetaşii trimişi de Pradelle fuseseră împuşcaţi pe la spate, înţelege totul pe dată, doar pentru ca în clipa următoare să fie aruncat de-a dreptul sub pământ de suflul exploziilor puternice care aveau loc în infernul din jurul său. Însă are timp să vadă şi privirea rece şi plină de cinism a lui Pradelle, care contemplă aceste scene şi care, acum, realizează că şi subordonatul său ştie, dar e convins că secretul lui murdar e îngropat pentru totdeauna alături de Albert, pe care-l consideră deja mort. Numai că imediat Édouard intervine şi, punându-şi el însuşi viaţa în pericol, îl scoate de sub bucăţile de pământ şi dintre resturile exploziei pe Albert, salvându-l. Preţul curajului său e, însă, mare: Édouard este el însuşi rănit grav de un obuz rătăcit, care îl loveşte în faţă, îi distruge maxilarul inferior şi chipul – şi îi schimbă în mod dramatic viaţa. Legaţi acum nu doar de camaraderia din anii războiului, ci şi de această întâmplare după care nici unul dintre ei nu va mai fi la fel, cei doi vor rămâne alături în timpul grelei şi lungii convalescenţe a lui Édouard, dar şi după aceea, în anii care urmează încheierii păcii, o epocă în care foştilor combatanţi şi mai ales invalizilor le va fi aproape imposibil să-şi găsească locul în noua societate franceză: cu toate că supravieţuiseră unui Război Mondial, fiecare dintre ei va constata că „patria recunoscătoare” e doar o vorbă frumoasă şi falsă, menită doar a împodobi discursurile politicienilor, realitatea pentru cei care luptaseră în tranşee fiind, pe timp de pace, şomajul, umilinţa, dispreţul abia mascat al semenilor, disperarea. În acest context, Édouard va adopta o identitate străină, nedorind să se mai întoarcă în sânul bogatei şi influentei sale familii, care îl tratase mereu cu răceală, neputând concepe să se reîntâlnească cu tatăl său, bancherul Péricourt, mai preocupat de conturi şi de rata dobânzilor decât de soarta fiului pe care nu-l înţelesese niciodată şi căria îi luase mereu în râs înclinaţiile artistice, talentul la desen, dar şi tendinţele homosexuale. Albert înlocuieşte livretul militar al prietenului său cu cel al unui soldat căzut la datorie, iar Édouard refuză orice intervenţie chirurgicală estetică, astfel că, după luni întregi în care suferinţele îi sunt cumplite, se vindecă (oarecum), dar e de nerecunoscut, exemplu de „guele cassee” („faţă spartă / distrusă”), aşa cum li se va spune în Franţa marilor mutilaţi de război. Dependent de morfină pentru a-şi mai alina durerile, Édouard (numit acum Eugène), are disperată nevoie de Albert, aflat şi el în mare dificultate după încheierea ostilităţilor, deoarece nu-şi mai găseşte de lucru, modestul său post de contabil dinaintea războiului e ocupat deja, iar în afara unei mantale de proastă calitate, a cărei vopsea se scurge la prima ploaie, patria (recunoscătoare desigur…) nu oferă nimic celor rămaşi în viaţă. Căci existenţa trebuie să-şi urmeze cursul, iar cei aflaţi în dificultate sunt daţi la o parte fără milă – şi fără ezitare de către cei care, gonind spre un iluzoriu viitor luminos, se grăbesc să uite trecutul. Singurul lucru pe care Franţa îl mai face în amintirea anilor de război este să-i celebreze pe cei morţi, încă o tragică ironie a unui destin nedrept şi crud. Însă, pentru a supravieţui cumva în această lume în care în afara legii celui mai puternic şi mai abil pare a nu mai funcţiona nimic, Albert şi Édouard decid să se implice la rândul lor în afacerea cu monumente ridicate în memoria eroilor. Iar acum cei doi se vor reîntâlni cu fostul locotenent Pradelle care, după ce făcuse şi o căsătorie din interes şi reuşise să intre în rândul „lumii bune” franceze, visează să-şi rotunjească veniturile tot de pe urma acestei afaceri, devenind abil comerciant de sicrie.

         S-a reproşat lui Lemaitre de unele voci ale criticii literare că intriga pe care o construieşte pare desprinsă dintr-un film de acţiune şi este excesiv marcată de elemente cinematografice – de altfel, tehnicile cinematografiei îi sunt bine cunoscute autorului, care s-a ocupat şi de realizarea de scenarii. Şi chiar dacă observaţia aceasta este parţial adevărată, poate că nu e neapărată nevoie ca ea să fie transformată într-un reproş şi să fie privită ca un neajuns al cărţii. Căci succesul la public al acestui roman a fost şi continuă să fie mare, fenomenul marcând, după cum afirma Bernard Pivot, o reîntoarcere la romanul popular, în sensul bun al cuvântului. S-a spus, de asemenea, că Au revoir là-haut ar fi un text care mizează (poate prea) mult pe tehnica contrastului, specifică foiletonului de secol XIX, evidentă mai cu seamă la nivelul personajelor, puse mereu în opoziţie: pe de o parte Albert Maillard, modest funcţionar în timp de pace şi şomer fără speranţă după război, pe de alta, Édouard Péricourt, descendent al unei ilustre familii, dar inadaptat la exigenţele unei societăţi ipocrite în ale cărei reguli el nu poate crede şi în care nici vocaţia sa artistică şi nici identitatea sa sexuală lui nu-şi găsesc locul. Prietenia dintre cei doi reprezintă, practic, un soi de atracţie a contrariilor – dar, din nou, acest amănunt nu trebuie privit ca derizoriu şi nici ca o concesie făcută gustului facil al publicului, ci mai degrabă ca o raportare permanentă a lui Lemaitre la modelele literare ale caracterelor moraliştilor francezi sau la cele repezentate de proza lui Victor Hugo. Căci Pradelle e prezentat de către autorul însuşi ca având în el ceva de Javert – nu lipseşte, deci, din paginile acestei cărţi nici ticălosul prin excelenţă, versatil şi capabil să cadă în picioare în orice situaţie, menit a reprezenta punctul de contrast atât faţă de Albert, cât şi de Édouard, cei atât de afectaţi de război, dar şi de pacea care îi va urma. Numai că romanul devine, pe parcurs, nu doar un studiu atent al evoluţiei personajelor, ci şi o veritabilă frescă a societăţii franceze a anilor ‘20 ai secolului trecut, privită cu luciditate de către un autor gata să observe chiar şi realităţile ascunse adesea sub masca lozincilor patriotarde ori a retoricii găunoase din timpul sau de după încheierea conflictului armat.

         Pierre Lemaitre foloseşte excelent tehnicile impuse de stilul indirect liber, se dovedeşte un maestru al punctului de vedere şi al configurării unei evoluţii palpitante a întâmplărilor pe care le prezintă cu pasiune, dar fără patimă, într-un ritm alert, însă lipsit de efectele stilistice prea căutate, mizând pe surpriză şi pe răsturnările de situaţie (cititorul are impresia, la un moment dat, că Albert e mort, pentru a constata uilterior că acesta trăieşte şi că, dimpotrivă, Édouard va fi cel mutilat, la fel cum în altă scenă se sugerează că Édouard nu va mai desena niciodată, doar pentru a se întoarce la vocaţia sa, înţeleasă de el însuşi ca unică şansă de salvare de ororile unei lumi care, deşi aparent neatinse de răboi, a fost, totuşi, complet distruse de acesta), însă reuşind să convingă şi să vorbească despre multe lucruri pe care mulţi dintre contemporanii săi au preferat (preferă?) să le evite.

         Georges Clemenceau spunea la un moment dat că e suficient să adaugi calificativul „militar” anumitor cuvinte, pentru ca sensul să le fie complet schimbat, câtă vreme „justiţia militară” e altceva decât justiţia obişnuită, iar „muzica militară” e şi ea altceva decât muzica de cameră sau de operă. Pierre Lemaitre ştie foarte bine acest lucru şi demonstrează că e convins de valabilitatea unor asemenea afirmaţii pe care le are în vedere, subtextual, încă de la începutul romanului său. Căci însuşi titlul cărţii, precum şi epigraful, trimit la un caz celebru în Franţa, care reprezintă un exemplu pentru funcţionarea deloc infailibilă a justiţiei în vreme de război.

         „Je te donne rendez-vous aù ciel où j’espère que Dien nous réunira. Au revoir là-haut, ma chère épouse…” („Îţi dau întâlnire în cer, unde sper că Dumnezeu ne va reuni. La revedere acolo sus, draga mea soţie…”) Sunt ultimele cuvinte scrise de Jean Blanchard, pe data de 4 decembrie 1914, cu puţin timp înainte de a fi executat. Blanchard face parte, alături de soldaţii Pierre Gay, Francisque Durantet, Claude Pettelet, Jean Quinault şi de caporalul Paul Floch, din grupul aşa-numiţilor „martiri de la Vingré”, executaţi „ca exemplu dat trupelor combatante”, pe 4 decembrie 1914. Lucrurile s-au întâmplat după cum urmează: la sfârşitul lui noiembrie 1914, profitând de vremea nefavorabilă şi de noaptea fără lună, câţiva soldaţi germani au atacat poziţiile franceze din apropiere de Vingré. Francezii se retrag pentru a se regrupa în tranşeele aflate la doar câteva zeci de metri depărtare, apoi recuceresc poziţia ameninţată de nemţi. Totul durează mai puţin de o jumătate de oră şi, cu toate astea, spre stupoarea generală, comandanţii trupelor franceze din zonă iau decizia de a-i deferi Curţii Marţiale pe cei „vinovaţi” de a-şi fi „părăsit” posturile, acuzându-i de înaltă trădare. În ciuda oricăror evidenţe, vor primi cu toţii pedeapsa capitală, vor fi degradaţi şi executaţi în grabă, pentru a oferi, în acest fel, un teribil exemplu tuturor acelora care ar fi fost tentaţi să părăsească armata sau să submineze autoritatea comandanţilor. Înainte de execuţie, fiecare dintre condamnaţii pe nedrept va trimite scrisori celor dragi, de acasă – care, după moartea lor, vor avea de suportat nu numai durerea pierderii, ci şi dispreţul unei societăţi care nu mai putea privi lumea decât în termeni de alb sau negru şi care nu mai era dispusă să gândească, mulţumindu-se cu ceea ce-i oferea aparatul propagandei de război. Abia după semnarea păcii, în 1921, şi după ani de costisitoare demersuri făcute de familiile îndurerate ale celor executaţi, aceştia vor fi exoneraţi de orice vină şi le vor fi recunoscute meritele militare, printr-o decizie a Curţii de Casaţie. Tardivă recompensă oferită unor oameni pentru care viaţa s-a terminat prea devreme şi ale căror familii au suferit umilinţe şi lipsuri de nedescris. Dar poate că, aşa cum credea Jean Blanchard, poate că măcar „acolo sus” lucrurile vor sta, odată şi odată, altfel.

         Lemaitre readuce, indirect, în conştiinţa publicului cititor aceste tragice evenimente: Pradelle al său nu e altceva decât un exemplu de comandant lipsit de viziune şi (mai ales) de suflet, gata oricând să-şi sacrifice oamenii pentru a da exemple drastice (chiar dacă nimeni nu i le ceruse!), pentru a se pune la adăpost de orice posibilă nemulţumire a trupelor flămânde şi nemulţumite de un război care dura, deja, de prea mulţi ani şi provoca imense suferinţe şi celor de pe front, dar şi celor rămaşi acasă. Departe de a fi un detaliu lacrimogen sau sentimental, motto-ul romanului lui Pierre Lemaitre reprezintă un dureros memento şi un tulburător şi impresionat mesaj adresat tuturor celor care încă mai cred în belicoasele declaraţii menite a glorifica vreun război – fie el mai vechi sau mai nou. Au revoir là-haut se transformă, deci, într-un îndemn la meditaţie cu privire la realităţile din timpul şi de după război, oricare ar fi el, câtă vreme fiecare război e o confruntare apocaliptică, ce distruge lumea, rămânând de văzut până când aceasta va mai găsi resursele de a se reconstrui – ori de a se lăsa reconstruită. Căci, aşa cum se întrevede din fiecare pagină a acestei cărţi, după ce se încheie pacea, nu se mai ştie care sunt eroii şi care sunt simplii profitori, e aproape imposibil să mai afirmi cu claritate care sunt învinşii şi care sunt învingătorii, concluzia amară a lui Lemaitre fiind şi aceea că la sfârşitul oricărui război există doar înfrânţi.

         Câştigătorul Premiului Goncourt din acest an se numără, deci, printre autorii de romane centrate pe tema războiului – iar lista cuprinde exemple strălucite, dacă e să ne gândim, acum, la Roger Martin du Gard, cu Vara (1914), la Henri Barbusse, cu Focul (1916), la Erich Maria Remarque, cu Nimic nou pe frontul de Vest (1929), sau la Ernest Hemingway, cu The Sun Also Rises (1926). Numai că, dacă scriitorii menţionaţi îşi elaborau creaţiile imediat după încheierea Primului Război Mondial, pe care, nu o dată, îl şi cunoscuseră în mod direct, Pierre Lemaitre revine asupra acestei teme şi se concentrează asupra acestei perioade, privind, însă, lucrurile, din perspectiva prezentului, având, deci, şi detaşarea necesară şi, implicit, capacitatea de a evalua toate evenimentele şi ţinând seama de războaiele şi păcile care au urmat şi care au marcat întregul secol XX. Dovadă că, aşa cum s-a afirmat adesea, războaiele mondiale sunt atotprezente, fie ca realitate, fie ca sugestie, în mai toată literatura veacului anterior – şi a prezentului. Nu întotdeauna războiul este descris, în proza contemporană, ca o realitate trăită nemijlocit, ci, uneori, ca amintire, ca ameninţare, ca avertisment lansat pentru generaţiile viitoare. Iar tendinţa aceasta este identificabilă încă din epoca marelui modernism, dacă ţinem seama că însăşi Virginia Woolf, în Spre far (1927), atingea tangenţial, dar extrem de pregnant, realitatea războiului, fără să descrie câmpuri de luptă, ci mulţumindu-se să prezinte urmările conflictelor armate la nivelul conştiinţei personajelor şi al unei lumi care avea revelaţia că niciodată nimic nu va mai fi la fel. Războiul devine, astfel, acea „prezenţă absentă” al cărei spectru pluteşte pretutindeni, dar şi unul dintre simbolurile cele mai importante pe care le putem identifica în Tărâmul pustiit (1922) al lui T.S. Eliot, ori în Caligramele lui Apollinaire.

         Alegând să abordeze tema războiului, Pierre Lemaitre are în vedere şi exemplul reprezentat de mulţi dintre marii lui precursori, evidenţiind nu latura eroică a acestuia, fiindcă este el însuşi incapabil să creadă – la fel cum sunt şi protagoniştii săi – în viabilitatea vorbelor frumoase, dar goale, care propovăduiau patriotismul de paradă şi eroismul lipsit de logică. Scriitorul se situează, din acest punct de vedere, în descendenţa lui Hemingway, ale cărui personaje, fie că e vorba despre Jake Barnes, fie despre Frederic Henry, ar prefera să poată încheia „o pace separată”, dezgustaţi de ceea ce înseamnă războiul şi răniţi nu doar fizic, ci mai cu seamă interior de ororile cu care se confruntă. Albert Maillard şi Édouard / Eugène nu cred altceva, devenind, astfel, la rândul lor, reprezentanţii generaţiei pierdute. Iar cuvintele acestea „You are all a lost generation…”, atribuite lui Gertrude Stein şi preluate de Hemingway pentru a fi folosite ca epigraf al romanului său Fiesta, ajung să exprime, aşadar, o situaţie generalizată într-o Europă secătuită şi extenuată de un război care a durat şi a costat prea mult.

         Confruntat cu atrocităţile de pe front, Édouard este şi o expresie a intelectualului care resimte la nivel personal fiecare act de violenţă la care este martor, care trece totul prin filtrul unei conştiinţe hiperlucide, în mod asemănător, până la un punct, cu Ştefan Gheorghidiu, din romanul lui Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, sau cu Radu Comşa, din Întunecare, de Cezar Petrescu. Ca şi acesta din urmă, Édouard îşi vede viaţa distrusă de un război care nu era al lui şi pe care-l va resimţi complet străin întotdeauna şi pe care nu va ezita să-l califice drept absurd, dar, spre deosebire de învinsul Comşa, tânărul Péricourt, devenit prin propria lui voinţă Eugène Larivière, găseşte puterea nu neapărat de a lua totul de la capăt, ci de a da o replică nu lipsită de cinism exact acelora care, caracterizaţi ei înşişi de cinism (dar, în cazul lor, este unul de substanţă, nu de circumstanţă!), se făcuseră vinovaţi de distrugerea atâtor vieţi şi de spulberarea speranţelor atâtor supravieţuitori ai frontului, care vor sfârşi, însă, în eşec şi alienare în timpul unei păci care, pentru ei, nu va mai însemna nimic. Una dintre preocupările lui Lemaitre este, în acest roman, şi aceea de a evalua cum se mai poate trăi după un război, nu atât cum e să treci printr-un război, eroismul supravieţuitorilor trebuind să fie cel puţin la fel de mare cu cel al combatanţilor, chiar dacă mai nimeni nu este dispus să-l recunoască ori să-l privească astfel, într-o lume în care totul a fost transformat în goană după profit, în competiţie acerbă, în luptă pentru supremaţie, şi în care nu mai contează faptele celor care au sacrificat ceva pentru ca lumea să poată merge mai departe. Franţa anilor ‘20 apare, deci, ca un adevărat tărâm postapocaliptic, ca o junglă citadină în cadrul căreia orice eveniment din viaţa personală este proiectat şi evaluat pe fondul şi din perspectiva bătăliilor pierdute ori câştigate, devenind obligatoriul corelativ obiectiv al faptelor documentate de discursul istoric. Rănile lui Édouard, ca şi cele suferite de protagoniştii lui Hemingway din Fiesta sau Adio, arme, au roul de a alegoriza întreaga suferinţă provocată umanităţii de deciziile politice ale „specialiştilor” în strategie militară ori în geo-politică şi de a recontextualiza noua realitate ce caracterizează o lume care a trecut printr-un război în care majoritatea rgulilor militare de până atunci nu mai fuseseră respectate. Războiul însuşi e privit altfel, nu mai e vorba nicidecum despre eterna luptă dintre bine şi rău, dintre un metaforic Dumnezeu şi un alegoric Satan, aşa cum se întâmpla de multe ori în literatura veacurilor trecute, influenţată de imaginarul biblic şi de retorica religios-mesianică, fiindcă acum nu se mai poate stabili cine este „cel bun” şi cine este „cel rău” – sau, mai bine zis, dacă mai există (dacă mai pot exista) buni şi răi într-un război mondial.

         Desigur, se ridică aici câteva probleme legate de funcţiile estetice ale războiului, ca temă literară. Căci, dacă războiul este semnul haosului care ameninţă lumea, iar textul literar (orice text literar) încearcă să organizeze, la un anumit nivel, lumea descrisă, rămâne de discutat cum se poate stabili un acord între aceste coordonate şi cum se poate găsi echilibrul între dimensiunea morală şi cea estetică a imaginii războiului. Iar dacă modernismul îngloba războiul în estetica sa, cel puţin la nivelul avangardelor, incluzând imaginea simbolică a haosului în chiar structura organizată a ficţiunii literare învestite cu sens artistic, perioada contemporană alege alte căi, iar Pierre Lemaitre urmează, parţial, modelul impus, de pildă, de Claude Simon, în Drumul Flandrei (1960), unde tehnicile narative elaborate reprezentau o provocare a chiar tematicii abordate, iar posibilităţile (uneori limitele!) estetice ale naraţiunii cu subiect istoric  erau puse în relaţie cu majoritatea problemelor etice ridicate de realitatea războiului, aşa cum o înţelege scriitorul.

         Mai mult decât atât, chiar dacă Lemaitre îi recunoaşte pe de-acum uitaţii Roland Dorgèles şi J. Valmy-Baysse drept modele în privinţa temei asupra căreia se concentrează, Au revoir là-haut are în vedere ceva mai mult decât reuşeau aceşti predecesori să realizeze în romanele lor, Le Réveil des morts (1923) sau Le Retour d’Ulysses (1921). Dovadă că Lemaitre are în vedere şi un alt model pe care, deşi nu-l recunoaşte deschis, reprezintă unul dintre punctele de plecare ale acestei cărţi: Stendhal, cu Mânăstirea din Parma. În acest mare roman avem deja de-a face cu un eu problematizant care încearcă să reconfigureze un întreg univers şi să dea sens unei lumi puse sub semnul haosului în timpul unui război care ameninţă să anuleze legăturile dintre percepţie şi înţelegere ale celui implicat în acţiunile militare şi supus ordinelor pe câmpul de luptă, elemente pe care le accentuează şi laureatul Premiului Goncourt, în această carte. Pierre Lemaitre scrie un roman despre iniţieri dureroase, despre prietenii durabile într-o lume în care totul pare a fi construit pentru a nu dura, despre pierderi şi singurătate, despre sacrificiu şi căldura umană, despre durere şi speranţa care trebuie păstrată mereu vie. Nu doar în război, în orice război, ci mai ales după ce acesta se încheie, ca semn al convingerii că viaţa, oricum ar fi ea, merită trăită.

Pierre Lemaitre, La revedere acolo sus.

Traducere de Tristana Ir, Bucuresti, Editura Trei, 2017.

Articol apărut în nr. 4/2019 al revistei

Un răspuns la „Imagini ale războiului în proza lui Pierre Lemaitre”

  1. Paul Tumanian

    Am cumpărat cartea (cu mare întârziere față de data tipăririi) în urma recenziei dumneavoastră. Și nu regret. Un roman excelent, o construcție de o soliditate reconfortantă, într-un peisaj romanesc în declin din multe puncte de vedere. De asemenea, o traducere pe măsură, excelentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *