Ioana Vintilă – poeme

pigs

sunt o femeie strâmbă și mi-e rușine de asta

vreau să provoc bărbații
vreau să încep revoluții
băi de sânge
un lung șir de căderi nervoase
bazate pe alcoolism și paranoia

nu am instinct matern și dacă ar crește în pântecul meu un copil
aș avea toată luciditatea din lume
m-aș târî
o inimă de porc pe o podea curată

nu mă simt bine când scriu
transpir mă agit tremur
și nu e nimic sublim în asta
nici măcar nu e o sângerare

nu pot folosi sarcasmul mult
umorul nici măcar nu e negru
e inexistent
îmi chircește degetele

fiecare pagină e o bucată mai mare de măr îndesată-n gură
devenit un nod gigantic în gât

folosesc aceleași teme și aceleași cuvinte
reciclate
puse în contexte similare
totul e o sfoară lungă în creierul meu
care nu are rupturi încă

folosesc nimicul
și vreau să-l fac să fie totul
ceea ce mi se pare ironia supremă
fiindcă așa facem toți
într-un fel sau altul
nu e nimic nobil în asta
e doar o reclamă mare și strălucitoare cu led-uri obscene
scrie
PATETIC

sunt o fetiță cu un AK-47 care va trage în oricine
sunt adolescentul care a călcat pe o mină și a rămas fără picior și bazin
sunt burta umflată a unui copil scheletic
& cred că sunt și că asta chiar contează
e uluitor cum cred că pot fi vreunul dintre ei
în pielea mea albă
cu ceaiul indian lângă tastatură
sunt incredibilă în ipocrizia mea
care șterge cu mine pe jos de fiecare dată când singurătatea
îmi dă cu dreapta-n ficat

nu pot localiza violența
nu știu dacă e-n gât /stomac /căpățână /mâini /subconștient
nu știu câte hălci de carne să-i arunc în cușcă
sau cât să o las să pască
aș avea nevoie de un manual cu instrucțiuni
cu o femeie cu păr blond zâmbet perfect piele perfectă
pe copertă
care să-mi vorbească tare încontinuu ca la teleshopping
să-mi arate butoanele de on/off
sau de EXPLODEAZĂ ODATĂ

un final patetic
cu led-uri ieftine
fără artificii
cu o inimă de porc

care
s-a
oprit
din
târât
pe
podeaua
unui
spital

mersul pe sfoară

vreau ca toate planetele din galaxiile îndepărtate
să-și facă loc în toracele tău
unde să explodeze
ca cel mai bun praf de pușcă
în toată imaginea asta e o frumusețe de care nu o să mai scapi vreodată
așa cum nu scapi nici de zgomotul combustiei
/ de impresia că în ținutul ăsta alb există o linie a orizontului
care taie transversal pe retină
& găsește acolo un copil într-o cabană mică de lemn
cu holuri întortocheate
& copilul e astâmpărat doar la intersecția dintre ele
asta speri să găsești
altfel se umple și capul
gâtul
membrele
plexul
(în care încap câteva Messier aproape de implozie)
& e imposibil să-ți dai seama ce a mai rămas și ce nu

holy war

pentru virginitatea santei clara & săracele tinere din san damiano

am ajuns în locul în care căpățânile sunt camere aproape perfect izolate fonic
& se aud doar bătăile inimii

hărțile s-au apropiat
& insectele au acoperit ochiul
aici calul a nechezat și respirația lui a încălzit puii

nu există diferențe între iubirea noastră și pansamentul ăsta: suturile nu sunt drepte
& de-aici ar putea veni fericirea
ar putea veni o furtună de nisip care spală vocile răgușite și conștiința
mai ales conștiința
o limbă-gigant care linge străzile cu prafmolozsânge
& ele rămân tot acolo
fixate pe lama transparentă din vizorul explozibililor

scârbă și glorie pentru același clișeu
un destin măreț o moarte ridicolă
& mâna de fier care se topește sub aceeași matrice de bulevard

sunt vaza de lut care se învââârte
pierd material

formele mele devin desăvârșite cu fiecare atingere

sunt femeia de lut
& niciun baston de jandarm nu mă poate sparge

încă sunt femeia de lut
& pe formele mele se preling mâinile tale

alunecă

palmele se murdăresc

& alunecă

& se murdăresc

& ce rămâne în urma unei inimi de meduze încolăcite de picioarele noastre
asta e tot ce rămâne
un lichid indefinibil
în orașul santa clara așa i-ai spus prima oară
nu ești o sfântă și nici orașul ăsta nu e
câinii lui au îngropat adânc părți din tine
știu că nu ești santa clara de fapt
dar universul ăsta are niște constelații cu broderii
care se înfășoară în jurul gâtului nostru, santa clara
e bine aici
așa cum ai spus că va fi
într-un puzzle cu holuri lungi și întunecate
ținute curate-curate
precum luciditatea noastră, santa clara
luciditate pe care se târăsc lanțurile
dârele astea de mâzgă ne mânjesc fața
dar într-o zi marșul ăsta va fi cel care ne va curăța fața
încât
fețele noastre vor fi noile tranșee
elemente virgine pe care cioturile se așează

&

tranșeele sunt mai curate ca oricând, santa clara
de parcă numele tău
e exodul pe care-l așteptăm cu toții

ouroboros

& de-aici pornesc fluviile
vocile
și poezia
cu fildeșul mamuților ca suport pentru piedestalul generațiilor

(

mix de
spermă
nebunie
sânge
idoli din lemn
mâini bătătorite

)

n-am simțit nimic din asta
dar am văzut totul

cum se leagă instinctul de picioarele care se târăsc
pe distanțe
& perioade colosale

& oasele rămân goale
aproape curate
aproape ascuțite

gata să taie orice copac
gata să taie orice cuvânt în lucrul pe care-l denumește

chiar și fluviile
în râurile aferente
și apoi în bucăți mai mici

până ce niciuna nu mai are vreun nume

Un răspuns la „Ioana Vintilă – poeme”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *