Maiorescu în faţa textelor, în contexte

Un adevăr de neclintit: Titu (sau T., cum obişnuia să semneze, doar cu majuscula prenumelui) Maiorescu e fondatorul criticii literare româneşti. Un rol susţinut de o mare vocaţie şi jucat cu admirabilă prestanţă, în condiţii favorabile, irepetabile.

Vocaţia. Încă din anii adolescenţei sale vieneze şi ai studiilor la Academia Teresiană se afirmă ca un june „strălucit” (epitet cîndva în uz), de o inteligenţă acută, studios, perfecţionist, capabil de performanţă înaltă. Într-o şcoală de elită, el, românul ajuns între austriecii vorbitori nativi, ei, de germană, le va fi şef de promoţie. Jurnalul pe care-l începe la Viena, în anii studiilor liceale de la Teresianische Akademie, consemnează şi îndoieli, complexe, singurătăţi, dar şi formidabila sa ambiţie de etern premiant, care va face din el, de-a lungul întregii vieţi, un învingător. Obţine rapid, pînă să împlinească 22 de ani, mai multe licenţe şi titluri doctorale în litere, filozofie, drept la Berlin, Giesse şi Paris. Între timp e privit în cercurile de studenţi români din Austria, Germania şi Franţa ca un veritabil lider intelectual. Impresionează prin inteligenţa pătrunzătoare şi prin erudiţie, prin rigoarea impecabilă a gîndirii şi prin amplitudinea viziunii socio-culturale. Prin vocaţia de intelectual de clasă, esenţialmente raţionalist, de temeinică formaţie şi de un umanism profund.

Prestanţa. Deopotrivă un dat şi o imagine cultivată cu grijă şi cu pedanterie, după cum o dovedesc numeroase notaţii din jurnal. În primul rînd va fi contat vocaţia impunătoare, dar probabil că şi ţinuta publică de mare sobrietate, solemn-elegantă a contribuit la acceptarea lui Maiorescu în rol de conştiiinţă culturală a epocii. Colegii fondatori ai grupului junimist îl aşteaptă să revină în ţară de la studii, nu se-apucă de treabă fără el. Are mai puţin de 23 de ani cînd e instalat profesor plin la recent-înfiinţata Universitate din Iaşi. La reuniunile Cenaclului din Casa Pogor e privit ca un spiritus rector şi e ascultat cu tot respectul. Se va fi lăsat şi el purtat de veselia junimiştilor, a ascultat şi el şi se va fi amuzat de anecdotele care „primau”, întrerupînd lecturile serioase, patetice, lăcrămoase, dar figura i s-a profilat la alt nivel, deasupra agitaţiunilor poetico-sentimentale ale colegilor de grupare şi a „caracudei”, ca „minte limpede” a epocii, vizionar al literaturii naţionale, de extinsă relevanţă socio-culturală, validată şi politic, liderul intelectual devenind şi lider politic, ministru, prim-ministru.

Condiţiile în care Maiorescu a devenit fondatorul criticii româneşti n-au fost favorabile la propriu, conjunctura nu era deloc roză, dimpotrivă: literatura autohtonă era încă foarte plăpîndă, paşoptiştii abia „desţeleniseră” terenul şi trasaseră contururile mari ale genurilor şi speciilor, populîndu-le cu producţii pe ansamblu modeste, chiar dacă excepţii, nu multe, au fost. Însă „înapoierea”,

Deficitul era şi mai grav la capitolul reflecţiei teoretice şi al interpretării. Lipseau conceptele şi metodele exegetice, nu fuseseră încă parcurse minimele etape de exerciţiu analitic care să justifice existenţa celui de-al patrulea „gen”, alături de poezie, proză, dramaturgie, deja conturate: critica. Or, tocmai „înapoierea” crează premizele şi urgenţa unui mare gest fondator, şi anume atunci cînd o generaţie, a paşoptiştilor, îşi încheiase misia de „alfabetizare” scriitoricească şi sosise momentul următorului „val”, care să crească mizele, să ridice ştacheta şi să adauge „conştiinţa de sine”, eminamente critică, indispensabilă unui spaţiu literar de performanţă. Importante în sine, antecedentele fuseseră modeste, mai degrabă general-culturale, şi discontinui (Introducţia lui Kogălniceanu la Dacia literară etc.). Maiorescu va propune un salt brusc la alt nivel: o viziune amplă, sistematică asupra domeniului.

Recunoscîndu-i – încă o dată – rolul şi marile, excepţionalele merite, se cuvine să formulăm mai limpede, mai răspicat încă un adevăr, complementar: fondatorul Maiorescu a fost – totuşi – un critic mai ales contextual şi mai puţin, foarte puţin… textual, adică aplicat, analitic. Mai explicit: a gîndit domeniul ca ansamblu, a transferat şi a şi elaborat el însuşi concepte structurante, a diagnosticat etapa şi a indicat direcţia, pe fundalul cultural general, dar a practicat rar, rarissim comentariul propriu-zis al operelor literare. Şi mai brutal spus: fondtor al criticii, Maiorescu a fost mult prea puţin un… critic propriu-zis, un interpret efectiv de texte!

Din motive evidente: la 1861-1862, cînd tînărul Titu revine în ţară de la studii, la 1863, anul fondării Junimii, la 1867, cînd se lansează Convorbirile literare şi Maiorescu îşi publică studiul Despre poezia română, căruia îi va da la tipărirea în volum, în acelaşi an, titlul consacrat în posteritate, O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, literatura noastră acumulase un corpus de texte foarte restrîns cantitativ şi modest valoric. Bilanţul includea mici „insule” medievale pierdute într-o „mare” de compoziţii cu statut religios, pedagogic, administrativ, juridic, istoriografic, pe alocuri expresive stilistic, dar fără intenţii de „autonomie estetică”; şi frontul exuberant al începuturilor paşoptiste, aşa cum au fost, furnizor de opere de pionierat. Se puteau alege cele cîteva texte de vîrf, precum Viiaţa lumii a lui Miron Costin, O samă de cuvinte a lui Ion Neculce sau Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir (Ţiganiada se va publica abia în 1875 şi nu va circula rapid), dar nu sosiseră încă vremurile explorărilor şi recuperărilor care vor pune abia pentru următoarele generaţii intectuale la dispoziţie fondul scrierilor noastre medievale.

Încă o circumstanţă conjuncturală: abia constituită ca sistem, la finele perioadei paşoptiste, literatura română era încă departe de normalitatea unei producţii editoriale bogate, ritmice, şi a unei receptări curente, în rubrici de cronici şi recenzii specializate. Să fi vrut şi Maiorescu tot n-ar fi avut ce şi unde să comenteze ca un critic aplicat.

Rezumînd: Maiorescu profită şi în acelaşi timp e victima unui decalaj flagrant. Perfect profesionalizat prin studii în mari capitale occidentale, în mari literaturi, el are privilegiul de a acţiona într-una incipientă, care-i permite să joace rolul de fondator în materie de gîndire critico-teretică, dar e şi prizonierul precarităţii locale, asupra căreia nu se poate exercita decît ca un clinician sever. Fundamentalele sale studii etalează o impresionantă viziune de mare cuprindere, dar ele reprezintă şi o limitare la nivelul lor altfel-înalt-conceptual şi macro-istoric: Maiorescu se va rezuma la teorie, la diagnosticul cultural şi la filtrarea sever-critică a începuturilor literare, general-artistice, socio-politice, mergînd pînă la acroşanta ecuaţie explicativă a „formelor fără fond”. Cînd e să treacă la acţiunea practică, liderul-„cap limpede” e obligat de fragilitatea culturală pe al cărei fundal aparea Junimea să se angajeze, împreună cu echipa, în construcţia instituţională a cîmpului literar-artistic-socio-politic: cenaclul, revista, reperele istorice şi conceptuale etc., continuînd cu implicarea în aşa-numita „aripă junimistă” a Partidului Conservator. Operaţiuni de amenajare contextuală a epocii, fără aplicaţie exegetică asupra textelor.

Concret: oricît ar suna de „ireverenţios”, adevărul este că articolele de critică propriu-zisă ale liderului Junimii sînt foarte „subţiri”. Lipsindu-i exerciţiul curent al comentariului aplicat, Maiorescu nu stăpîneşte instrumentarul genului, drept care în puţinele sale comentarii despre cărţi şi autori va face doar situare generală şi observaţii primare. Se va ocupa în acest fel, tîrziu, către finele secolului XIX şi la început de XX, cînd avansase către senectute şi către Academie, de Ioan Popovici-Bănăţeanul, de Victor Vlad Delamarina, de A. Naum, de I.Al. Brătescu-Voineşti, precum şi, printre ei, de începuturile lui Octavian Goga şi ale lui Mihail Sadoveanu, bonificîndu-i pe toţi prin prestigiul său, fără perspicacităţi critice speciale, fără nuanţe, fără subtilităţi.

Cu cîţiva ani înainte, simţise în două rînduri că e obligatoriu să se pronunţe în cazurile a doi foarte mari scriitori: scrisese în 1885 despre Comediile d-lui I.L. Caragiale şi în 1889 despre Eminescu şi poeziile lui. De notat şi faptul că, pe măsură ce anii şi deceniile treceau, Maiorescu asistase la acumularea unei alte literaturi decît cea pe care o evaluase în juneţe. Pe marii scriitori pe care-i încurajase şi-i şi influenţase, ca indicator de „direcţie”, şi chiar şi pe ceilalţi, de plan doi ori mai mărunţi, i-ar fi putut însoţi cu comentarii sistematice, cu cronici de carte, cu analize. N-a făcut-o. Ce-i drept, conjunctura instituţională, de piaţă literară şi culturală, nu evoluase mult faţă de cea înainte-amintită, de la startul Junimii: în anii ’70-’80 ai secolului XIX nu devenise încă abundent fluxul noutăţilor editoriale autohtone şi nu căpătase ritmicitate receptarea în presă, încă nu exista la noi o „critică de întîmpinare” care să stimuleze profesionalizarea exegetică. Iar viaţa, cariera, deminităţile publice îl purtaseră pe Maiorescu spre alte ocupaţii cotidiene decît lectura, fişarea şi recenzarea cărţilor.

Nici în cele două texte majore, consacrate lui Caragiale şi lui Eminescu, interpretările nu sînt profunde. Maiorescu îl priveşte pe Caragiale din perspectivă sociologică (indicînd „stratul social” pe care comediile aceluia îl „înfăţişează”) şi morală (în apărarea dramaturgului faţă de acuzatorii săi pudibonzi, de asemenea adversari politici). Există şi adaosul de la republicare, unde e menţionată, într-o notă de subsol, Năpasta (scrisă ulterior comediilor şi articolului), calificată drept „cea mai puternică concepţiune dramatică a autorului”…

Despre Eminescu Maiorescu scrie într-un moment de evaluare recapitulativă, la moartea celui care se impusese drept cel mai important scriitor lansat sub tutela sa, încît perspectiva e integratoare, de „medalion de autor”. Textul cuprinde o concisă sinteză biografică şi de personalitate, după care, tot pe scurt, în doar cîteva pagini, Maiorescu schiţează o intepretare a operei în termenii din Cercetarea critică… („condiţiunea ideală” şi „condiţiunea materială” a poeziei): „bogăţia intelectuală” e transmisă printr-o „formă frumoasă”. Argumentele stilistice sînt sărace: mentorul junimist laudă inspiraţia folclorică a versurilor eminesciene („înrudirea cu poezia populară”), rimele „surprinzătoare”, noi („nouă”), numele proprii preluate din alte domenii şi „forma clară”. Micul studiu rămîne un reper în exegeza eminesciană prin asumarea autoritară a judecăţii de maximă valoare. Preambulul se deschide cu premiza conform căreia „Tînăra generaţie română se află astăzi sub influenţa operei poetice a lui Eminescu” şi se închide cu constatarea şi mai fermă cum că „Eminescu face epocă în mişcarea noastră literară”; iar finalul e al splendidului paragraf mult-citat, unde apare şi ideea „geniului”: „Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cît se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire pînă astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmîntului cugetării româneşti”.

Oricum – prea puţin pentru o operă de critic literar propriu-zis, aplicat!

Iată – aşadar – un paradox inaugural: fondatorul criticii literare româneşti n-o ilustrează decît pe ici, pe colo, prin părţi neesenţiale! „Părinte” al genului, Maiorescu nu beneficiază de contexte/ condiţii favorabile pentru a-l şi exersa efectiv. Ceea ce – sper că se înţelege – nu-i diminuează cu nimic extraordinarele merite de intelectual vizionar şi de constructor cultural, de teoretician al literaturii şi al spaţiului public. E – însă – un critic doar în sens larg, cu contribuţii mai ales meta-disciplinare, fundamentale, căci – da! – fondatoare; nu şi un critic „de meserie”, practicant.

Pentru posteritatea sa, pentru generaţiile „post-maiorescene” inventariate la un moment dat de către E. Lovinescu şi pentru cele ulterioare, esenţială rămîne insistenţa asupra valorii estetice, asupra „frumosului”, a „formei frumoase”. Cu ori fără intenţie, succesorii l-au emulat şi continuă să-l confirme în acest punct pe iniţiator (excepţie făcînd doar sociologii literaturii şi restul „contextualiştilor”…).

Fireşte, au fost analizate şi rămîn de reinterpretat – rînd pe rînd – toate dimensiunile personalităţii maioresciene şi toate compartimentele operei, de la studiile de teorie literară şi socio-culturală la discursurile politice şi la jurnal.

Cît despre ţinuta, prestanţa şi, peste toate, raţionalitatea structurală a lui Maiorescu, ele l-au determinat pe acelaşi E. Lovinescu să-l transforme într-un model etic. Cei doi, bătrînul fost mentor al Junimii şi tînărul viitor mentor al Sburătorului, nu se apropiaseră în anii în care au fost contemporani (întîiul avea să se stingă în 1917). Dar mai tîrziu, la finele anilor ’30 şi la începutul anilor ’40 ai secolului XX, cînd Lovinescu, ajuns la rîndul său către apus, lucrează la „ciclul maiorescian”, erau vremuri de ofensivă dezlănţuită a naţionalismului. Marele critic modernist, beneficiar al moştenirii lăsate de „mintea limpede” a junimistului, o opune simbolic iraţionalităţii agresive. Emblematic, memorabil – paragraful final al monografiei T. Maiorescu (1940): „Soarta lui Maiorescu a fost să rămînă actual şi astăzi, adică după trei sferturi de veac şi, din nefericire, încă pentru multă vreme. În materie de cultură evoluţiile nu sînt nici perpetui, nici liniare; cînd crezi că ai pus mîna pe ţărm, un val te smulge departe în larg; pînza ţesută ziua se desface noaptea; apele se ascund sub nisip şi ciulinul creşte pe marmura cetăţii ruinate; în adăpostul limpezit odinioară îţi umple ochii cerneala norilor învolburaţi. Optimismul nostru trebuie să fie însă la fel cu cel al lui Maiorescu: birui-va gîndul, cum spunea înţelepciunea cronicarului şi inscripţia criticului deasupra uşii bibliotecii. Altfel, la ce am mai trăi? La răspîntiile culturii române veghează ca şi odinioară degetul lui de lumină: pe aici e drumul. Autoritatea i s-a menţinut şi astăzi pentru că pleacă din înseşi izvoarele spirituale fără moarte ale logicei, ale bunului-simţ, bunului gust, şi s-a realizat într-o formă pură, fără vîrstă”…

________

Sub acest titlu, Maiorescu în faţa textelor, în contexte, am dezvoltat un „punctaj” în cadrul Colocviului anual de critică al Filialei Bucureşti – Critică, Eseistică şi Istorie Literară a Uniunii Scriitorilor din România, ediţia a VII-a, desfăşurat pe 1 aprilie 2017, la Clubul bucureştean Calderon, cu următoarea temă generică: Maiorescianismul – o fenomenologie a interpretării operei literare. Text scris pentru Euphorion. (I.B.L.)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *