Literatura ar trebui să fie internațională, nu națională

Spre deosebire de poezia americană scrisă de tineri autori, în care predomină socialul, politicul, preocuparea pentru tema identității, a granițelor, a sexualității, poezia romînească scrisă de autori tineri pare lipsită de personalitate. Poezia noastră arată asemenea țării, educației și culturii. Suntem printre puținele țări în care încă se mai discută despre literatură în termeni de generație, promoție, curente literare. Pare că „breasla” criticilor știe doar aceste direcții, nimic care să iasă din tipar: un alt fel de discurs despre poezia contemporană, o altă abordare, corespunzătoare vremurilor pe care le trăim: lipsește.

Textele criticilor gravitează în jurul preocupării pentru frumos: autoarea să fie frumoasă, cîte „expresii frumoase” pot depista într-un volum de poeme, cît de bun este autorul x față de autorul y și cum facem să-i asemuim, să creăm o genealogie inexistentă. Am văzut recent o prezentare a unui autor care descria autorul ca făcînd parte din familia autorul y. Bizare abordări avînd în vedere că trăim în 2017 și, se presupune că realitatea prezentului, a societății este alta decît cea de la 1800.

După 90 poezia a încercat să recupereze niște teme/ realități despre care nu s-a putut scrie liber, personal, în regimul comunist. Așa a apărut fracturismul, Marius Ianuș (încă invocat ca poet reprezentativ pentru poezia politică), manifeste, reforme, rupturi, de-a valma, poezia de sfîrșit de anii 90 a arătat realitatea confuză pe care mulți dintre noi o cunoaștem. După 2000, poeții au părut din ce în ce mai interesați în a exprima această realitate (deși ușor modificată) cam în același imaginar: sordid, teribilist, visceral. Cu siguranță această etapă nu a fost epuizată nici astăzi, de unde și prelungirea ineficientă și derizorie a douămiismului. Cu toate acestea, nu avem un volum de poeme despre realităților anilor 90, nici despre perioada comunistă.

După 2010 sînt vizibile niște schimbări de paradigmă, cu tot efortul criticilor de a păstra poeții sub eticheta douămiismului. Par reziduuri păstrate în multe din volumele apărute după 2010, reziduuri din fracturism, douămiism, nostalgism, vorba unei autoare; dacă discuțiile sînt doar în jurul trecutului și poezia se va hrăni încă și încă tot din trecut. Ruptura nu se va putea face, iar legătura cu prezentul va fi ambiguă, confuză și greu descifrabilă.

Generația 2000 a părut că vrea să confecționeze poeți și poete după chipul și asemănarea proprie. Cine nu a fost în trendul douămiist nu a fost acceptat, validat; cine nu a respins emoția, empatia în poezie, a fost exclus; cine nu a scris platitudini cotidiene, a fost în afară generației și în afara poeziei. Poezia romînească de după anii 90 a fost o poezie a găștilor și intereselor. Tot ce a fost diferit a fost exclus și deconstruit. S-a contestat foarte mult și se contestă și azi preferința unor autori/ autoare de a folosi persoana I, singular. Poezia confesivă este ciuma de care ar trebui să fugim mîncînd pămîntul. Nu s-au respectat dorințele și direcțiile unor poeți diferiți. S-a încurajat imitația și falsitatea, poezia fără miză, fără concept, poezia despre nimic.

Astăzi (mă refer după 2015 încoace) se încearcă surprinderea lumii în care trăim: de la impactul pe care îl are social media, la implicare socială asumată, activism, politic, recuperarea experimentelor vizuale în contextul noilor tehnlogii etc. Limbajul s-a modificat odată cu valul de evenimente tensionate din întreaga lume, chiar dacă unii sau mulți nu îl asumă încă. S-a vorbit enorm despre trecut, mulți dintre poeți s-au raportat doar la trecut; toate acestea pot fi puse în seama tranziției, a contextului istroric, socio-cultural al țării. Însă, astăzi, în 2017, de ce dorim tot imitația anilor 2000? de ce cheia de lectură a criticilor a rămas cea conservatoare, învechită, instrumentele lor de interpretare și abordare par să fie cu cîteva secole în urmă?

Pe de altă parte, comunicarea dintre critici și „generații” este inexistentă. Din momentul în care inițiezi un dialog despre prezent, ți se închide ușa-n nas. Cum îndrăznește autorul să contrazică criticul, să îl ia la întrebări? Așa ceva nu se face, criticul este autoritatea supremă, atotcunoscător, nu se înșală niciodată și nu se pune la îndoială. Această reticență la dialog se vede în încercările unora dintre noi, cînd am adus aminte despre, de exemplu, experimente în poezie, generații, feminism, sexism sau chiar douămiism. Douămiismul nu trebuie contestat, experimentele sînt niște aiureli, iar feminismul este boala femeilor isterice care nu se mulțumesc cu locul care le-a fost dat, cu mare îngăduință de critici. Etc. Etc. Ce nevoie avem de încadrările generaționiste precum douămiism, post-douămiism, post-umanism și cine știe ce va mai apărea?

Recent am văzut comentariul unei persoane despre literatura minorităților: „cum, și țiganii scriu? Asta ne mai lipsea!” Avem o literatură a minorităților? Adică o literatură a celor excluși, marginalizați: a romilor, a persoanelor LGBTQ, a persoanelor cu dizabilități etc.? Cum vor fi discutate aceste cărți? Cum este discutat un volum de poeme în care personajul se sinucide sau unul în care este abordată tematica violenței domestice ori violul? Căutîndu-se analogii înre poemele autoarei Păpușa și autorul/ autoarea x? Citesc criticii literatura tinerilor din alte țări?

Am spus că după 2015 lucrurile au început să se schimbe în poezia tînără: a fost incendiul de la Colectiv, atentate peste atentate, proteste: odată cu Roșia Montană, guvernarea Ponta, Colectiv și OUG13. Și această istorie recentă, din 89 pînă azi, spune niște realități deloc confortabile: am avut cîteva reacții colective, cîteva proteste iar acest fragmentarism este încă un lucru care se reflectă în educație, cultură și poezie. Nu cred că ar trebui în mod obligatoriu și absolutist ca toți să scriem despre aceste realități; este o alegere, o asumare care privește pe fiecare-n parte. Însă nu cred că putem face abstracție de ele, iar discursul criticii, așa cum spuneam, a rămas în afara acestei epoci. Lucru care se vede și în prezența din online a multor publicații literare: pagini de Facebook defuncte sau neactualizate, lipsa site-urilor, a adreselor de mail, design de anii 80…Conținutul este bătrînicios, se scrie și se publică în continuare foarte mult despre autorii canonici. Morții sînt resuscitați la nesfîrșit, sicriul canonicului trebuie lustruit cel puțin o dată pe lună de o publicație. Mai au loc tinerii de atîția morți în paginile acestor reviste? Nu prea. De abia se scrie despre cărțile pe care le publicăm, cu un decalaj imens; ne amintim de autoare doar de 8 Martie, cînd le dedicăm cîte un număr dintr-o revistă, cîteva poeme sau observații misogine.

Rețelele de socializare nu sînt doar un suport de transpunere/ comunicare a unor date, informații, evenimente, postări, ci și un catalizator de modifcare a limbajului poetic și a realității în care trăim. Peisajul romînesc literar este însă cel puțin trist.

Poezie contemporană politică nu avem, ca la americani. Avem în schimb niște înregistrări ale unor etape din istorie, transpuse mai mult sau mai puțin reușit în cîteva volume de poeme. Atîta timp cît ne va fi rușine să ridicăm propriul drapel la un protest, atîta timp cît considerăm drapelul un simbol comunist, sîntem în confuzie și interpretăm încă lucrurile prin lentilele trecutului. Nu vom avea nici poezie implicată social și nici conștientizarea vremurilor pe care le trăim.

Poezia s-a schimbat, critica a rămas aceeași. Cineva a pierdut contactul cu prezentul. Schimbarea, evoluția nu depinde doar de poeți, ci și de critici. Degeaba vom scrie cărți care provoacă rigiditatea unor convingeri primitive, stereotipuri, dacă nu există un discurs critic adecvat, adaptat, actualizat. Criticii ar trebui să învețe să citească cărțile poeților tineri, să ia contact cu prezentul și cu schimbările, subiectele din lume și din țară, să construiască un dialog cu poeții. Pe de altă parte, literatura în România arată ca întîlnirile acelea din Arabia Saudită la care participă doar bărbați vorbind și luînd decizii în numele femeilor. Situația aceasta nu e de ieri și nici de azi. Dincolo de „Cum a evoluat poezia după 2010” se află și întrebarea: cine face parte din această literatură și de ce?

Din 1990 pînă în 2017 ar fi trebuit să provocăm un pic măcar stereotipurile și rolul de gen în literatură și de abia atunci asta ar fi însemnat evoluție. Bărbații sînt competenți, activi, scriu rațional, femeile, dramatice, isterice, patetice, preocupate de zona domestică, țiganii sînt analfabeți, hoți, restul, handicapați sau, pur și simplu ne-români. Cum ne influențează aceste stereotipuri de gen și ne setează niște așteptări și convingeri pe baza cărora, unii dintre noi acționăm? Am auzit foarte des afirmația că autorul nu are sex, că nimeni nu selectează cărțile, aparițiile la evenimente în funcție de genul autorului și, cu toate acestea, realitatea arată altceva. Foarte puține autoare sînt prezente la evenimente, foarte puține autoare primesc cronici, foarte puține autoare sînt premiate etc. Ce schimbare de paradigmă s-a produs în 27 de ani? Și unde sînt femeile care scriu literatură și cum sînt comentate cărțile lor? Cum va arăta această literatură tînără peste cîțiva ani, dacă ceea ce moștenim este o zestre de prejudecăți, stereotipuri, sexism și conservatorism? Discuția despre literatură și, în particular, despre poezie este și o discuție despre gen, inegalitate, oricît ar dori unii să o evite. În contextul atîtor dezbateri, încercări și măsuri internaționale, în Romînia încă ești considerat/ă nebun/ă cînd ridici problema sexismului sau a inegalității de gen nu doar în literatură, ci și în viața de zi cu zi. În America există poezie feministă de multișor, în Romînia poezia feministă e privită drept erezie. Poezia, spun unii dintre critici ori autori, nu se împacă bine nici cu politicul, nici cu feminismul. Ori, cu asemenea viziuni limitante, unde va fi și cum va fi poezia peste 5 ani? Și cine va mai dori să scrie/ publice în această țară văzînd progresul cultural și inclusiv din alte țări?

E loc pentru toată lumea sub soare, pentru poezie confesivă, experimentală, conceptuală etc.; n-aș vrea ca peste cîțiva ani să ne aflăm în același punct: schimbarea ne privește pe toți și putem contribui fiecare în a face posibilă această nouă etapă. Literatura nu cred că trebuie să fie națională, ci internațională. La final voi lăsa cîteva întrebări pentru critici sau, pentru toată lumea:

  1. Se va schimba abordarea sexistă din cronicile dvs.?
  2. Cum veți scrie despre cărțile care au o tematică precum violența domestică, hărțuirea, violul, autismul etc.?
  3. Ce veți face pentru a demasca/ schimba aceste prejudecăți despre literatura scrisă de femei?
  4. Pe viitor veți fi deschiși la un dialog, chiar și pe Facebook, despre subiecte sensibile ca: misoginismul în literatură?
  5. Ce ați învățat de la autoarele pe care le-ați citit?

Un răspuns la „Literatura ar trebui să fie internațională, nu națională”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *