Lumi autosustenabile

Să treci prin poezia Anastasiei Gavrilovici se aseamănă cu momentele de exasperantă lentoare a apusurilor peste metropole, de o frumusețe copleșitoare, în culori de neînțeles, și care te strivesc. Știi totuși că toată această explozie policromă se naște din chimii cu nume complicate, că lumina trecând prin infernul gazelor celor mai toxice își găsește calea să se joace de-a mirajul. Și mai știi că substanțele acestea  te vor ucide în cele din urmă, în cea mai perversă tranzacție. De aceea, Industria liniștirii adulților, volumul publicat de Casa de Editură Max Blecher anul trecut, are forța monolitică a unei cărți – aș risca să spun asta – reper. Poezia Anastasiei Gavrilovici nu are scăderi de tensiune, este atent și metronomic elaborată. Și mai ales nu seamănă cu versurile ezitant-emfatice ori epatante ale unui debutant. Volumul a fost, de altfel,  distins cu Premiul Național „Mihai Eminescu” – Opus Primum, și îndrăznesc să zic că nu a avut niciun contracandidat redutabil. Se întâmplă astfel și pentru că, poate, se hrănește dintr-o experiență biografică atipică, dintr-o așezare neobișnuită a recuzitei interioare care ține de o altă vârstă poetică, biologică și emoțională, deși poezia ar trebui să fie, prin ea însăși, teribila garantă grațioasă a unei priviri infra-, dincolo de suprafețele lucioase ale realității.

Stranietatea acestor versuri se construiește din survolul sigur și mut, ca al păsărilor de noapte, deasupra micilor și marilor dezastre. O făptură hieratică înregistrează, mai întotdeauna fără spasm, adeseori fără sarcasm, tectonica apocaliptică a unei lumi care și-a pierdut coerența, iar insolitarea este produsă lucid și calculat prin plasarea consecutivă a categoriilor net opozabile: fragilitatea este un succedaneu al ororii, sacrul este înlocuit de trivialitate, frumusețea se articulează în debușeul grotescului. Astfel, fiecare poem al Anastasiei Gavrilovici urmărește trecerea elegantă a substanței poetice, dus-întors, prin toate gradele scalei de emoții (ca pentru a fi domesticite ori, simplu, contabilizate), iar creșterea și descreșterea în cilindrul afectiv vor fi, efect cu totul rar în poezia cea mai nouă, infailibil muzicale. În acest parcurs de sinusoidă, nu există decât rare și deplin neglijabile impredictibilități, mai degrabă voluntare, ca pentru a testa simțurile tocite ale cititorului. Un astfel de poem simfonic este Lucruri simple: „Poate că oamenii chiar dau tot ce e mai bun din ei doar/ atunci când sunt zdrobiți, ca măslinele./ Sau poate că nu, ce știu eu, mintea mea e un șvaițer prin care/ șuieră muzica șoarecilor de laborator când îi îmbrățișează șublerul./ Nu sunt alergică la nimic și totuși sufăr din orice, e suficient să-mi spui că/ nu-ți place marțipanul și voi începe să plâng. Căldură umană eliberată/ haotic, conținuturi psihice descărcate aiurea, nervi de dimineață, de/ nesomn și lehamite, proiectați în cei dragi ca un avion care își/ golește dejecțiile deasupra unui vas de croazieră. Nu-i nimic, te uiți spre/ paharul cu bere, aproape că ai putea să-i vezi jumătatea plină, dacă n-ar fi acoperită de amprente pe care, cu puțin noroc, va mai dura/ 10 ani până să le reproducă maeștrii cyborg.” Versurile aruncă diapozitiv după diapozitiv și creează, deopotrivă, iluzia confesiunii directe, fără zgomot alb, trecându-te, ca într-un montagne russe, prin contemplații dezabuzate, prin jocul perspectivelor defetiste, prin alienări golite de histrionism, prin intuiții de precizie medicală ale suferinței. Intensitatea sonoră este intenționat scăzută, sentințe cataclismice se transmit șoptit, învăluitor – și cu atât mai crud, un antidot pentru realitatea de flecăreală și eufemism: „Aici nu-ți va fi niciodată dor de casă, vei înțelege/ stupiditatea acestei false intuiții etimologice. Gândește-te la/ suflet ca la o sobă micuță în care sunt sterilizate cele mai/ infectate instrumente. Aici, la noi, poți/ fi singur pentru tot restul vieții.” (Aici). Aceleiași mecanici expresive i se supun dragostea, lenea domestică, zbuciumul controlat al maternității, nevoia de prezervare a confortului și a binelui micii lumi a cuplului în fața fluxului de orduri din afară. Poeziei sincopate, exsanguinate, sterilizate a congenerilor ei, Anastasia Gavrilovici îi opune o lirică a umanității celei mai fățișe, deopotrivă nudă și ingenuă, cu slăbiciuni și friabilități, laolaltă cu gesturi de luare în posesie și expansiune autoritară. Aceste replieri ale identității subiectului poetizant care conced plasticității și voltajului liric, aceste recalibrări vizionare care vin dintr-o variație nu de tensiune a versurilor, ci din deplasarea unghiului de observație sunt neobișnuite în tânăra poezie de astăzi, destul de monocordă și indistinctă. Poate și din această cauză, este cu atât mai surprinzătoare o poezie în care nimic nu pare redundant, și în care nu se creează senzația că, în aceeași formulă, textul se poate autogenera indefinit: „delfinii dresați pentru misiuni militare/ te împing cu botul spre mal depozitele de organe au program non stop orice/ haină are o parașută încorporată poți încerca orice nu ai/ cum să ieși din asta/ ridică totuși cortina trage cu ochiul la spectacolul corect și dement/ nu-ți întoarce capul ridică și voalurile de pe fața mea zbârcită/ de atâta râs pentru tine i-am lăsat să-mi umple cortexul/ cu grăunțe pentru tine zornăitul compulsiv și gesturile de bărbat cu/ sindromul peter pan cândva o să-mi crească/ bâte de baseball în loc de picioare o să/ merg până la capăt./ nu ai de ce să-ți faci griji.” (Ce mai fac). În această cheie, poezia Anastasiei Gavrilovici se face, ca-ntr-un celebru film, instrument de sensibilizare într-un mediu special conceput pentru atrofiere senzorială. Ți se zice că, fie că ești insecta, fie privitorul cerebral, oricum suntem actorii unei entropii ineluctabile: „mă simțeam ca un avion forțat să aterizeze pe mlaștina Okefenokee un/ băiat de mingi neîndemânatic și anemic insecta care ți se așază pe ecran în/ timpul unui film în care oricum nu supraviețuiește nimeni/ oare ce ți-aș fi putut spune atunci despre efectul voltaic al fricii/ despre fetița care își face somnul de amiază într-o casă în flăcări/ înconjurată de fiare sălbatice?” (Poligon).

Poezie a fragilității, Industria liniștirii adulților este un catalog sumbru de instituții, formale ori ad hoc, ale alienării și destructurării. Spitale, aziluri, multinaționale, locuri de joacă unde copiii își grijesc deja obediențele, apartamente spectrale înghițite în pâcla unor petreceri grotești, case ale poporului care se ridică monstruos în inima orașelor Potemkin, laboratoare diabolice în care se fabrică omul de azi, geografiile consumeriste, prin toate aceste spații ultragiante are loc un spectacol masochist de singurătăți, „ceva scurt și cuprinzător, noi într-o carte despre apocalipsă/ cu ilustrațiile autorului” (Instrucțiuni). Astfel, miza cea mai importantă a Anastasiei Gavrilovici, după această primă carte spectaculoasă, va fi să păstreze teritoriile poetice în care și-a înfipt steagul. Unei astfel de conștiințe lucide nu cred să-i fie peste puteri.

Apărut în Euphorion nr.2/2020

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *