Iubirea în oglindă și prietenia ca lucru simplu

Alexandru Uiuiu ne surprinde (deși bănuiam noi la un moment dat că ne pregătește o surpriză) încă o dată, ba, ne încântă (deși cartea lui cea mai recentă este de o covârșitoare frumusețe tragică) cu „proza sa despre o poezie” intitulată simplu (doar „lucrurile simple nu dezamăgesc niciodată”, nu-i așa?) „Iustin”. Așa ne-a surprins atnci când a tipărit volumul „Intențiile tăcerii”, cartea care ar fi trebuit să fie debutul lui Iustin Panța (și acum aflăm, la sursă, cum au stat lucrurile cu manuscrisul lui Iustin), așa ne-a surprins atunci când, după proze de bună calitate ne-a pus pe masă (din păcate, nu și pe scenă) piesele sale de teatru (uluitorul volum „Așteptând-o pe Godette”), așa ne-a surprins cu acea nouă heterotopie, subîntinsă între distopia unei noi și stranii Românii și utopia unei Europe – parte și ea a „țării ascunse”. Ne surprinde cu această carte, intitulată simpu „Iustin” nu pentru că e vorba de prietenul lui, și al nostru, Iustin Panța, sub forma unor amintiri obișnuite. Ci pentru că e vorba de un „roman” de (mare) dragoste, o scriere de o sensibilitate extremă și pe care nu i-o bănuiam (nu i-o bănuiam acelui Alexandru Uiuiu, din proze și teatru, prozastic, ironic, cinic, „realist”, fantast) și care-l poartă în chiar centrul său pe Iustin, ca experiență de iubire și cugetare asupra acesteia. Dragostea (mare) ar avea, se pare, și această (tot mare) respirație: sensibilizarea până la limita patetismului. Iar pe de altă parte, ne spune și Alexandru în câteva locuri ale jurnalului său intim, aici nu e vorba de literatură. E vorba de viață. Așa că, după cum se vede, n-o să scriem aici o cronică propriu-zisă la această frumoasă și tristă carte a lui Alexandru Uiuiu, ci doar facem unele aprecieri simple (pentru că doar acestea stau pavăză în fața dezamăgirii, nu-i așa?)

Povestea este simplă, iar autorul ne spune chiar el cum a început totul: „M-am surprins, după ce Iustin nu a mai fost, că nu am amintiri cu el. Erau între noi prea multe proiecte, prea multe aruncări în viitor, și nu a încăput nici un moment al trecutului ca să se agațe de imaginea lui. Când moartea a decis să îl ia, am pornit o vastă investigație pe urmele ei și m-am hotărât să îmi adun amintirile. Ca să fortific funcția aceasta mi-am zis că ar fi bine să fac lucruri simple cu zeița păpădiilor, să las să treacă vreo două trei zile și apoi să văd ce și cât rămâne ca amintire. Am început să scriu lucrurile acestea și treptat, cu funcția amintirii întremată, în mine au început să se ridice și amintirile cu Iustin. Am numit scrierea O primăvară cu Ea, dar apoi a venit vara, toamna și lucrurile au luat-o razna. Din vina cui?” După cum se vede, o inedită perspectivă proustiană, o autoprovocarea a funcțiilor existențiale și scripturale, mereu dispre imaginea fără cusur, cel puțin la vreme de primăvară, a „zeiței păpădiilor”: „O blândețe a coborât deasupra ființei ei odată cu lăsarea înserării. Cu mătasea asta pe ea, care îi încetinește mișcările, ea devine de o frumusețe răvășitoare.”

Jurnalul lui Alexandru se întinde undeva între 2001 sau poate 2002, imediat după moartea tragică a lui Iustin, și până prin 2004 sau 2005, și cuprinde, în secțiuni de lungimi inegale povestea de dragoste între el și „zeița păpădiilor”, „cea căreia nu o să-i rostim numele niciodată.” Nici nu e nevoie de a-i rosti numele, căci, la urmă îl aflăm singuri: femeie. Jurnalul, „proza despre o poezie”, se desfășoară oarecum simfonic, în patru părți ce-și poartă, fiecare, anotimpul (nici Vivaldi nu e departe): „O cunună de păpădii pentru Zeul Primăverii” (o îngeriadă în toată regula), „O cunună de grâu pentru Zeul Verii” (senzualitate și carnalitate de-a dreptul panică), „O cunună de frunze pentru Zeul Toamnei” (avortul ca veștejire a tot și a toate), „O cunună de fier pentru Zeul Iernii” (criza finală, nici măcar tragism înalt romantic, ca în a patra a lui Schumann), urmate de „Fiziologia dispariției”(următorii vagi trei sau patru ani), pe când fosta zeiță a păpădiilor e cu altul, apoi cu alții, o imagine a unei decadențe nu doar a sentimentului, emoției, feminității eterne, ci chiar a cuvântului vorbit și scris, parcă definitiv ascuns și pervertit în ceața de pe malul Someșului (în marele oraș transilvan, iar nu pe malul idilic al râului sau pe malul lacului de la Colibița, în așteptarea laptelui cald și dulce de la văcuțele domnului Frumosu), ca și într-un misoginism de la sine înțeles.

Pasajele jurnaliere, în multe locuri de o fervoare aparte, care ne convinge ferm de sentimentele lui Alexandru (despre care Iustin spune, la un moment dat, că n-ar fi în stare să iubească), sunt contrapunctate de „amintirile”cu Iustin, la Sibiu, la Bistrița, la Cluj, la Păltiniș, acasă la Ivănescu (pe care Iustin îl frecventa, ca ucenic vrăjitor, încă de prin 1985), ici și colo. Nu sunt însă amintiri propriu-zise, adică fel de fel de întîmplări, așa cum se adună de obicei în astfel de scrieri. Sunt mai degrabă fapte și cuvinte piezișe, care creionează, la nuanță însă, portretul poetului și prietenului sibian. Ceea ce frapează însă este faptul că „aventura” de dragoste a lui Alexandru, bărbat de patruzeci și trei de ani, divorțat (Iustin a fost căsătorit cu sora fostei soții a scriitorului bistrițean, care va să zică Janeta și sora sa Lili, cu aceasta având o fată de șaisprezece ani), cu o fată înger și demon de nouăsprezece ani, se petrece în oglindă cu povestea de dragoste din trecut a lui Iustin (soția, Janeta, l-a părăsit pe Iustin și pe fiul lor de doi ani și a plecat în America, ca și când ar fi plecat până la marketul din colțul străzii). Pare uluitor acest fapt, dar chiar așa se petrec lucrurile, întrebarea care persistă fiind: dacă odată ai atins fericirea, ce demon face ca aceasta să nu continue (iar adevărul este ceea ce continuă, nu-i așa?), să se piardă ca un fum în văzduhul înghețat al iernii? Iluzia ”Americii” (în cazul lui Iustin chiar America cea adevărată de dincolo de ocean, în cazul lui Alexandru viața la voia întâmplării din Cluj, Americă a Ardealului pentru o sumedenie de tineri plecați acolo la studii)? Toate acestea îi prilejuiesc lui Alexandru îndelungi cugetări privitoare la iubire, contrapunctate, desigur, de spuse de-ale lui Iustin (pe care le recunoaștem din spuse cunoscute nouă sau din cărțile lui), care își arată și îi arată novicelui Alexandru curatul adevăr.

Dar să remarcăm și o altă fațetă a dublei povești de dragoste și de scris, aceea a prieteniei dintre doi bărbați, aceea de iubitoare comuniune bărbătească. Iar în acest loc, și gândindu-mă de mai multă vreme la această mare nostalgie originară, îmi vine în minte finalul unui mare roman, „Women in love” a lui D. H. Lawrence. Rupert și Ursula stau de vorbă după înmormântarea lui Gerald: „-Aveai chiar atât de multă nevoie de prietenia lui Gerald? Întrebă ea într-o seară. –Da. – Eu nu-ți sunt îndeajuns? – Nu. Ca femeie îmi ești îndeajuns. Pentru că tu reprezinți toate femeile. Mi-am dorit însă și un prieten, tot atât de veșnic cum suntem tu și cu mine. – Dar de ce eu nu-ți sunt îndeajuns? Mie îmi ajunge că te am pe tine. Nu mai vreau pe nimeni altcineva. De ce nu ești și tu la fel? – dacă te am pe tine, pot trăi tot restul vieții fără să simt nevoia relațiilor intime cu altă femeie. Dar pentru ca acestă viață să fie completă, cu adevărat fericită, aveam nevoie, am nevoie și de o prietenie eternă cu un bărbat, adică un alt gen de comuniune. – Nu cred, spuse ea, e o încăpățânare, doar o teorie… – O fi… – Nu poți nutri două feluri de afecțiuni, cum ai putea? – Se pare că nu pot. Și totuși am dorit asta. – Nu poți avea asta pentru că e fals, e imposibil. – Nu știu, răspunse el.”

Se pare că celălalt fel de afecțiune, despre care paginile lui Alexandru Uiuiu ne vorbesc atât de concret, chiar există. Iar în acest caz fericirea odată atinsă nu mai are nevoie de nimic altceva. Nu mai are nevoie de „America”. Ca și în cazul prieteniei dintre Rupert și Gerald, prietenia dintre Iustin și Alexandru n-a fost încheiată decât de moarte. Numai că au rămas, rămân, amintirile și paginile scrise. Să fie așa pentru că e vorba aici de o lume mai degrabă a spiritului? Nu știu… Știu doar un lucru, că prietenia, un lucru atâta de simplu, nu dezamăgește niciodată, nu-i așa?

Un răspuns la „Iubirea în oglindă și prietenia ca lucru simplu”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *