Iustin cu „trama”, M.Ivănescu cu „des-trămarea”

 Euphorion: Stimate domnule Cistelecan, sunteți criticul cel mai în măsură să vorbiți astăzi despre poezia lui M. Ivănescu, având în vedere articolele și textele de însoțire prezente în diversele ediții și mai ales recenta antologie din textele poetului dispărut dintre noi acum cinci ani, volum apărut la Humanitas. Vă rugăm să ne vorbiți despre locul poeziei ivănesciene în literatura noastră de azi.

 Al. Cistelcan: Aș zice că M. Ivănescu ocupă, în fapt, trei locuri diferite deodată, în funcție de categoria și compoziția sălii. În sala poeților – de la cei mai calificați veterani la cei mai tineri – stă în loja centrală, fiind azi cel mai influent poet român, alături de Bacovia (și, la drept vorbind, cînd zic Bacovia am în vedere un Bacovia filtrat prin M. Ivănescu, adică un bacovianism mai insidios, fără temperamentul notației vizionare și al apoftegmei fulminante și definitive de acolo; un bacovianism limfatic, de fundal confesiv și de strat existențial, dar transpus în retorica soporifică a lui M. Ivănescu și aproape de muzica și narcoza insignifianței din poezia lui). M. Ivănescu a adus în poezia noastră un ton nou (cred că Doinaș a spus-o primul), ceea ce e un eveniment foarte rar, dar – tocmai de aceea? – crucial. Azi retorica nulă a lui M. Ivănescu e de-a binelea virală (ca să mă updatez…) și a contaminat chiar și poeți aflați la celălalt capăt al scării temperamentale, poeți de flamboaianță imaginativă și de viteze imaginative față de care a lui M. Ivănescu poate părea o simplă tîrîială fără șansa de a decola vreodată (firește, e vorba de o strategie discursivă, nu de o realitate discursivă). M. Ivănescu îmi pare a fi intrat definitiv în ADN-ul poeziei noastre.

În sala de critică M. Ivănescu stă pe un fotoliu de onoare, înconjurat de respect, dar nu de entuziasm (aparte cîteva cazuri, dintre care cel mai flagrant e al lui Radu Vancu). Și re/citit, probabil, foarte rar (dar asta nu e neapărat un reproș; așa parentetică, somnolentă și dezlînată cum e, poezia lui M. Ivănescu ocupă un loc sigur – și mereu vizibil – în memoria cititorilor; odată citit, îl recunoști oriunde).

Sala – mare? – a cititorilor e, însă, goală. Nici cititorii nu-s acolo, nici M. Ivănescu (al cărui loc, totuși, se întrezărește, zic eu optimist).

E: Este cunoscută relația literară privilegiată dintre M. Ivănescu și Iustin Panța, inclusiv publicarea „romanului rusesc” al celor doi, Limitele puterii sau mituirea martorilor, carte cu totul specială în poezia contemporană. Ce credeți, în general, despre relația maestru-discipol, particularizând cu privire la relația celor doi scriitori sibieni?

Al.C.: Cred că sunt cazuri în care o asemenea relație există și chiar funcționează. Dar discipolul trebuie să devină, pînă la urmă, măcar un trădător, dacă nu de-a dreptul un paricid. Cum Iustin i-a propus lui M. Ivănescu un ”duel” de ”roman rusesc” (pretexte luate, firește, chiar din poezia lui M. Ivănescu), s-ar putea crede că voia să comită actul cel mai grav dintre cele două. De fapt, Iustin a avut intenția să-l retrezească, M. Ivănescu prelungind în acei ani o tăcere ce putea părea finală. Și cum lui M. Ivănescu îi trebuia întotdeauna un ghiont, o provocare, i-a dat unul destul de eficient (ca dovadă că modalitatea asta de lirism dialogic îi convenea stă și dialogul poematic dintre M. Ivănescu și Rodica Braga, dus ani la rînd). Dar ghionturile date lui M. Ivănescu nu erau mai mult decît o simplă trezire din ațipire; nu știu de ce M. Ivănescu avea atîta sfială în fața inauguralului, dar fapt e că trebuia stîrnit pentru a da cuiva o replică; e un lirism de replică înșelător însă, întrucît citatele de provocare, temele sugerate, tramele propuse etc. se dizolvau imediat în narcotica tipic ”meivănesciană”; nu conta ce i se servea lui M. Ivănescu, el tot despre sine vorbea. Așa a pățit și Iustin (dar și Dante, Rilke, Pound și alții, mai bravi provocatori decît Iustin): el cu ”trama”, M. Ivănescu cu ”des-trămarea”. Dar a fost o prietenie admirabilă între ei (deși era, probabil, greu să-ți dai seama de prietenia lui M. Ivănescu; însă cred că era imediat perceptibilă).

E.: Știm că preocupările dumneavoastră actuale se orientează spre poezia feminină. Am parcurs cu interes savuroasele pagini din Ardelencele și din Zece femei. Cum va continua proiectul?

Al.C.: Sper că următorul volum va fi dedicat unor ”fete pierdute” (acesta ar fi titlul; dar, desigur, nu ”pierdute” moral…); și, dacă va mai fi, unul consacrat celor mai tinere poete (să zicem ”Răpirea din serai”, ca să merg tot pe această linie a titlurilor… comerciale).

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *