jurnalul chinezesc

troler made in china de mărimea asta n-am mai avut, doar de-alea mai mici, o sută de lei, să poarte egészég, mulțumesc, mă duc cu el în china, ioi, iștenem, no departe credeți, exact!, chinezul care păzește locul se joacă pe-un huawei, n-a ridicat decât o jumătate de ochi din telefon, m-a măsurat rapid, a schițat ceva ca un fel de gest pe care îl faci când dai de ceva neinteresant, am înțeles imediat, nici n-am vorbit, îi era clar egal unde plec cu trolerul cumpărat de la el, cel venit din est și nu din miazăzi și-a văzut de treabă în limba lui hu wu jingzi, ehei, de departe a venit el, către tare departe plec eu, fix invers decât el, spre est, în rest, unguroaica de la magazinul chinezesc din toplița nu știe absolut deloc că planul meu nu e să am troler nou, ci unul ieftin și mare, mă rog nu prea mare, dar să încapă în el măcar o jumătate de chină, partea aia faină a ei cu lotuși, buda, orez cu sos pișcos de soia, scoici prăjite, fierte, flambate, coițe de scorpion, gândaci pârjoliți, maotai, rachiul ăla fain de care mi-a tot povestit jan, toate astea la un loc și la final o halcă de carne fragedă și dulce de măgar din care-a fost extras cu artă sufletul gregar.

stau la coadă pentru-a treia zi, șase dimineața august rece, domnu, aici îi sigur pentru pașapoarte?, aici, barba de jumătate de metru lungă, loc bun pentru fermentarea cool a compostului pentru grădinărit, spațiu vital onest pentru stoloni de calitate superioară, gărgăuni, coleoptere și nanobrontozauri, zonă de unde a venit întrebarea, e a țiganului cu pălărie cu boruri largi descălecat dintr-un mercedes vito cu volan pe dreapta, număr roșu, nu-i țigan, firește, e rrom, dar pute fix ca unul care se bagă în față cu curaj, numai el e pe lume, el cu toată șatra lui, oamenii se dau deoparte, oamenii nu se grăbesc, oamenii au răbdare, oamenii au venit din spanii, canade, italii, germanii, franțe, americi, honoluluri, nimeni nu explodează, oamenii sunt zen cum sunt și eu și mașina mea pe care am parcat-o la trei străzi distanță, că eu n-am barba așa de lungă, stau și mă-ntreb ce-i mână pe toți oamenii ăștia care împreună cu mine formează un grup destul de nervos doritor să plece tai-pa undeva să stea ca stoicii în grămada asta lunguiață care-mi aduce aminte de vremurile când mama mă trezea la trei dimineața să mergem la coadă la ulei, zahăr…

treceam și eu pe-aici, la capătul unei granițe cu china mă plimbam uluit prin niște vise, umblam pe un maldăr de nori, priveam zidul chinezesc din mai multe unghiuri, făceam sinapse colosale, pluteam într-o fericire foetală totală aproape dematerializat când ping!, a trosnit ceva, s-a spart rău de tot visul, ca o ulcea din dinastia ming, se simte încă fluxul, iată-mă, un viitor moș alb cu nervi de oțel, ușor năucit, tocmai aruncat în lumea reală: drăguța de lilit croind în neștire a închis țuțuroiu la icre, adio, paradis cu crap chinezesc, să-nebunesc de nu-i mai bine-așa, adio china, sunt zen, și-o să te părăsesc cât încă-s viu!, norocul e că nu mai trebuie să merg după viză în capitală, ce bine-i acasă la sibiu, ce dacă am cumpărat o sută de dolari americani, ușor uzați, verzi, scriși cu pixu, adevărați, că cică altceva nu suportă chinezii în afară de yeni (nu vreau, doamne ferește, să dau pe nimeni vina dar niciunii nu încap de-adevăratelea în portofelul românesc made in china), ce dacă am stat trei zile la coadă să-mi fac pașaport nou, biometric, ue?, în fine, cum voiam, am troler pe măsura unei jumătăți întregi de chină, mă uit la el și-abia de-amu mi-e bine.

voi minunați semizei ai semilunei ce-ați inventat în spații mici rahatul, sarailia și otokarul, aveți, rogu-vă, o milă mică de trupurile noastre înghesuite în scaune procustian gândite, nu ne hâțânați exagerat, că trebuie să ajungem la bucurești ca să primim viza de china!, a zis cineva china?, ambasada, da, vă rugăm să stați la coadă, luați număr, număr de grup, câți sunteți?, douăzecișiceva, deschideți un geam, lipsește un nuștiuce, unde e nuștiuceul?, câțiva aleargă încearcă să prindă nuștiuceul care fuge unde vrea el, nuștiuceul se ascunde bine, nuștiucealtcevaul meu îmi șoptește la ureche că ar bea o cafea, ia-o de unde nu-i, ora nu-i propice să crească popice, ăia de la ambasadă dau din coadă, frecăm menta, pute, nu se găsește nuștiuceul și noi plecăm înapoi către casă, ce bine-i acasă, adio, china!, șoferul necunoscut al otokarului ne duce într-o coajă de nucă pe fluviul șoselei, dar vai, pe valea oltului curge oltul, numai el curge, are exclusivitate, otokarul nu curge, nu, peste câteva zile, când cibinul avea apa scăzută, pescărușii deshidratați și rațele flămânde, s-a auzit la ușă un ciocănit: cioc-cioc-fu-zhou, primiți cu viza?, no, bine, primim, aferim!

indiferent câte expoziții briliante de ii înflorate croșetează lilit acasă sau peste hotarele patriei scumpe, poporul prieten chinez, vrând s-o vadă pe electra românească fără ie, a deschis țuțuroiu propriu, târzior fiind, ne-am îmbarcat după cum a văzut fiecare ce scrie pe bilet, otopeanul cu trese se uită la pașaportul meu, ba la poză, ba la mutra mea, sibiu?, sibiu, dau jos ochelarii, probleme?, vă recunosc, v-am văzut într-un film, no bine, cu mine, zic eu zâmbind, da-n gând: habar n-ai, măi băiatule, că am în bagajul de cală o féle de pălincă de prună curată, un miez de slană, două pungi cu covrigi sărați și…, n-au știut găsi un avion singular care să ne-ndrepte fix spre țintă, spre china, actoriștilor!, și zbrrr!, ne-am despărțit ca frații dulci plecând de la sânii aceleiași lupoaice la vremea potrivită, cu inimile strânse de emoție, unii zburând prin viena sau varșovia spre beijing, și eu cu alții 16 prin moscova spre shanghai, un drum destul de lung, vai, vai, nu plângem la mormânt străin, avionul e fain, are și aripi, nu-ți fie frică electra, destinul tău se va împlini curând, douăzeci de dolari mi-au cerut ca să stau la ușa de urgență, n-am plătit.

aeroflot, am locul 18 c, la culoar, stewardese faine, amabile, pe un ecuson citesc anya, o rusoaică blondă, pleonasm domnu dragă!, îmbrăcată în gri, și eu sunt tot în gri îmbrăcat, se așează lângă mine, la geam, n-o interesează hubloul deloc, e seacă energetic, vrea să-mi fure din energie?, decolăm, dintr-o pungă scoate o cutie, de-acolo scoate o instalație pe care e răstignit un goblen început, coase fără oprire, subțirică, nervoasă, la vreo 45 de ani, nu are verighetă, severă, nu mă privește, universul ei e fix acolo unde bagă acul, în gaura potrivită, îi spun în engleză că am un unchi bătrân care coase așa ceva pe bani grei, ea nu înțelege ce e uncle așa că i-l dau exemplu pe unchiul vanea al lui cehov, l-am jucat în anul trei, în final ea înțelege că am un prieten vanea care fotografiază goblenuri, o las așa, eu citesc poezii de dragoste scrise de traian ștef, ea coase, avionul zboară tot înainte, la moscova, la moscova, strigă glasuri de copii, îmi împinge violent cotul, am deranjat-o, e furioasă, sorry, se uită la mine crunt, e clar că am greșit, sorry iar, privire de gheață, poeziile se ascund, nu rămâne la suprafață decât un mare dolofan nor alb, pufos, fără ace.

în acest avion e fain, n-ai zice că-i rusesc, citesc, trag cu ochiul la goblenăreasă, inspir, expir, mai citesc, mai ațipesc nițel, mai vine câte un coleg să-mi zică ceva esențial, mai merge cineva la buda de la toaletă și-mi trag piciorul de pe culoar, uneori mă calcă, alteori ba, în spatele meu e o gașcă de chinezi, guruie într-una pe zona de acute, suport, vine în sfârșit mâncarea, brava, chiar mi-era foame, miel cu orez și broccoli, foarte bun, rusoaica face gesturi ciudate, refuză papa, scoate din punga ei magică un sufertaș gri, de acolo extrage două firicele de conopidă, le ronțăie tehnic, inginerește, aplicat, apoi cere lămâie, primește două felii, le vâră în sticluța ei cu apă de-acasă, agită minunea, bea, se uită cu scârbă la mielul meu neterminat, nu i-am făcut nimic, mă simt din nou vinovat, înfulec repede ca să n-o supăr, mă scap de reziduri și cer însetat un vin alb, niet alcool!, mai e o oră de zburat până la moskova, ea înțeapă goblenul ca și cum ar avea liber să facă asta cel puțin trei secole, eu citesc poezii de dragoste, avionul face ca avionul, no alcohol, straniu, n-am mai pățit așa ceva nicăieri, niet alcool la ruși?, aterizăm de-adevăratelea.

dacă am ajuns la sheremetyevo nu știu dacă s-ar putea spune că am fost și la moscova, aeroportul e în altă parte a lumii, cum în altă parte a lumii a aterizat și avionul nostru, ne-au plimbat un sfert ce ceas cu autobuzul până la terminalul d, de-acolo am luat-o la pas spre f, cine n-a învățat alfabetul la timp o poate face acolo fără probleme, că de ce nu-mi scot cureaua de la pantaloni, de aia că e din plastic, m-au dezbrăcat rușii, m-au pipăit, măcar de era o natașă la cârma pipăitorilor, mama ei de barbă a mea, nu le-a plăcut, m-au foarte controlat, nu au găsit nimic nociv la mine, nici nu mă mai duc la analize de-acum înainte, ca la armată m-am simțit, împins către un păienjeniș unde ei vorbeau rusa ailaltă, nu rusa grăită de evgeny mironov, vladimir vîsoțki, mikhail baryshnikov, și patru ore de așteptare, fără o rublă în buzunar, nu bem o bere?, cu ce?, n-ai card?, l-am lăsat acasă, am luat numai o sută de dolari, ăștia se fac că nu primesc decât ruble, am încercat, nu-i bai, întâmplările sunt întotdeauna stranii când ești departe de casă, aproape de moskova, la sheremetyevo, o bere bună de la nașa mariana am știut primi, spasibo.

unde ești, țărișoara mea dragă?, m-au împins într-un avion mare, cu zece scaune pe rând, laolaltă cu foarte mulți chinezi bătrâni gălăgioși, am loc la margine, aste numesc fericire, colegii sunt risipiți în imensitatea asta zburătoare, singur stau și mă dor deja urechile de vacarmul gureș oriental, lângă mine stă o grăsană zâmbitoare îmbrăcată în roșu crud, se revarsă și pe un sfert din fotoliul meu îngust, vorbește într-una cu partenerul ei de zbor, emană un miros de parfum ciudat înăbușitor, strâmtorat ca acum n-am mai fost niciodată, avem filme, decolăm, zburăm, îmi pun căști în urechi, îmi deschid cititorul de e-cărți kindle trimis de frate-meu din canada acum zece ani, fără tuch screan, în nouă ore de zbor, gândesc eu optimist, am timp să termin cartea lui ștef, încerc să citesc dar mă trezesc cu o tavă în față, mâncare frugală, white wine?, no alcool, bine, se distribuie păturici, pernuțe, papucei de casă, dopulețe de urechi, ca prin farmec se topește lumina, toată mulțimea se îmbracă în pijămăluțe, mai puțin noi europenii, ei stau la coadă la baie ordonați, guralivi foarte, se pregătesc de culcare, niet alcool, noapte bună .

s-a liniștit atmosfera, lumina de veghe s-a umplut de sforăituri, lumea doarme, poeziile de dragoste nu se potrivesc cu atmosfera, avionul zboară lin, nu pot să dorm, încerc să mă uit la un film, încerc mai multe dar sunt de-o mare plictiseală filmele lor, văd totuși king arthurul cel nou în ideea că mi-aduce somnul, deloc, e atât de vărzulit că mă enervez și fac ture pe culoar uitându-mă la fețele orientalilor, sunt mai interesanți când nu fac gălăgie, chiar simpatici, e evident că nu semănă cu noi, pe fețele lor e pace, în somn, pe ale celor câțiva europeni se citește ceva ca o neliniște, ca o apăsare grea, poate și din cauză că ei încap mai bine în scăunelele din avion, poate asta o fi, mă ciocnesc de natasha, așa scrie pe ecuson, e blondă și zâmbește larg convențional, are o tavă în mâini, i se vede și verigheta, încerc să mă dau deoparte să treacă, ea se apleacă la urechea mea stângă, auzisem de perversitățile unor stewardese, nu credeam să mi se întâmple, ice cream?, zice ea senzual, white wine, zic eu, no alcool!, mă așez, băbuța grasă nu doarme, de cinci ore freacă pe tabletă același joc pentru copii.

n-am dormit deloc, mai sunt două ceasuri până la shanghai, lumea se trezește, companionul grăsuței se întinde, cască, face câteva mișcări de destindere musculară, își masează fălcile, îi simt de aici respirația grea, îi spune ceva femeii ocupate cu jocul, își deschide tableta și dă drumul în eter unei melodii specifice zonei, cântată pe acute, nu mai doarme nimeni, vine micul dejun, porridge de hrișcă cu caise uscate, iaurt, gem, unt, prăjiturică, white wine?, no alcool, ceai negru, lâmâie, se fac cozi la cele patru bude, așteaptă liniștiți în pijămăluțe să le vină rândul, au neceseruri și prosoape în mâini, unii chiar lenjerie de schimb, fiecare stă cam șapte-opt minute înăuntru, ceilalți așteaptă liniștiți, le admir răbdarea, e clar chinezească, se ridică storurile de la hublouri, lumină puternică intră în avion, totul e deja altfel, lumea s-a schimbat, nimeni nu mai moțăie, în schimb a reînceput sporovăiala, mai puternică decât la început de drum, sunt clar un popor gureș, începe aterizarea, agitație mare, îmi pică ochii în gură de somn, vai, aterizăm, natasha își ia rămas bun, pășesc cu piciorul drept în china la pudong shanghai.

la sibiu e cinci dimineața, la ei e zece, peste opt ore avem zbor către nanchang, e cald, ne-au controlat bagajele cum n-am mai pățit nicăieri în lume, credeam că-mi dă biletul chinezul de la ghișeu, n-a fost așa, m-a trimis la controlare bagaj cală, futui, să vezi că mi-au găsit pălincuța de la luncuța și mă lasă pe sec, sunt niște chinezi foarte aprigi acolo, ca-n filmele cu bătăi urlă la niște negri care au bagaje foarte mari, cred că nu-i suportă, doar că nu i-au luat la bătaie, nu le-au găsit nimic în bagaje dar de urlat știu că le-au urlat, acum e rândul meu, hello!, un fel de șef, tare violent cu negrii, a devenit brusc amabil, mi-a găsit o baterie de laptop descărcată, atât, mi-au lăsat-o, am închis trolerul, am primit biletul, m-au scanat, am stat aproape două ceasuri la cozi, am completat formulare, look in the camera!, dacă nu semăn cu eu din poză ce fac?, semăn, nimeni nu zâmbește, o milităreasă dârză împinge tacticos un coș plin cu brichete, pășește într-un ritm constant, sub uniformă ascunde un trup care nu se potrivește cu ce face, tace, privește, pășește, atât, coșul are atașat un difuzor de unde se aude în chineză un îndemn sau o ceartă!?, îmi simt sufletul mugur de fluier, miroase a lagăr, am trecut, sunt curat, respir oficial în china.

nimic pe tărâmul ăsta n-am de făcut, mă dedic așteptatului, privesc în jur, privesc și-atât, nu mă miră nimic, încerc să citesc dar mă dor ochii, mă uit la niște crabi legați cu fundiță, e plin de chinezi, niciunul nu zâmbește, se uită la noi la ca felul paișpe, am senzația că li se scurtcircuitează creierul și rămân într-un fel de stare cataleptică de divinizare ciudată, am adormit fiecare pe unde am putut, eu nu prea, am obținut doar o durere de gât, o bere de doi euro sponsorizată îmi revigorează existența, vine clipa măreață a îmbarcării, ura!, sunt locuri libere, am prins trei scaune în stânga spate, yes!, mă lăfăi, neacșu întârzie, e recuperat, decolăm, două smochine, o chiflă, un biscuite, apă, spațiu, o oră jumătate, aterizăm pe aeroportul changbei nanchang, hello i am cherry ne conduce la autocar, mai sunt două ceasuri de drum până la duș, pat, somn, prin noaptea pustie, fabrici, râuri, lei de piatră la intrare, welcome electra scrie pe-o tablă de afișaj electronic, camera 911, etaj nouă, un hotel frate cu ale noastre de prin anii 70, wireless, vorbesc cu ela, trolerul e intact, pălincuța de la luncuța nu e nicăieri, pălincuța lui adi face față, trăiască china!

ca să ajung la meng hotel fuzou 1099 linchuang avenue mi-au trebuit 36 de ore, sunt la capătul pământului, am dormit bine, m-au trezit focuri de artificii, picamere, sute de claxoane suprapuse, supraetajate, supraamplificate, șoseaua e lângă hotel, în turnulețul meu din turnișor de pe șoseaua alba iulia e liniște, e parfum față de ce e aici, mic dejun chinezesc, orez, ou, supă, alge, cărnuri în sosuri fine, legume condimentate, paste, pește, colțunași, lapte de soia, cicoare, foarte bun, am mâncat cu bețișoare – kuàizi li se spune în mandarină, grăiesc cu ela, la sibiu e vreme ploioasă, aici sunt 27 de grade, la 11 plecăm în excursie la un magazin să luăm suveniruri și vreo două beri, un km pășim prin oraș, pe drum oamenii cu ochi oblici se opresc să se holbeze la noi, adi, didi și eu, incredibil, parcă văd extraterești, îmi zicea jeno de la gong că el în china când a ajuns n-a putut să se miște din cauza localnicilor care făceau într-una poze cu el și-i spuneau jesus, e chiar cald, didi e cea mai privită, poate că n-au mai văzut femeie indo-europeană decât în filme, am luat cadouri condimente, sirop de soia, alge și două beri cu 3,8 % alcool.

ca să nu mă zăpăcesc prin locante ciudate am luat prânzul la hotel, cu aprope tot grupul, noi suntem 37, câțiva nu s-au încumetat, frică de reacții adverse, seara e spectacolul, am în față o masă mare cu o tipsie rotativă de sticlă, 12 locuri, ca într-un carusel vin tăvi cu bunătățuri, supă de scoici, alge, pește, miel, porc, ouă murate, fasole, bambus, smochine, țelină, morcovi, orez, cuc-cus, sosuri și alte finețuri, rezonez cu ce mănânc, totul îmi cade bine, oare am strămoși chinezi?, pali povestește că a găsit în bagaj un bocanc singur care nu-i aparține, ne amuzăm, trebuie să fie o glumă, terminăm de mâncat, plătim nemțește, cam 30 de lei de căciulă, ieftin și bun, tare bun, chinezoaicele care ne-au omenit sunt numai zâmbet, nici ele nu știu limbi străine dar au smartphonuri cu care au depistat un program care traduce instantaneu din română în chineză și invers, cu comandă vocală, secol pervers, nu te mai poți apropia prin semne de o ființă străină, în autocar florin ne dezvăluie că bocancul găsit e al lui, la vămuire control au deschis bagajele și le-au refăcut prost, poate, pălincuța mea, draga de ea, să fie prin bagajul cui?

am ajuns la tang xianzu grand theatre, fuzhou no.568 yingbin avenue, sunt ușor zăpăcit de zgomotul orașului, claxoanele sunt de neoprit, nu-i de mirare că localnicii parcă țipă când vorbesc, clădirea e o urieșenie cu o sală de peste 1000 de locuri, fain spațiu, aici jucăm electra, e liniște, zgomotul de-afară nu răzbate, cabinele sunt în regulă, budele sunt de-alea turcești, rahat, cu operația mea de spate nu-mi permit să m-aventurez, aștept până la hotel, n-avem voie cu foc pe scenă, folosim o pânză roșie luminată suflată de un ventilator băgat în priză, trebuie ascuns cablul, magicianul răspunde de spectacol când nu e regizorul de față, el rezolvă problema, el nu se teme, el se adaptează, acasă așeptăm zece minute culcați pe scenă intrarea publicului, dar sala asta e mai mare de aproape trei ori decât cea de al sediu, am dormi cel puțin o jumătate de ceas, facem intrări, ieșiri, au reglat sonorizarea pentru grupul iza, popicu zice că nu-i ce trebe, lumea sosește, noi trecem de la curte la grădină și invers, trag cu ochiul la cei care vin, nu se uită nimeni la noi, butonează telefoanele și grăiesc între ei ca păsărelele din deșteptarea primăverii.

am primit ecusoane, scrie în chinezește pe ele, la plecare trebuie să le dăm înapoi, mi-e sete, colega nudaunumecasănuseinterpreteze zice că și ei i-e sete, fane zice că nu avem apă decât pentru spectacol, dar avem vin din belșug, colega primește un pahar cu vin roșu, eu refuz categoric, la fel și sără și încă vreo cinci, destul de bun, mânecile de la parpalac au intrat la apă, noroc că sunt suplu, aerodinamic, încap și-ntr-un ibric, noi tot intrăm și ieșim în atitudini legate strict de personaje, suntem un fel de oameni ai străzii în maximă suferință, ne apropiem de butoiul cu foc aspru, materialul ăla roșu e focul, fain, mai tragem câte o dușcă de apă chioară din sticlele puse la dispoziție, mai furăm câte o privire către publicul adunându-se, știu de ce mă strânge parplacul, am ținut cu tot dinadinsul să-mi duc cu mine costumul ca să nu ies din personaj la atâta distanță de țară, posibil să fi fost văzut la raze de ruși și or fi vrut să știe ce-i cu el, l-or fi scanat cu te miri ce și mi l-au micit, poate chiar l-au tăiat ca să vadă dacă nu se ascunde ceva în căptușeală și la repezeală n-au putut să-l refacă cum era la început, se stinge electrica, începe electra.

spectacolul funcționează ireproșabil, nu se accidentează nimeni, așteptări erau, recuzita a fost reconstruită de chinezi, în afară de sticle totul e altfel, căluțul de lemn albastru al lui oreste are doar două picioare, față-spate, lățite în lateral ca să se poată sta pe el, chinezărie, stilizare, nici măcar nu arată rău, cuțitele se înfig singure în scândura lucioasă a scenei, ne roagă să avem grijă să nu facem găuri, în luciul podelei eclerajul complex devine baltă de lumină, le place, toți filmează, fac poze, deasupra bârâie una-ntr-una niște ventilatoare de răcire, unii intră alții ies, se aud glasuri de copii, la margini stau fete cu lanterne ca să lumineze drumul celor care vin, celor care pleacă, noi jucăm electra, iza zice fain la palat pe stâlpu porții o cântat pasărea morții, curge vin roșu pe scena lucioasă, aruncăm sare, oreste aruncă un kil de cenușă, egist dansează pe sare cu vin și cenușă, topoarele zbârnâie, luciul dispare încet, cuțitele cad cu zgomot pe podeaua năclăită, unul se înfige, mama ta de cuțit!, praful umple scena, cei din sală filmează, fotografiază, în timp ce luciul se mătuiește, lumina devine în sfârșit bună, gata, aplauze furtunoase.

cearcănele de la opt dimineața, ora chinei, la care mă uit sunt ale mele, întineresc pe zi ce trece, buda s-a înfundat, e cu apă care urcă nu cu apă care coboară, greu cu dușul la ora asta, n-are presiune lichidul, afară focuri de artificii, claxoane, șoseaua alba iulia din turnișorul meu este oază de liniște pe lângă ce se întâmplă aici, mic dejun, ieri nu ne-a întrebat nimeni cine suntem, acum a trebuit să zicem numărul camerei, or fi consumat pe noi prea multă hrană cu o zi înainte, suntem ce-i drept mai înalți și mai pântecoși, nu-i elegant să iei bobul de orez din gura chinezului și să-l halești tu, popicu a încercat un lapte de soia, dar nu i s-a potrivit, nu-i lumină nicării, plecăm în orașul vechi cu taxiul către un templu budist, avem carte de vizită cu adresa hotelului ca să știm unde să ne întoarcem, să nu ne rătăcim, aglomerație, gălăgie, vacarm, claxoane peste claxoane, se circulă haotic, sute de mașini se luptă cu sute de mopeduri împopoțonate în fel și chip, nimeni nu zâmbește, nimeni nu înjură, claxonul este singurul mijloc de expresie.

încerc să nu las mintea să se oprească asupra vreunui anume lucru ori a vreunei anume situații ori a vreunei idei oarecare, o provoc să fie mereu liniștită ca neantul, ca vidul, ca marele nimic, pură de la un capăt la altul, virgină în toate dimensiunile știute și neștiute, să fiu zen, chiar sunt pentru scurt timp, uite, șoferița asta de taxi vorbește la telefon, la stație, conduce un hârb de mașină, claxonează, frânează, accelerează fără nicio noimă, regulile sunt pentru alte spații nu pentru ea, nu calcă niciun scuterist, nu zgârie nicio mașină, parapeții rămân neatinși după trecerea ei, a noastră, marea trecere poate că aici începe, poate a și început, suntem în mijlocul ei, încerc să nu mă îndeletnicesc cu gândirea conceptuală, fii zen!, sunt zen!, firește că sunt, jur să nu mai caut nicăieri adevărul, numai oprește naibii mașina asta!, transpir, foarte bine, voi da toate impuritățile afară din corpul meu, din viața mea, promit să fiu naiv de-acum înainte în toate, promit să nu gândesc la trecut sau viitor, promit să fac loc potențialului interior, să am revelații zi de zi, mașina a oprit la margine de șantier, cândva o să obțin spontan mântuirea.

pagoda albă e înconjurată de șantier, nu plouă, e praf mult, călugării rași pe cap salută cu palmele lipite, se apleacă și salută, învăț repede și fac la fel, le place că fac ca ei, au straie gri, prin filme documentare am mai văzut, sunt calmi, au telefoane mobile, le folosesc, când se simt priviți le ascund, întind pe niște sfori stegulețe multicolore, se pregătesc pentru ceva, își văd de treabă, nu ne bagă în seamă, aici nu mai suntem curiozități, iată normalitatea, în bazin cu apă lângă o statuie de piatră stau la soare broaște țestoase, rațe, lebede, și-au întins la soare saltelele, lei mari de piatră străjuiesc intrarea, poți depune ofrande pe altare, și bani poți băga în deschizături mici, statuia mare a lui buda, cea mică, cea mijlocie, cea din piatră, cea aurită, simt în aer o pace adevărată, sunt acasă, nu mă agresează nimic, nici buldozerele de dincolo de ziduri nu le mai aud, mă simt salvat, doar în biserica de pe deal de la luncuța mai e atâta pace, mi-am încărcat bateriile cu frumos, de trei ori încercăm să ieșim, aproape intrăm în dărăpănături, dar vedem pomelo în pom, bambus-bambus, apoi șantier, la încercarea a treia reușim să ieșim fix pe unde am intrat.

hălăduim prin fuzhou, adi, didi și eu, o luăm la întâmplare, credem că hotelul ar putea fi în direcția aia, ideea e de a merge pe jos, să mai vedem câte ceva, vedem o piață uriașă, cartierul e așa, oamenii se uită la noi curioși, noi începem să nu mai băgăm asta în seamă, sunt ateliere de tot felul, magazine ca la piața cibin, se gătește, se curăță, se vinde, se repară scutere, uite ce mătură frumoasă, uite niște ziduri vechi, ne trezim în orașul luo de pe vremea dinastiei tang, pe malul fluviului sunt bărci pescărești, înăuntru sunt case în paragină, pavilioane, foste grădini, peluze lăsate-n paragină, meșteri restauratori lucrează să redea circuitului turistic și istoric orașul foarte vechi cu cele trei străzi și șapte alei, e prima oară când regret că nu am luat cu mine aparatul de fotografiat, fotografiez cu telefonul, chinezesc ce-i drept, comandat de pe ali expres, antișoc, inutil, jalnic mă simt, dărăpănăturile parcă mă trag de urechi, istoria asta mă face mic, îmi dă palme, când mai ajung eu aici?, poarta asta merita fotografiată și portalul ăsta și scorojeala asta de pe fronton și sticla asta de geam și muncitorii ăștia care cară cu roabele pământul și tac.

am fost deocheat, criză de fiere, durere de cap, gălăgie, piață, străzi piață, cartiere piață, oraș piață, au grilaje groase la geamuri, se vinde orice, pe mal un grup de vârstnici se unduiește dansând straniu, poți cumpăra orice nu te interesează, inclusiv coaste de miel uscate, la bucată, mă doare capul, claxoanele nu încetează, intrăm într-o zonă modernă, aici claxoanele se întrepătrund cu reclamele, haos real, n-am văzut nicio bicicletă, e lumea mopedelor electrice, aud doar claxoane, claxoane multiplicate, dacă ar fi pe tonuri clare ar putea-o pune de-o muzichie, dar nu-s decât pe patru note, mi-la-re-sol, într-o mare dezorganizare dependentă de cât de încărcată e bateria, sună cu secunde muzicale și semitonuri mai sus sau mai jos, mai înfundat sau mai strident, din haos m-am născut și m-am întors în haos aici e, mi-e dor de liniște, sunt zen, se agită fără să facă nimic, încerc o convorbire cu un june însoțit de două fete, vreau să aflu unde e un loc bun de luat masa, îmi zâmbește, zice ceva în limba lui mao, îi explic prin semne că vreau să mănânc, el zâmbește din nou, îmi plasează fetele pe laterale și face poze cu ele zâmbind.

pe linia de plutire nu-s clar, mă doare capul, poate papa să mă facă bine, ne-am băgat într-un restaurant simplu, ei se pregătesc de halloween, chiciulețele pe care le înșiră sunt clar de sorginte americană, ne înțelegem cu ei cu progrămuțul ăla de tradus, până să ne spălăm pe mâini au venit să ne vadă, să se bucure de noi, bucătarii, femeile de serviciu, și cine o mai fi fost pe-acolo, dacă eram după spectacol ar fi fost fain, dar așa, cam pe gol, ne-au observat bine, am dat comanda, ne-au adus bețișoare, șervețele, apă caldă, bere, 0,2 % alcool, bine și așa rău, o fată mică, de-a lor, bine acoperită a moșmondit ceva pe la picioare, nu, nu era masaj, a aprins brusc o plită în mijlocul mesei, mi-am luat ochelarii deoparte, a pus o tigaie peste, a aruncat legume și fructe tăiate, deasupra a aruncat carne de vită și de pește, așa a fost comanda, vreo zece minute s-au înțeles între ele chestiile din tigaie după care au primit un sos, delicios, doar am ciugulit, am mâncat o felie de pepene, mă doare capul, plătim, plecăm, nu plecăm înainte de-a face poze cu ei, ele, fata de lângă mine are vreo 28 de kile, mă doare capul, zâmbește ca un tarzan victorios cu eu trofeu.

ne-am agățat de un taxi foarte rapid, șoferul parcă e urmărit de streche, face o cursă nebună fără niciun fel de regulă, m-am prins că de fapt nimeni nu vrea să deranjeze pe ceilalți participanți la trafic, nimănui nu-i trebuie loc în plus, totul se rezumă la anunțarea celorlalți că există, alo, sunt aici, iată claxonul meu beeep, atât, inocenți, la sibiu chestia asta ar face ravagii, individul e mai ciudat decât taximetrista care ne-a dus la templu, e nebun dar conduce bine așa cum e cuplat la două telefoane mobile și o stație de radio recepție, parcă suntem într-un joc de computer cu butoanele în mâinile unui drogat, mă bag în pat, primesc pilule pentru fiere, pentru cap, dimineața găsim un magazin japonez miniso, cumpăr chestii pentru computer, că la noi sunt scumpe, cumpăr patru pachete de țigări pentru ela cu 210 yeni, adică plasă, fraier, în țară îi luam 10 pachete cu banii ăștia, ca să fie totul în același ritm iau plasă și cu niște plasturi cu ardei iute, dau pe ei triplu, sesizez când e prea târziu, de două ori fraier, mai am bani pentru prânz și pentru ceva de la duty free pentru zborul lung shanghai rusia, că no alcool nu-i drăguț, on ne milyy.

poze multe la plecarea din hotel, nu știu de ce îmi trece prin minte ideea că am făcut o faptă bună venind să ne cunoaștem cu oamenii ăștia, repetăm drumul învers, e 14:30 la ei, cald, autocarul gonește lin, abia acum văd ce minunății au, ape și păduri cât vezi cu ochii, poduri uriașe, sate și orașe ordonate, autostradă ca-n palmă, fouzou, unde am fost noi, e considerat un orășel, are 7 milioane de locuitori care par să claxoneze în grabă, dar fac treabă, o să-mi fie dor, experiența asta m-a scos zdravăn din apele mele liniștite, lumea e mare, îmi zice luptătorul ce-l ascund sub călcâi, până la nanchang m-am scufundat într-un univers alb unde mi-au apărut în preajmă pe rând maeștri ai școlilor de meditație chineză ch’an, soto zen, shikan-taza, toți severi, levitând zâmbitori în lumină, cu ochi vii, povestindu-mi în mandarina cea mai curată tot ce nu puteam pricepe până atunci, eu înțelegeam perfect totul, orice teamă era departe, orice durere plecată era, am trăit perfect pătrunderea-mi directă în propria natură, acolo e raiul?, până-n momentul când uța a rostit pe tonul ei optimist am ajuns futui la changbei, mama lor, să fumăm fetelor!

nimic de făcut cinci ceasuri, acaparăm un colțișor cu câteva scaune, punem bagajele grămadă, unii adorm, alții își mai cumpără câte ceva, mie nu-mi trebuie nimic, pic de somn, e vacarm mare, nu pot să ațipesc așa că fac pași prin aeroport, chinezii au un mers ciudat, ca de roboței, îi privesc, toți merg la fel, cu bazinul ușor lăsat, picioarele se mișcă dar trunchiul parcă rămâne drept, mi-aduc aminte că am văzut într-un atelier auto doi indivizi care meștereau în poziția stând în fund, de acolo poate li se trage, nimeni nu zâmbește, uite o chinezoaică frumoasă, merge altfel, e îmbrăcată europenește, o fi studentă prin străinătățuri, sunt peste tot dozatoare cu apă, mulți oameni au cutii cu supe instant și stau la coadă să-și pună apă în recipiente, mi-e sete brusc, stau și eu la coadă, butonez aparatul dar cea mai rece apă pe care o pot obține e la 28 de grade, mi-am adus aminte că ei beau doar apa călduță, e mai bine pentru stomac, firește, ne îmbarcăm fără probleme spre pudong shanghai, suntem aceiași de la început, doar că mai obosiți, la 19:20 decolăm, timpul trece, ar trebui să ajungem la duty free înainte de miezul nopții.

bateriile gen power bank mai mari de 10.000 mah și brichetele au fost confiscate, era să cumpăr și eu una, bine că n-am făcut-o, aeroportul e foarte aglomerat, stăm la rând peste o mie de oameni de toate rasele pământului, aici e un nod, sunt parcă într-un terminal spațial din războiul stelelor, lipsesc costumele sf, scriu iar declarație despre ce-am făcut și unde-am fost, look in the camera!, iar mă gândesc ce fac dacă nu semăn cu eu din poză, semăn, nimeni nu zâmbește, sunt duri, seci, drugs?, no, bip-bip, mă descalț, ghetele mele fără nimic de metal luate special în călătorie trec din nou prin scaner, desculț privesc aeroportul furnicar, ce-ar putea găsi în ghetele mele?, sunt dezamăgiți că n-au găsit nimic, you can leave mister, ies fuguța, la miezul nopții fără cinci minute ajung la duty free, privesc cum obloanele metalice sunt coborâte silențios, nu mai vreau nimic, e o șaormerie deschisă, coadă, nu mi-e foame, au heineken la doză mică, îmi ajung banii de trei, la prima întrebare costă 28 de yeni, la a doua 23, la cumpărare 21, vânzătoarea e mioapă, bestial, cu 18 yeni cumpăr alune în wasabi, sunt calm, jăcmăneală ca la bucale.

compania aeroflotă mă primește zâmbind, am loc bun, la culoar mijloc spate, în dreapta mea trei chinezoaice aflate la vârsta a treia mă privesc cu maximă duioșie, le văd cu coada ochiului cum șușotesc apoi se uită la mine, tac și-mi zâmbesc, de trei ori fac asta, mă prefac imun tot de trei ori, sunt zen, nu pot citi din lipsă de spațiu, găsesc un film rusesc cu un fost balerin bezmetic, titlul nu-l mai știu dar dau eu de el cândva, vecinele mele nu mă lasă să văd filmul, vor să le arăt în ce găurele se bagă cele două capete de la căști, le arăt cum e cu dublu jack și mufă-n rezemătoare, sunt extrem de încântate, îmi oferă bomboane, ciocolată, napolitane, inclusiv prăjiturile aduse de stewardese, refuz, văd filmul până la capăt, foarte bun, imagine proastă în avion, toată lumea doarme în pijămăluțe și papucei de casă, am descoperit unde țin stewardesele înghețata, mănânc patru, ațipesc strâmb chiar cu perna nouă de călătorie, mic dejun fain, accept niște napolitane de la vecine, coadă la bude, au periuțe de dinți și pastă, fain, aterizăm la sheremetyevo moscova, la moscova, strigă și cehov prin gurile a trei surori.

la moscova-i totul un parfum!, nu credeam să simt asta, facem cu autobuzul un sfert de ceas până la terminal, pace și liniște, văd femei europene, ce fain e să fii aproape de casă, mi-e dor de ela care mă așteaptă în poartă la turnuleț, cine mi-a șutit pălincuța de la luncuța să facă bine să-i stea în gât, ne mută rușii de la o poartă la alta, ne conformăm, arunc o privire prin bazarele lor și constat că cel mai scump produs al locului este mama matrioșka, prețul urcă până la 700 de dolari, nu mă bag, vine momentul așteptat al îmbarcării, ne suim în autobuze și așteptăm jumătate de ceas după care suntem duși înapoi de unde am plecat, nimeni nu știe nimic, nimeni nu spune nimic, mă cuplez la rețeaua de internet, apuc să trimit mesaj că sunt blocat la ruși, imediat ne suim în aceleași autobuze, am ajuns în avionul care avut o defecțiune pe care o vor remedia pe drum, glumește cineva, totul e harașo tavarișci, o oră întârziere, zburăm ca vulturii spre patria natală, la moscova e ninsă câmpia, nu-i bai, birui-vom, niet acool funcționeză, aterizăm ca libelula de fin, la henri coandă bucurești constat că trolerul meu a murit bătut.

sunt primit în țară fără probleme, nici n-a trebuit să mă uit în kamera, știam eu că sunt recognoscibil în țara mea, că mă asortez și climatului și geografiei și florei și faunei, te pup pământ strămoșesc, zece grade românești cu plus au bucureștenii, plâng ce plâng după virginitatea valizei mele pe roți, îmi iau un sandwich de la kauflanul aeroportului și-un vin mic de 200 de grame, că-s cu mașina, e ziua lui flo, scoate pălincă, distribuie, gust doar ca să văd dacă nu-i aia a mea, nu-i a mea, pierduta mea, adio, nu-mi plăcea deloc autocarul ăsta mare al teatrului dar după experiențele cu fundamentul afundat în mignone scaune simt cu fiecare mușchiuleț dorsal ce bine e, cele mai bune fotolii întâlnite în ultimele zile aici sunt, mulțumesc cerului că a lăsat acasă otokarul și a luat cu sine spre noi marele autocar al teatrului, și aerul e fain, electra revine acasă întotdeauna, respir mai bine, sibiu, acasă, ai ajuns cătă, iubitule, am ajuns ela, credeam că nu mai vii, credeam că nu mai ajung, iubito, ce mi-ai adus?, mi-au stricat trolerul, nu-i bai, luăm altul, 32 de ore de drum spre casă, a meritat, îți pun o ciorbă, da, unde-s bețișoarele?, ești dependent?

Un răspuns la „jurnalul chinezesc”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *