Întâlniri la marginea poemului

Poezia pe care o scrie Francisc-Mihai Lorinczi este aceea a unui nostalgic, așa cum, de altfel, ne arată și volumele sale de proză și eseu. Atent la schimbările din jur, poetul nu poate trece indiferent pe lângă metamorfozele „timpului ce ni s-a dat“, iar conturul realului capătă sub viziunea lui accente grave, spasmotice, fiindcă universul însuși pare să adopte forme noi. Astfel, trăim un timp al colmatării interioare care ne-a schimbat modul de viață, ne-a îndepărtat de stratul originar, alienându-ne ființa. Pe acest filon al percepției realist-elegiace vine recentul volum al poetului, intitulat chiar Colmatare (Editura Cronologia, Sibiu, 2020), și înfățișând o poezie ce comunică plenar o dialectică a prezentului în plină pre-facere.

       După mai multe volume de versuri, apărute cu o oarecare regularitate, Francisc-Mihai Lorinczi surprinde acum printr-o mai mare detașare și obiectivare, tonalitatea fiind mai atenuată și chiar ușor mai încifrată, fapt datorat și abundenței de metafore. Acest caracter profund metaforic al discursului său liric a rămas constant, încă de la debutul poetic cu Michelangelice (2008) și continuând cu celelalte volume de versuri: Preludii. Sonete (2011), Anotimpurile dragostei (2012), Cu metafore în rai. Poeme fără margini (2013), Zăbavă pe chaise-longue. Haiku-uri (2014), În fagure de rodii. Sonete (2014), Pe vremea secerișului (2014), Haiku. Poems, ediție bilingvă româno-engleză (2015), Fizionomiile pietrei (2017). Privite în ansamblu, aceste volume profilează un destin poetic ce pendulează între rememorarea elegiacă și constatarea sobră, calmă a (pe)trecerii ființei în pulberea de raze a universului mare și niciodată pe deplin cuprins de mintea omenească.

       Manifestându-se cu discreție, poetul nu renunță la valorile simple ale lumii tradiționale, de unde își ia răgazul privirii și al înțelegerii poetice, dar, ca manifestare lirică, adoptă un discurs modern, în genere acutizat de melancolie, ca și de o anume redefinire cvasi-încifrată a lucrurilor, o predispoziție spre metaforă, cu toată geometria ei de emoții și stări. S-ar putea ca acest nou volum, Colmatare, să reprezinte o trecere a poeziei lui Francisc-Mihai Lorinczi într-o altă etapă, fiindcă poetul pare să experimenteze un gen nou de discurs liric, pliat pe o atitudine mai tranșantă, pe o expresivitate a rigorii, a unui registru lexical mai arid, impregnat de termeni geografici și o mai mare atenție pentru formă, concizie, simbolistică. Pornind chiar de la semnificația titlului (colmatare – fenomen de depunere a materialului transportat de apele curgătoare, având ca rezultat ridicarea treptată a unei porțiuni dintr-o albie), înțelegem că avem de-a face cu o sedimentare foarte fină de întâmplări și trăiri, sedimentare produsă în timp și în etape succesive, adică o re-construcție a lumii, a sinelui, o nouă dimensiune existențială la care omenirea are acces.

       Nici ca înfățișare, nici ca manifestare sau înțelegere, lumea de azi nu mai seamănă cu cea de ieri, iar acest lucru naște întrebări și repetate încercări de a ajunge la sensul profund al acestei continue colmatări din ființa omului, din lume. Existența contemporană este marcată de această colmatare, care fie a acoperit frumusețea și înțelepciunea lumii patriarhale, provocând alienarea, fie a sedimentat în noi, ca un mâl, dezgustul, angoasa și incapacitatea de a înțelege, în graba cotidiană, rostul creației, al jertfei christice și al unei viețuiri frumoase. Sigur că există o percepție creștină, dincolo de toate aceste constatări, omenirea și-a pierdut așezarea, atât de necesară evoluției sale spirituale, mîntuitoare. Iar omul fără Dumnezeu este ca firul de nisip, adus de ape și așezat la întâmplare într-o albie a dezrădăcinării de esența sa divină, de sacralitate, de absolut: „inima și-a zăvorât cerul cu retezul/ eliberați spațiu/ poemul e full/ ochi plini cu sedimente/ colmatere“ (sedimente).

       Pe lângă acest laitmotiv central al colmatării, revin o serie de simboluri, frecventate de poet și în volumele precedente (brazda, piatra, oasele, bobul de grâu, pâinea ș.a.), și care configurează  peisaje bucolice de reală expresivitate prin parfumul lor atemporal și imagismul bogat: „casa de la țară/ cu intrare boltită în pivniță/ amintește de viile de demult/ dispărute din peisajul local/ azi s-au înmulțit buticurile/ și a apărut minimarketul sătesc la doi pași/ oho/ câte s-au pierdut/ de la ultimul treierat curat de grâu/ cândva se punea valoare pe bob/ nu pe pleavă/ azi grâul din saci are miros străin/ e acru și se strică repede/ când nu îți mai iubești pămâmtul/ vin alții să îl lucreze/ emigrația pe timp de pace/ e ca și când mori de foame lângă o pâine de casă/ tabacul uscat în curte pe cărămida fierbinte/ îți stârnește amintiri care se încolăcesc/ ca șarpele pe lemnele din curte vara/ și mă întorc iar la casa cu intrarea boltită în front/ pesemne că nu vor mai intra butoaie cu vin/ mai sunt doar câteva rădăcini de viță-de-vie lângă casă/ și o lespede de gresie/ pentru neuitare“ (bolta pivniței).

       Apărute într-o ediție frumos realizată, elegantă și calitativă, poemele din Colmatare ne întorc privirile spre rostul cuvintelor ce țâșnesc precum niște „lebede de cristal“ din lumea trecutului pe care îl mai purtăm în noi, distrăgându-ne din malaxorul cotidian al viețuirii robotizate, al unei sclavii mascate de iluzia confortului și a bunăstării. Francisc-Mihai Lorinczi ne vorbește prin poezia sa de goliciunea acestei viețuiri, de pericolul balaurului contemporan cu mai multe capete: „ca în ghearele unui balaur ne zvârcolim în mare/ singurătate/ și în puținele respirații/ când scăpăm din strânsoare/ ne înduioșăm de raza de soare ce ni se răsfrânge/ pe retină/ în brazde norii piaptănă cerul și stropul de fericire/ cade printre ghearele monstrului și ne încălzește/ inima/ ca un licăr zglobiu pe oglindă/ o fata morgana a deșertului din noi/ cântecul sufletului este surzenie pentru celălalt/ suntem în captivitatea balaurului/ liberi doar cât să respirăm pentru unul singur/ colmatare“ (balaurul).

       Un spațiu cu toată memoria lui viețuiește în oglinda poemului, căci poezia lui Francisc-Mihai Lorinczi este ca o fereastră (oglindă fermecată) prin care se între-văd panorame de adâncă reflexivitate și profunzime: „tu ai uitat drama fetelor tinere/ de la noi din sat/ cu obrajii roșii/ luate forțat de acasă/ și duse în mine de piatră și de cărbuni/ în paradisul purpuriu/ un sat întreg plângând lângă părinți/ de pe tancuri curgea un must/ roșu/ să fi fost cireșe zdrobite/ în palme/ te-am văzut cum plângeai singură-n/ livadă/ cireșii se scuturau de prima ploaie/ de mai“ (deportare). Metafora fuzionează cu ironia subtilă, introdusă în text cu o suavitate jucată, cu discreția confesiunii  și a melancoliei.

       Volumul recent al lui Francisc-Mihai Lorinczi propune, în sens metaforic, mai multe definiții lirice ale colmatării, dincolo de procesul geografic propriu-zis, arătând că satul, ca matcă a ființării și liniștii întemeietoare, vorbește „despre o împărăție/ a spicului și a bobului de grîu“, adică despre natură și veșnicie, devenind tangențial cu absolutul și „zariștea cosmică“. Aici este acasă: „aparțin acestui loc/ brazda de acasă și colțul de cer de deasupra/ într-o suprapunere edenică/ nucul ne întîmpină cu umbra cântătoare/ frec între degete câteva frunze/ iar mirosul specific/ îmi irigă creierul// margini de poem“ – aceasta e mărturisirea de credință a poetului. Știm că întâlnirea cu poezia presupune întâlnirea cu poetul din spatele versurilor, Francisc-Mihai Lorinczi ne așteaptă în marginea poemelor sale!

Articol publicat în Euphorion nr.3/2020

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *