Literatura…care ar putea rămâne

  1. Acum un veac, Eugen Lovinescu, plecând atât de la ideea spațiului național, prin faptul că privește arta prin ideea națională („conceptul estetic este nu numai produsul capacității estetice a unei rase ci și al unei epoce”, scrie marele critic), cât și de la factorul timpului (vezi cap. II din „Mutația valorilor estetice”), acesta devenind precumpănitor în decursul istoriei, definește sincronismul și ca acțiune uniformizatoare a timpului asupra vieții sociale și culturale, existând astfel un „spirit al veacului”, adică o „totalitate de condiții configuratoare a vieții omenirii” (un saeculum, după Tacitus). Cum credeți că a funcționat și a evoluat cultura și literatura noastră, ținând cont de gândirea critică lovinesciană, în veacul care s-a scurs din 1918 și până astăzi?

 

  1. Din 1918 și până azi, cultura și literatura noastră a străbătut trei mari perioade, fiecare cu specificul său: epoca interbelică (cu marile sale realizări în toate domeniile și mereu idealizată, ba, chiar devenită legendară), epoca totalitară de după cel de-Al Doilea Război (și aceasta împărțită oarecum în două „epoce” din punctul de vedere al libertății de creație și al publicării) și epoca de după Revoluția din 1989, cea strict contemporană nouă. Care sunt, în linii mari, trasăturile acestor perioade culturale și literare?

 

  1. Care sunt scriitorii și operele canonice ale acestui veac de literatură română modernă?

1)  În anii optzeci ai secolului trecut, Nikolaus Berwanger în Timişoara „cea de limbă germană”, încerca să restabilească drepturile  graiului şvăbesc. Pagini din ziarul său,  „Neue Banater Zeitung”, piese la  Teatru german din Timişoara erau „în grai”. Aparţineau locului.  În 1988 Berwanger s-a fixat în Germania (a fugit!!!) şi a făcut turnee prin străinătăţile „de limbă germană”, unde a avut succes de zile mari prin poezia germană „în grai”. A murit în 1989, fără să-şi sărbătorească, aşa cum se cuvine succesul. Cum ştirile rele circulă repede, am aflat recent  despre îngrijorările prietenilor noştri din Germania cum că literaturile dialectale sunt în primejdie. Pe urmă l-am auzit pe Andrei Pleşu, într-un important interviu, dându-ne de ştire că în  Germania a avut loc un congres care vorbea despre dispariţia dialectelor: cu îngrijorare bine subliniată. De aici încolo venea vorbire despre felul în  care scriem: despre felul în care citim. Calculatorul  foloseşte propoziţii mai scurte, frazele se contractă,. vorbim cu da şi nu. Şi dacă vorbim, de ce să nu vorbim într-o limbă în care vorbesc  cei din toate ţările, din toate ştiinţele, engleza? La ce ar fi bune  cele care au fost? Istoria? Limba noastră?

Da, îngrijorarea prietenilor  din Germania nu ar trebui să ne fie străină. Pe urmele unor mari savanţi (el însuşi un remarcabil lingvist) Eugen Beltechi scria că singurul dialect al limbii române e cel bănăţean. Iar  primul scriitor dialectal al românilor, Victor Vlad Delamarina a fost validat de Titu Maiorescu. Poezia „Ăl măi tare om din lume” a fost aşezată între definiţiile orgoliului local. Un fel de imn, un fel de maseieză  a speranţei?

  A apărut recent monumentala antologie a literaturii dialectale bănăţene de Ion Viorel Boldureanu, cu anexe şi ajutor de Simion Dănilă şi Cornel Ungureanu. O antologie care ne aminteşte şi de începătorii care erau  Victor Vlad Delamarina, George Gârda, Petru E.Oance (Tata Oancea) Cassian R. Munteanu, Ioan Curea, Constantin  Miu-Lerca, Grigore Bugarin, Marius Munteanu. Sunt personalităţi definitorii pentru întregul românesc, dar şi pentru Banat. Am scris despre ei în Istoria literaturii Banatului  Alături de Marius Munteanu, antologia ne pune în contact cu poezia lui Virgiliu Şchiopescu, Ioan Olariu, Nichifor Mihuţa, Pătru Chira, Ştefan Pătruţ, Ionel Iacob-Bencei, Arcadie Chirşbaum, Ion Ghera, Ionel Stoiţ, Vasile Barbu, Dorina Şovre, nume importante ale locului. Dacă e să vorbim despre „sufletul bănăţean”, despre „trăirea poetică” a geografiei literare,  numele lor ar fi expresive într-o apartenenţă vie: ei sunt ai Banatului.  Da, există o uniformizare a  vieţii sociale şi culturale pe care o înţelegem mai bine dacă ne oprim asupra numelor de mai sus: mai ştie cineva de ele? Mai le citeşte cineva poeziile? Vor mai fi volume de corespondenţă? Sa va coresponda altfel, decât monosilabic?  Intrăm în altă lume şi va trebui să păstrăm literatura română, atât timp cât e cu putinţă. Aşa cum, eu cu prietenii mei Viorel Boldureanu şi Simion Dănilă, încercăm să păstrăm literatura dialectală din Banat: numele creatorilor ei.

2) Trei mari perioade, ziceţi dumneavoastră. Trei, dar parcă sunt mai multe: cinci, şase, şapte. Dacă rămânem la cele trei, să spunem că „interbelicul” a debutat furtunos, prin enorma surpriză, bucurie, exaltare: suntem în altă ţară!!! Suntem în ţara noastră, cea adevărată!! Suntem în România Mare!!!  Am luat în stăpânire Clujul, realizăm  Universitatea Daciei Superioare, cu  marii profesori care vin din  Bucovina, Moldova, Muntenia ca să întemeieze aici Universitatea Daciei Superioare!!! Magnificul discurs de deschidere a lui Pârvan îşi întinde înţelesurile până azi, lecţiile marilor dascăli realizează o şcoală care se întinde până azi! „Echinocţiu” rămâne o creaţie a Universităţii clujene! La Cluj a fost întemeiată „Gândirea”, dar omul cu program,  Nichifor Crainic, a adus-o la Bucureşti. Acolo era Centrul!!! La Timişoara a fost întemeiată Politehnica, ce nevoie mai era aici de Universitate? La Cernăuţi … La Chişinău… Nu puţine pagini ar trebui scrise despre conflictele dintre Est şi Vest, dintre Nord şi Sud,  despre întrebările celor tineri: suntem într-o ţară  nouă, ce facem cu ea? Perioada întâi, „a Unirii”, va trece în perioada a doua, graţie lui Pârvan, Nae Ionescu, a marilor  „profesori”  Lovinescu, Ion Barbu, Lucian Blaga, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Horternsia Papadat Bengescu, Călinescu, Vianu.. În anii treizeci Carol al doilea sprijină cultura şi asasinează legionarii, anii patruzeci încep cu alte asasinate. Aşa că vom trece,  neliniştiţi, terifiaţi, în anii cincizeci ai culturii. Care propun o nouă metodă de creaţie, realismul socialist. Sigur că e vorba de o nouă metodă, care trebuia să slujească Utopia comunistă. Tineri naivi şi bătrâni  plătiţi bine sau doar supăraţi pe lumea de  ieri  scriu cărţi despre criminala lume de ieri şi fericita lume de mâine. Nu trebuie să uităm că Moscova dă premiile Lenin, Stalin, dă distincţii celor care „luptă pentru pace”, iar Vestul dă bani pentru diverse Congrese. Şi invitaţii. Şi-i laudă pe cei care trăiesc opoziţia faţă de comunism. Uneori unii sunt plătiţi şi de unii şi de alţii, precum  Silviu Crăciunaş, care era lângă premiul Nobel cu al său roman, citit într-o variantă filocomunistă de securitate şi  stilizat, pentru servicile engleze  de  marele Somerset Maugham, agent al servicilor secrete engleze.

Moartea lui Stalin, revoluţia din Ungaria, anul 1964 al disputelor sovieto-chineze, înscăunarea lui Ceauşescu, 21  august  1968 al românilor şi cehoslovacilor, schimbă scrisul românesc. După cum îl schimbă şi 1980, cu apariţia unei generaţii tinere,  postmoderne, rebele.

După 1990  primul timp – deceniu – e al documentelor recuperate, regăsite.  Al jurnalelor din exil, din puşcărie, a clasicilor regăsiţi. Ionescu, Eliade, Cioran, Ionescu, Vintilă Horia, dar şi Noica împreună cu noicologii lui, fac succes. Cenzura financiară e decisivă, dar premiile literare salvează dezastrul financiar al literaţilor. Eugen Simion cu ediţiile marilor scriitori, Nicolae Manolescu cu Istoriile sale, Cărtărescu cu Orbitor, Nostalgia,  Ana Blandiana, cu jurnalele sale, sunt numele şi cărţile  timpului.  Documente recuperate ar putea fi  paginile scriitorilor din Basarabia, Bucovina, Banatul sârbesc: fiecare trăind spectacolul întâlnirilor cu valorile din România, aşa cum e ea după 1989.

Prietenii îmi spun că e încă o foame de lectură, de poezie. Să sperăm că…

  1. G. Călinescu, cu Istoria sa, Tudor Vianu, profesorul, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca la Europa liberă, Marin Preda cu „Moromeţii”, Titus Popovici cu „Setea” şi scenariile sale, Nichita Stănescu cu modelul poetic, Nicolae Breban, D.R. Popescu, George Bălăiţă, Sorin Titel cu noile eliberări prozastice, Ion/Ioan Alexandru, Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Mircea Ciobanu. Pe urmă redescoperirea anilor treizeci şi a literaturii din exil , cu Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran. Şcoala de la Păltiniş, cu Noica şi învăţăceii săi. Revista „Secolul XX”; apoi Seminariile de la Putna, sub conducerea lui Dan Hăulică. Conducătorii cenaclurilor modelatoare, Nicolae Manolescu, Mircea Martin,  Ion Pop,  Alex. Muşină.  Conducătorii revistelor culturale de azi încearcă a realiza, prin supuşii lor, direcţii culturale viabile.

foto: redesteptarea.ro

Un răspuns la „Literatura…care ar putea rămâne”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *