Între critica culturală şi critica estetică

În cartea sa T.Maiorescu şi posteritatea lui critică, publicată în 1943, Eugen Lovinescu afirmă că „întreaga critică actuală este estetică, adică maioresciană”, considerînd că „acţiunea lui T.Maiorescu – punctul iniţial al criticii româneşti – îşi va păstra actualitatea istorică, întrucît se identifică cu însăşi linia de evoluţie a artei privită ca o existenţă autonomă”. Mentorul Junimii a rămas, în conştiinţa celor trei generaţii de critici maiorescieni numărate de Lovinescu pănă în acel moment, întemeietorul criticii estetice şi dătătorul ei de direcţie. Dar Lovinescu însuşi n-a uitat să disocieze, încă din prima pagină a cărţii, între critica culturală şi critica estetică a lui Maiorescu. El susţine că criticul junimist a înfăptuit mai întîi o „revoluţie culturală” între anii 1866 şi 1873, cînd a publicat în revista Convorbiri literare zece articole care marchează „epoca militantă”, de luptă a lui Maiorescu pentru reformarea culturii române pe temeiul adevărului, în compartimentele ei mai importante: limba, literatura, ştiinţa, dreptul, învăţămîntul şi istoria. În cei şapte ani de luptă pe toate fronturile culturii, Maiorescu a acţionat cu o autoritate nemaiegalată vreodată de alt critic român, respingînd „formele fără fond” ivite în societate şi în cultura noastră naţională prin imitarea modelelor străine, care a dus la falsificarea valorilor, şi promovînd valori pe care trecerea timpului le-a confirmat. Autoritatea lui s-a fundamentat pe un ascuţit spirit critic şi o solidă cultură, exercitîndu-se atît prin negaţie, cît şi prin afirmaţie, în realizarea unei construcţii care, ca o piramidă, a marcat nu numai epoca sa ci a orientat şi mersul istoriei.

            Astfel, ca să ajungem pe teritoriul literaturii, după articolul În contra direcţiei de astăzi în cultura română (1868), în care Maiorescu critică formele fără fond, susţinînd cu tărie că „zidirea naţionalităţii române nu se poate aşeza pe un fundament în mijlocul căruia zace neadevărul”, el a publicat Direcţia nouă în poezia şi proza română (1872), afirmînd că „noua direcţie, în deosebire de cea veche şi căzută, se caracterizează prin simţămînt natural, prin adevăr, prin înţelegerea ideilor, ce omenirea întreagă le datoresşte civilizaţiei apusene şi totodată prin păstrarea şi chiar accentuarea elementului naţional”, în ritm cu procesul de modernizare a României. Şi totuşi, în fruntea noii direcţii în poezie, el l-a aşezat pe un poet din „generaţia trecută”, Vasile Alecsandri care, deşi părea „aş fi terminat chemarea literară”, a surprins contemporanii prin apariţia Pastelurilor. „Îndată însă după Alecsandri – scrie criticul junimist în continuarea unei sumare prezentări a Pastelurilor – dar în fine poet, poet în toată puterea cuvîntului este d. Mihai Eminescu”, judecată de valoare asumată în urma lecturii doar a trei poezii publicate în Convorbiri literare: Venere şi Madonă, Mortua est şi Epigonii, asupra cărora insistă, analizîndu-le calităţile şi defectele, încît lasă impresia că direcţia nouă începe, de fapt, cu Eminescu. Intuiţie îndrăzneaţă ca un pariu, care avea să se confirme în următorul deceniu de creaţie a genialului poet, pentru ca în articolul Eminescu şi poeziile lui, publicat în 1889 la scurtă vreme după moartea acestuia, Maiorescu să-l aşeze pe Eminescu în fruntea canonului, afirmînd categoric de la început: „Tînăra generaţie română se află astăzi sub influenţa operei poetice a lui Eminescu”.

            În acelaşi interval de timp, Maiorescu a trecut – susţine Lovinescu – printr-o „nouă revoluţie”, cea estetică, impusă de maturizarea deplină a literaturii noastre prin operele cu adevărat valoroase ale lui Eminescu şi Caragiale. Maiorescu intrase, de fapt, în această perioadă în lupta politică, continuînd să-şi exercite spiritul critic ca orator de la tribuna Parlamentului României, dar sporadic şi în scris,  în articole ca În lături! sau Contraziceri?, polemizînd cu criticii tineri care se îndoiau de adevărul spuselor/ scrierilor sale, aşa cum procedează în articolul Poeţi şi critici (1886), apărîndu-l ca un avocat şi apreciind „însemnătatea lui Alecsandri” în comparaţie cu Eminescu, cu argumente mai mult culturale decît estetice: „Farmecul limbei române în poezia populară  – el ni la deschis; iubirea românească şi dorul de patrie în limitele celor mai mulţi dintre noi – el le-a întrupat; frumuseţea proprie a pămîntului nostru natal şi a aerului nostru – el a descris-o; cînd societatea mai cultă a putut avea un teatru în Iaşi şi Bucureşti – el a răspuns la această dorinţă, scriindu-i comedii şi drame; cînd a fost chemat poporul să-şi jertfească viaţa în războiul din urmă – el singur a încălzit ostaşii noştri cu raza poeziei. A lui liră multicordă a răsunat la orce adiere ce s-a putut deştepta din mişcarea poporului nostru în mijlocia lui. În ce stă valoarea unică a lui Alecsandri? În această totalitate a acţiunii sale literare”.

            Chiar şi în articolul Comediile d-lui Caragiale (1885), care pentru Lovinescu momentul de cristalizare a criticii estetice, Maiorescu are o intenţie polemică, acesta devine, avînd ca suport dramaturgia lui Caragiale, o expunere a concepţiei sale privitoare la preeminenţa eteticului între celelalte valori culturale, mai ales în relaţie cu eticul, întrebîndu-se el însuşi: „În ce constă dar moralitatea artei?” şi răspunzînd filosofic, în categorii clasice, aristotelice şi kantiene: „Orce emoţiune estetică, fie deşteptată prin sculptură, fie prin poezie, fie prin celelalte arte, face pe omul stăpînit de ea, pe cîtă vreme este stăpînit, să se uite pe sine ca persoană şi să se înalţe în lumea ficţiunii ideale. Căci dacă izvorul a tot ce este rău este egoismul exagerat, atunci o stare sufletească în care egoismul este nimicit pentru moment, fiindcă interesele individuale sunt uitate, este o combatere indirectă a răului, şi astfel o înălţare morală”.

            O critică strict estetică, Maiorescu n-a practicat poate doar în Eminescu şi poeziile lui, atunci cînd valoarea operei lui Eminescu a devenit o certitudine privită în încheiere cu o seninătate olimpiană, cu care învingătorul indică de astă dată nu numai direcţia de dezvoltare a literaturii ci şi a criticii noastre: „Pe cît se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire pînă astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmîntului cugetării româneşti”, explicînd însă, sub influenţa filosofiei lui Schopenhauer, sursa frumosului artistic în suferinţa omului de geniu: „Această scăpare a suferinţei mute prin farmecul exprimării este binefacerea ce o revarsă poetul de geniu asupra oamenilor ce-l ascultă, poezia lui devine o parte integrantă sufletului lor, şi el trăieşte de acum înainte în viaţa poporului său”, care prin identificare romantică cu poporul a devenit exponetul culturii naţionale.

            Posteritatea lui Maiorescu a oscilat şi ea între critica culturală şi critica estetică. Doar Eugen Lovinescu a definit critica estetică prin disocierea valorilor şi a aplicat-o cu consecvenţă, contrazisă şi ea de propriile Revizuiri. Dar marii critici din perioada interbelică:  George Călinescu, Şerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu, Tudor Vianu ori din cea postbelică: Ion Negoiţescu, Eugen Simion, Nicolae Manolescu ş.a., au acordat întîietate esteticului în formularea judecăţilor de valoare.

            În confuzia de valori din actualitatea noastră literară, ca urmare mai ales a relativismului cultural promovat de postmodernism, cred în necesitatea (re)citirii lui Maiorescu, dar şi a formării şi acţiunii binefăcătoare a unei noi generaţii de critici maiorescieni.

Un răspuns la „Între critica culturală şi critica estetică”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *