Maestrul şi discipolii săi

Într-o conversaţie cu Mircea Ivănescu, pe la mijlocul anilor 80, cînd a început să se vorbească şi la noi despre postmodernism, l-am întrebat dacă a aflat că, într-o revistă pe această temă, un critic tînăr îl consideră „primul nostru poet postmodern”. M-a privit  peste rama ochelarilor cu un zîmbet ambiguu, întrebîndu-mă: „Oare asta nu-i o înjurătură?”. Mi-am dat seama că întrebarea pusă de el în loc de răspuns nu era o eschivă, ci însemna neîncrederea poetului în etichete la modă. A venit apoi vremea să se vorbească de „şcoala de poezie Mircea Ivănescu”, rivală celei patronate oficial de Nichita Stănescu, dar nici asta nu a fost primită de poet cu mai multă încredere. Deşi îşi cunoştea prea bine valoarea, Ivănescu nu reacţiona la asemenea laudă cu modestie, ci şi-o minimaliza pînă la negare totală, ori de cîte ori avea prilejul să vorbească despre poezia sa în public. Într-o lume literară în care succesul îi face pe unii scriitori să se umfle ca broasca în lac de vanitate, Mircea Ivănescu a fost un caz paradoxal. Era un om discret şi generos, purtînd ludic diferite măşti pentru a se apăra tocmai de indiscreţi, încît părea bizar dar nu „asocial”, cum îl consideră filosoful Gabriel Liiceanu în cartea sa de convorbiri Măştile lui M.I., publicată la puţin timp de la moartea poetului. Deşi umbla singur, rar însoţit de cineva, poetul avea în Sibiu un cerc –  întotdeauna, restrîns – de prieteni şi discipoli, cu care îi plăcea să stea la discuţii/ să tăifăsuiască mai ales acasă.

Paradoxală este, de asemenea, mutarea lui Mircea Ivănescu, bucureştean de origine, într-un oraş de provincie, în vreme ce alţi scriitori căutau să se mute din provincie la centru, unde sperau să-şi împlinească destinul şi să li se recunoască valoarea. Tot în acei ani, s-a mutat din Bucureşti la Păltiniş filosoful Constantin Noica, unde avea să înfiinţeze o şcoală informală de filosofie. Spre deosebire de Noica, aflat într-un fel de domiciliu forţat la Păltiniş, Ivănescu era integrat social ca redactor al revistei Transilvania, dar şcoala sa de poezie a funcţionat informal, în afara sistemului, mai întîi în Sibiu, pînă a se extinde la nivel naţional. Casa de pe strada Vasile Aaron nr. 3 (azi demolată, în ciuda apelurilor unor instituţii de cultură sibiene, printre care şi revista Euphorion, la autorităţile locale de a face o casă memorială/ o casă a Poeziei), unde s-a mutat cu doamna Stela şi pisicile în 1980, a devenit un loc frecventat mai ales de tineri poeţi, care şi-l revendicau drept maestru. Orice apreciere a lui Mircea Ivănescu însemna un certificat de valoare, dacă nu chiar de geniu, rezervat maestrului, care cocheta ironic pe seama exclusivităţii acestui statut.  Mircea Ivănescu avea o autoritate ce provenea nu numai din valoarea poeziei sale, ci şi din marea sa deschidere culturală, probată şi de prestigiul lui de traducător. De la scurtul episod din anii războiului, al emulaţiei cerchiştilor în jurul lui Blaga, Sibiul n-a mai avut un om de cultură care să catalizeze talentele tinerilor. Unii dintre discipoli au confirmat, alţii s-au pierdut. Mulţi şi-au urmat maestrul numai în privinţa boemei, pierzîndu-se în zilnice serbări bahice. Din mijlocul unor asemenea petreceri, Mircea Ivănescu dispărea pe neaşteptate, nu înainte de a plăti toată consumaţia mesei, retrăgîndu-se în universul său. Puţini s-au format ca poeţi asimilînd atît de originala lui poezie în spaţiul literar românesc, încît să ajungă la descoperirea/ manifestarea vocii personale. Unul dintre primii săi discipoli sibieni este Andrei Ileni, ucenic în egală măsură al lui Ion Mircea. Iar, mai tîrziu, Iustin Panţa şi Radu Vancu sunt cei care şi-au însuşit bine, datorită talentului lor excepţional, lecţia de poezie a maestrului, devenind poeţi de certă valoare.

Eu nu m-am numărat printre discipolii lui Ivănescu, pe care am început să-l frecventez cînd eram relativ format la Echinox-ul clujean, abia odată cu revenirea în Sibiu după ani de apostolat în diferite locuri din ţară. Am petrecut numeroase seri în casa lui, în discuţii nesfîrşite asupra poeziei/ literaturii, bucurîndu-mă de un bun catalizator al lecturilor mele. Mircea Ivănescu nu avea morga profesorului care ţine să-ţi demonstreze tot ce ştie, aşteptînd să-i răspunzi tot cu cuvintele lui, ci atitudinea înţeleptului care, amical, îţi întărea convingerea că poţi să-ţi construieşti tu însuţi ca un autodidact, sistemul de valori. Invitîndu-l să le împărtăşească studenţilor din experienţa sa de traducător – e vorba de romanul Ulise de Joyce –, aceştia au fost facinaţi ca de magia lui Faust, de maniera lui colocvială de dezbatere a ideilor. Înainte de a fi scriitor şi traducător, Ivănescu era un mare cititor de cărţi în cîteva limbi, unele traduse apoi de el însuşi în româneşte, încît putea fi văzut citind chiar şi pe stradă. Livrescul a avut, în viaţa şi opera lui, o funcţie ontologică şi n-a fost doar o cale de evadare din închisoarea societăţii comuniste, de atîtea ori detestată între prieteni. Discuţiile noastre treceau dincolo de cărţi, în profunzimile vieţii şi ale creaţiei.  Alteori lunecau în anecdote sau, chiar dacă îşi disimula cu detaşare ironică plăcerea de a le gusta, în bîrfe asupra vieţii literare. Privindu-l, aveam impresia că, chiar şi fizic, semăna cu Socrate, practicînd un fel de maieutică ce-ţi oferea şansa de a descoperi adevărul/ poezia în tine însuţi. Abia de atunci am început să-i citesc atent şi insistent opera, care a lăsat urme şi în felul meu de a gîndi şi scrie poezie.

În acest sens, Mircea Ivănescu mi-a fost şi mie maestru.

 

 

     Dumitru Chioaru

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *