Livia Ștefan – poeme

Thanato Hotel

 

camera 33. ceva ce nu înţelegi. dragostea.

 

au fost destule, zilele, nopţile, durerile de dinţi şi mâncărurile alese

dacă zici nu mai vreau te ajunge din urmă şi vrei.

înghiţi în sec, te corupi, trece anotimpul ăsta, se pornesc

micile furtuni electrice, se îndoaie caroseria sub o piatră izbită cu ură

au fost destule, cât să te minţi şi să nu recunoşti

sexul de milă, sexul de silă, devalizarea combinatului chimic

şomeri ai indiferenţei, căldura corpului lipit de  o cană de cafea care se răceşte

singurătăţile, rătăcirile, au fost destule. amânările, minutele în faţa oglinzii, depravarea de somn. luminile stinse, cablurile îngropate în asfalt, cicatricile, aritmiile

beţiile, smintelile şi răsfăţul. dacă zici că vrei te ajunge din urmă

şi te rupe. ca şi când lucrurile chiar ar fi putut însemna altceva decât o rugăciune

spusă fără să crezi. au fost destule. iluziile, plăcerea bolnavă,

conexiunile neverosimile, structurile magice ale nopţii, erorile de trecere

aventurile, hoţii care n-au lăsat urme, impulsuri de a săruta necunoscuţi,

viciile pofticioase, muzicile atonale, manualele mecanismelor defecte.

dacă nu ştii ce să zici, te ajunge din urmă. da. şi asta.

au fost destule. regretele şi blândeţea. sensurile giratorii în care ai ameţit, coridoarele

pe care ai mers târşâit şi ai vomat. pastilele de făcut fericire şi vinul prost.

gesturile altora, tristeţea copleşitoare în faţa căreia cineva râde mereu.

absenţele nemotivate, calicia coapselor de a se lăsa muşcate, vina

colectivă, seducţia fără scăpare, controlul inocenţei, cotele apelor, posibilele averse

incertitudinile dorinţei, vintrele excitate, pedepsele şi lipsurile

care constrâng. ruşinea. au fost destule. cârdăşiile.  înşiruirile  kitschului, sălbăticiunile

strivite pe autostrăzile căutării de sine, reveriile, poezia senilă. oboseala iubirii.

prozele infecte, frumuseţile vidului, întârzierile sinaptice. ai comentat destul,

ai bârfit. ai contemplat fără milă. şi te ajunge din urmă.

ofensivă şi de necrezut.

 

 

camera 404. don’t make this fat bunny sad

 

Laura Palmer s-a apropiat prin mulţimea care dansa

Laura Palmer s-a aplecat să-mi vorbească

Laura Palmer e moartă eu nu sunt Laura Palmer

ce-ţi lasă viaţa în afară de câţiva neurotransmiţători

cu ce să te joci când dragonul adoarme

a fost plăcere acum este panică Laura Palmer

ce-ţi lasă inima când valul de aer rece te ia

din tălpi şi până în creştet Laura Palmer pe încheieturile astea

o să-mi tatuez buruieni ordinare

din alea care înving istoria Laura Palmer găseşte-l tu p-ăla

învăluit în dopamină Laura Palmer ce-ţi lasă viaţa

amintirea unei voci care te-a făcut să tresari

Laura Palmer am băut cu mulţimea

cât tu ai făcut sex Laura Palmer te-ai autodistrus cât ai putut

eu cât m-am autodistrus te întreb cât

şi dacă am vrut să crăp când mi-a fost mai bine

acum când îmi e mai rău împart baia cu tanatofobia

împart cuşca la zoo cu pigmeul Ota Benga

Laura Palmer rezită la stres Laura Palmer e beată

Laura Palmer s-a drogat cât a putut eu m-am drogat cât

am putut şi încă mai pot Laura Palmer

să vii nopţile să îmi futi minţile să vii în fiecare vară

cu nesiguranţa cu presiunea atmosferică

să vii cu tot ce zdrobește un om

 

mă gândesc la sex cât îmi iau 4 țigări la bucată

vreau să mă fut şi nu vreau să mă fut cu oricine

mă gândesc la puterea seducției cât aștept să îmi iau salariul de la conta

mă gândesc la vremuri Laura Palmer la vremuri cu sticle de gin

las distrugerea să îmi umble prin cap deodată cu poftele

o țigară la bucată costă 80 de bani singurătatea nu costă nimic

mănânc o piersică rece și una caldă sunt încă

drogată încă mahmură sunt încă distrusă

serotonină cocaină nicotină iarba de căcat  și iarba mai bună uppere Laura Palmer

îmi trec prin cap în mijlocul unei converaţii sinistre și mai ales DMT

şi mai ales LSD şi o să îmi cumpăr ciuperci

ciuperci pentru reducerea la absurd

 

un copil ţipă în fața unei tablete e seară și cald la o altă masă retrasă stă un bărbat care îmi place

şi poate că asta e În Sfârșit ceea ce nu așteptam ce nu mai voiam

 

lumea vorbește despre război și refugiați

locuim într-o țară în care mâncarea va fi mai scumpă ca drogurile deja este

mai scumpă decât drogurile

facem sex mecanic și trist și ne gândim la altele

la ce somn ne-a cuprins chiar acum

 

 

Laura Palmer s-a dat la mine

I don’t do xanax

I don’t do pokemon

fac depresie pentru care beau

depresie adevărată pentru care beau

depresie frumoasă în care mă expun

depresie pe care o construiesc

ca o bacterie care-şi construieşte colonia ei de bacterii

 

 

lumea se prăbuşeşte

seducţia nu

când lumea se prăbuşeşte

seducţia nu

poate oamenii care te-au abandonat ştiau ceva ce tu nu ştii

poate oamenii pe care i-ai părăsit ştiau ceva ce tu nu ştii

poate tu ştii ceva ce nu ştii

ceva în regim samizdat

ceva care să impresioneze

ceva care întârzie

câteva secunde

câteva minute

ceva care întârzie sferturi şi jumătăţi de oră

ceva care impresionează pentru că întârzie cu orele cu anii

ceva ce nu ajunge niciodată la timp

 

 

nu se va întâmpla

pentru că tot ce a fost

a fost dislocare

porneşti pe străzi spionate din confortul unei alte lumi

departe de ziua asta

afară clocotul vieţii se scurge înspre cheiurile golfului

înspre micile tragedii banale pândind de după colţuri seară de seară

departe de astea ascunse printre cutele boţite ale aşternutului

departe de astea din fața ecranului

 

oraşul se luminează cu greu şi asta se întâmplă fără să observ

sunetele străzii trec prin folia murdară a mahmurelii

totul a fost disclocare Laura Palmer

câteva amprente pe câteva clanţe de tablă

câteva pete de grăsime pe câteva plăci de faianţă

câteva probleme rezolvate de câțiva electricieni

mereu alții mereu bătrâni mereu plini de istorii pe care nu le-am trăit

mereu câteva însingurări nerezonabile plătite în euro

 

totul este dislocare

gloria urbană inutilă a unei femei care se scarpină

la sex

prin buzunarul pantalonilor

ca un bărbat

gloria la trecerea de pietoni

nu se va întâmpla

google street view a mai blurat şi alţi trecători

alte obiecte vestimentare

alte preocupări

alte degete ducând alte ţigări la gură

 

 

poate liniștea

nu va mai fi așa suspectă

poate ploaia se va transforma în gheață

imobilizând mizeria orașului

provocând gesturi reale și ofensive Laura Palmer

poate nu ne vom mai simţi vinovaţi

vorbind liber despre o țară

ai cărei locuitori sunt permanent reduși la tăcere

poate nu ne vom mai simţi vinovaţi

tăcând liber într-o țară ai cărei locuitori

sunt forțați să tacă

poate liniștea asta înnebunitoare

va face sens Laura Palmer

în spaţiile izolate şi moi de sub bandaje

în spaţiile vaste ale memoriei tuturor dislocărilor

altfel ce faci cu o singurătate despre care nu ştii nimic

 

camera  211. #Tracesofdelight

 

urme ale încântării pe străzile astea, noaptea, gustul brusc al nostalgiei pe marile bulevarde, felul în care lumina aleargă prin oraş aproape înnebunită, străbătând cartiere întregi ca un fluviu intermitent de telefoane, maşini şi ferestre, abia observată în curgerea ei discontinuă, purtând aluviunile cunoscute şi pofte din care nu-ţi mai revii. nopţi rele, fierbinţi, duhnind a confuzie, cu toate capcanele minţii transpuse în dialectele nedefinite ale cuburilor de gheaţă – limbajul care topeşte şi diluează istorii. topite şi diluate nopţile supravieţuitorilor. vară cu ficţiuni speculative şi stinghereală strategică în oamenii de la bar, veniţi aici cu umeri căzuţi, aşteptând pe scaunele înalte, ţinând cu degetele un ritm al lentorii pe tejgheaua lucioasă, mângâind standard buza unui pahar, arzând mocnit în reverii neconforme, consumându-se lent, indecent, iraţional de singuri.

 

camera 309. mono no aware.

 

se întunecă pe străzile oraşului, pe trotuar doi bărbaţi, în spatele lor se lungeşte o umbră sărutând apăsat cealaltă umbră, vântul loveşte aspru în ceafă, unde se termină geaca, un nebun trece lent pe sub felinare, îl urmăresc unind punctul A din care a plecat cu punctul B, unde mai mult ca sigur nu înţelege că va ajunge, cineva scapă un pahar sau o sticlă în bodega prin faţa căreia treci, altcineva chicoteşte, o fată râde cu poftă, pare foarte băută, câţiva stropi lipicioşi de bere se scurg pe picioarele ei lungi, pe pulpele albe, vântul mai ghilotinează o dată, torn în toată frumuseţea asta frumuseţea cealaltă, care se stinge uşor pe străzile astea, printre dâre de lumini şi penumbre, printre atâţia alţii care n-au priceput nimic, care n-au spart nimic, nici n-au mai râs, nici n-au mai chicotit, trec doar, fumând, vorbind, visând, de la un capăt la altul, dintr-un cartier în altul, prin lagărul ăsta urban al libertăţii, mă întorc în camera mea, unde lumina cade pe pereţi în trei icoane diforme, au fost nebunii şi mai frumoase, lucruri şi mai neînţelese, au fost democraţii care s-au terminat ca iubirea, a fost cineva care-a urlat pe ziduri şi mai murdare Fericire, unde morţii mă-tii eşti şi n-a răspuns nimeni.

  

camera 456. disposable darling.

 

vivre heureux, vivre caché

 

gem sub stratul de smog luminile Saigonului şi fetele atinse doar în grădinile secrete şi tu care umbli cu pielea ta de silicon strălucitoare prin inimile indecente ale domnilor de vârsta a doua, ferită de metropola aglomerată şi de soţiile obosite, martoră a unei intimităţi neînţelese, a unei dereglări trădătoare. cam asta e cererea  şi este răsfăţ în minciună şi este delict al voinţei ce te aduce la viaţă în aşternuturile lor efemere. vei fi locuită, Pussy Willow, sub neonul ce clipeşte deasupra bărbatului gol care îţi mângâie părul cu peria asta veche de fildeş. îţi vei pierde savoarea în braţele altuia, în alt mini hotel, din nou şi din nou dragoste şi atingeri de plastic, din nou şi din nou privirile tale de noapte lovindu-se stins de becul incandescent, mereu altul, mereu vesel şi crud.