Literatura şi corectitudinea politică?

Literatura şi corectitudinea politică? Acestea două nu au fost niciodată surate bune. Literatura se bazează, în special, pe ficţiune şi pe estetic, cu evidente nuanţe ale „realităţii create”, ale trăirilor personale în context istoric, social, familial, individual, în timp ce politica, în forma ei de azi, dar şi din totdeauna, care conţine şi esenţa „poltronismului”, fie şi cea corectă (politica!), nu poate fi decît o „ficţiune” vie, o minciună băgată cu de-a sila pe gît celor mulţi, regretabilă de cele mai multe ori, un apanaj al haitei, al mafiei deghizate în formă politicoasă şi în fond găunoasă, inestetică. Literatura este pentru elite, politica pentru marea masă de ignoranţi. Literatura nu ţine de nicio doctrină, de nicio ideologie, ori politica se bazează doar pe doctrină, pe ideologie, iar, în ultima vreme, pe o doctrină hibrid, care, pentru acoperire şi justificare a fiecărei gafe, se autodefineşte corectă. Invocarea cu o frecvenţă abuzivă a sintagmei „politically correct” dovedeşte, în realitate, incorectitudinea atitudinii politice, politică ce se doreşte a fi formată din reprezentanţi ai clasei superioare a unei societăţi, care, în fond, este o clasă amalgam, rezultată din aplicarea unor criterii de selecţie (de alegere!) mereu în schimbare, în funcţie de interese. Este mai mult decît evident că această „clasă politică”, aşa cum arată acum la noi, cel puţin, nu poate influenţa cu nimic literatura, estetica acesteia, dar, în diverse aspecte, poate afecta unele decizii ce pot bloca o evoluţie normală a literaturii, care, fără subvenţii, în formele consacrate în marile literaturi ale lumii, nu poate exista şi manifesta în deplinătatea desăvărşirii ei estetice.

Prin urmare, esteticul nu poate fi declasat. Funcţionează în continuare principiul lui Maiorescu. Esteticul are autonomie, trebuie să aibă autonomie, nu poate fi subjugat ideologic. De la începutul existenţei sale, literatura, în formele ei orale şi apoi scrise, conservate în diverse etape ale evoluţiei ei, a fost o formă de comunicare sub dominaţie estetică, deci supravegheată de o conştiinţă artistică desăvărşită, mereu, din păcate, tutelată de o formă administrativă, care ţinea de politica momentului. Ceea ce în timp, cu abuzurile de rigoare, a devnit corectitidine politică. Dar am văzut ce poate ascunde această corectitidine politică, cînd este rezultatul unor minţi ce decid din poziţia supremă, fără acoperire etică; nu mai vorbim acolo de acoperire estetică. De regulă, marea literatură s-a format în afara politicilor timpului, în mintea unor puternice individualităţi, care, de cele mai multe ori, au avut de suferit. Să nu confundăm, totuşi, unele aspecte invocate în motivaţia acestei anchete – cum ar fi cazul poetului optzecist care a publicat o carte slabă după treizeci de ani şi comentată cu ostentaţie de un june critic, ori cazul poetei din ultimile promoţii de la noi, care a confundat scena unei gale de decernare a unui premiu naţional de poezie cu un club în care îşi poate etala feminismul şi el, în fond, o formă de corectitudine politică prost înţeleasă, gest pentru care a primit un avertisment dintr-un zel mult prea mare al unor organe de ordine ce s-au folosit de aceleaşi metode coercitive eliminate de o democraţie normală etc., etc., etc. De astfel de evenimete, să le zic aşa, este plină literatura lumii. Ele arată, în fond, dezechilibrul lumii, atunci cînd, în firescul ei, literatura nu are alt scop decît acela de a forma şi de a educa o generaţie pentru altă generaţie, un timp pentru un alt timp. Astfel, dacă ar fi să privim paremiologic aceste două forme sociale de existenţă, literatura şi politicul, am putea spune că literatura reprezintă pietrele care rămîn, iar politicul apa care trece. Dar nu o apă care spală, care curăţă, ci o apă care murdăreşte.

Atunci cînd au existat subordănări ale criticii lietare unei ideologii, acum unei corectitudini politice, deşi exemple prea concludente nu ar fi, în ceea ce priveşte subordobarea faţă de corectitudinea politică a criticii literare, rezultatele au fost dezastruaose, iar produsele astfel create atinse de o efemeritate absolută. Literatura română, ca să ne limităm numai la ea, este plină de astfel de maculatură, despre care nici cei mai acribioşi istorici literari nu mai amintesc. Iar acum dacă unii critici literari fac sluj prin această prismă a jocurilor ce ţin de politic (a se vedea dansul în curtea Academiei Române, care nu este nimic altceva decît o oportunitate oferită unor astfel de profesionişti ai lecturii pentru a se afirma, fără să privească în spate şi să vadă ce a lăsat în urmă o astfel de atitudine!), justifică faptul că amestecul politicii corecte în abordarea estetică are loc, fără prea mari efecte, dar are loc, se derulează chiar sub ochii noştri. De aici se nasc zeloşii, cei care, prin spate sau pe faţă, readuc în discuţie beneficiile unui socialism resuscitat, unui marxist bovin, care, în fond, ar putea readuce în atenţie „valori” uitate ale unei etape regretabile a literaturii române. De aici şi pînă a interzice o carte, un film, o formă de exprimare estetică nu e decît un pas.

Cazul Nabokov vine dintr-o literatură ce se crea într-o democraţie desăvîrşită. Lolita nu este singurul roman de acest fel interzis un timp la noi, într-o dictatură ce s-a prelungit şi în „democraţia originală” pe care o trăim acum. Efectele s-au văzut şi după 1990 cu cărţile semnate de Mihai Gălăţanu, Marius Ianuş sau Ioana Bradea. S-a ajuns pînă la aplicarea sentinţei iscate din corectitudinea politică deghizată în corectitudine estetică. Pudibonderia în fond este apanajul celor care, în practicile lor zilnice, fie intime sau de grup, se folosesc chiar de astfel de reţete, pentru stimularea plăcerilor. Dar atunci cînd este vorba de o atitudine etică publică ei sunt primii care cer executarea infractorilor, literaţi care, sub autonomia esteticului, scot la iveală şi astfel de opere mai deocheate, care, într-o literatură dezvoltată, îşi au locul lor.

Cît priveşte lectura „gazetarilor incomozi”, citaţi în motivaţia anchetei, aceştia se citesc, cred, doar de cei care sunt interesaţi de promovarea unor astfel de incomodităţi ale timpului, care au menirea de a provoca curajul de a înfrunta timpul prezent pentru cel viitor. Se citesc, şi readucerea lor în faţă prin studii consacrate (a se vedea ceea ce a făcut Marta Petreu cu Cioran şi Eliade şi nu numai!) este o dovadă a victoriei literaturii în faţa politicului. Orice răstălmăcire, care are menirea de a scoate în evidenţă xenofobia unora sau antisemitismul altora, naţionalismul exacerbat, nu poate fi decît o scoatere din context şi încă o amendă dată peste timp unor valori identitare. Nu mai dăm exemplele pe care toată lumea le ştie şi despre care s-au scris mii şi mii de pagini. Şi unii fac din asta „delict de opinie”, tocmai pentru că s-ar depăşi graniţele corectitudinii politice. Or dreptul la opinie, atunci cînd se bazează pe un adevăr istoric, nu poate fi amendat, iar dacă este, nu poate fi decît un abuz, pentru care politicul, se pare, nu va da socoteală niciodată, pentru că este invocată tocmai corectitudinea. O mascaradă ce ţine de principiile bolşevismului, pe ici şi colo scos de la naftalină. Iar dacă esteticul are argumentele în spatele lucrului bine făcut nu poate ascunde niciun atac, nu poate duce la extremism sau la negare, doar dacă cei care caută acest lucru o fac cu ostentaţie şi găsesc nod chiar şi-n papură.

În privinţa temelor alese, „punctelor de vedere nefrecventabile”, într-o democraţie autentică este mînă liberă, cum se spune. Autorii îşi asumă riscurile, în funcţie de curajul pe care-l au şi de ţinta pe care doresc să o atingă. Prezumţii şi prezumţii.

Arta cu teză este un dezastru. Literatura adevărată nu face sluj momentului, ci se dedică timpului, nemuririi lui.

Articol apărut în numărul 4 al revistei (Literatura și corectitudinea politică)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *