Martiri

De Marius von Mayenburg

Regia: Radu-Alexandru Nica

Scenografia, Video, Light Design: Mihai Păcurar

Muzica, Sound Design: Vlaicu Golcea

Asistență Regie: Luana Hagiu, Lucian Pană

Traducerea În Limba Română:Elise Wilk

Antrenament Vocal: Tim Schüler și Anne Dahl

În distribuție: Valentin Späth, Johanna Adam/Alexandra Murăruș, Daniel Bucher, Daniel Plier, Ali Deac, Renate Müller-Nica, Iustinian Turcu, Anca Cipariu

Cea mai recentă punere în scenă la secția germană a Teatrului „Radu Stanca“ din Sibiu, Martiri în regia lui Radu-Alexandru Nica, este genul de spectacol care stârnește controverse, încinge spiritele, îndeamnă la meditație. Piesa omonimă, scrisă în 2012 de Marius von Mayenburg, chestionează o serie de probleme stringente ale omului contemporan: intoleranța, fanatismul religios, vârsta dificilă a adolescenței, raportul școală- familie, părinte- copil, identitate-alteritate, om-divinitate.

Tematica deosebit de ofertantă este dublată în montarea lui Radu Nica de un discurs teatral îndrăzneț, ce pune în valoare deopotrivă registrul interpretativ și cel ambiental. Muzica lui Vlaicu Golcea urmează subtil desfășurarea dramatică, iar decorul ingenios, semnat de Mihai Păcurar, ilustrează un loc de joacă impregnat de simboluri religioase (crucea și arcul frânt, specific bisericilor gotice). Multipla funcționalitate a acestui spațiu se relevă pe tot parcursul desfășurării spectacolului, el sugerând fie locuința personajului principal, fie școala, fie biserica. Însă, dincolo de dimensiunea sa practică, plastica ilustrează perfect nucleul ideatic al textului, marcat de două teme principale: pe de o parte, vârsta dificilă a adolescenței, sinonimă cu abandonarea iluziilor copilărești, cu pierderea sentimentului de securitate și pe de altă parte căutarea divinității, ca posibil factor de stabilitate și coerență, ca formă de protecție. Acestea sunt până la urmă și coordonatele ce definesc figura personajului principal, Benjamin Süedel (Ali Deac), un adolescent timid și introvertit, care devine peste noapte apologet al creștinismului radical. Pentru el, Biblia, pe care o citește trunchiat și distorsionat, nu este decât un pretext pentru o viziune extremistă și intolerantă, consecință a unui eu angoasat și frustrat de lipsa căldurii materne și a autorității paterne.

Acțiunea piesei debutează cu o discuție mamă― fiu, stârnită de chiulul lui Benjamin de la orele de înot, sub pretext că acestea „îi lezează sentimentele religioase“. El își declară refuzul de a se mai lăsa „orbit de carnea albă“ a colegelor, de frumusețea trupurilor dezgolite, „care nu este altceva decât desfrâu“. În ciuda încercărilor mamei (Renate Müller-Nica) de a afla mobilurile comportamentului său rebel, aceasta pare a rămâne la suprafața lucrurilor. Incapabilă să pătrundă în sufletul băiatului, ea caută răspunsuri și soluții facile. Îl întreabă dacă îl supără colegii, dacă are probleme sexuale sau dacă nu-i place corpul său, cu o detașare ce seamănă mai mult a interogatoriu. Prizonieră a propriilor depresii și griji zilnice, abandonându-se, după o căsnicie eșuată, în brațele psihoterapeutului ei, d-na Süedel lasă în seama școlii educația lui Benjamin, reproșând profesorilor inadecvarea metodelor pedagogice. Părintele Menrath (Daniel Plier), profesor de religie, vede în ea o persoană neîmpăcată cu sine și încearcă în zadar să îi insufle vreun sentiment religios, propunându-i să se roage impreună pentru fiul său.  Ea bagatelizează atât dogma creștină (foarte sugestive exercițiile de aerobic ce se aseamănă unor mătănii) cât și atitudinea tot mai fanatică a lui Benjamin, pe care o consideră doar o toană prin care acesta urmărește să o calce pe nervi.

Mult mai implicată, d-na Roth (Johanna Adam), profesoara de biologie, este dintru început convinsă că băiatul are nevoie de ajutor, că „este suprasolicitat“ și „trece printr-o experiență nouă cu corpul său“, însă modul în care aceasta înțelege să îl ajute se va dovedi total lipsit de tact, ea însăși căzând în capcana extremismului ateu. Conflictul elev-profesor escaladează în momentul în care în timpul orei de biologie, d-na Roth își propune să le explice elevilor cum să se protejeze, împărțindu-le câte un prezervativ și un morcov. Văzând în asta o formă de promovare a desfrâului, Benjamin se dezbracă, în semn de revoltă în fața întregii clase, scena de nuditate fiind în economia spectacolui expresia teribilismului adolescentin, mascat de ideologia creștină. Momentul este surprins de directorul școlii (Valentin Späth), care aduce în discuție o temă deosebit de interesantă: cea a actului educațional, ca „portavoce“  a unei anumite concepții despre lume. El pledează pentru o viziune echilibrată, în care să le fie prezentate copiilor atât perspectiva evoluționistă, cât și cea creaționistă și îi cere d-nei Roth să colaboreze cu părintele Menrath, însă aceasta refuză.

            Pe măsură ce atitudinea lui Benjamin seamănă tot mai mult cu un delir mistic, acesta vorbind numai în citate biblice și ajungând să creadă că poate face minuni, d-na Roth se încăpățânează să îi demonteze concepția și să îl bată cu propriile arme, citind Biblia prin lentilele ateismului. În viziunea sa, Dumnezeu nu este altceva decât „un dictator“, crucea―„instrument de tortură“ iar Iisus un profet gay. De-a dreptul obsedată de problema religioasă, își neglijează propria căsnicie, punând-o în pericol. Încrâncenarea de care dă dovadă este probabil accentuată și de o oarecare frustrare privind originile sale evreiești, pe care refuză să le recunoască. Ca și în cazul lui Benjamin, extremismul reprezintă o formă mascată a neputinței și a slăbiciunii. Până la urmă, pentru amândoi Biblia nu este decât un pretext, un instrument în slujba urii și a intoleranței. În numele credinței, adolescentul cere ajutorul lui Dumnezeu pentru a le provoca suferință oamenilor iar demersurile lui în acest sens nu exclud minciuna (susține că profesoara de biologie i-ar fi făcut avansuri) și chiar crima (plănuiește asasinarea acesteia prin diluarea cu apă a lichidului de frână). În felul acesta el devine eretic, trădând până la urmă principiul de bază al creștinismului, anume dragostea față de semeni. Dumnezeul căruia i se închină nu este cel al compasiunii, al toleranței și al iubirii, spre care părintele Menrath caută să îl îndrepte, ci este un dumnezeu abstract, răzbunător, o proiecție a propriului eu conflictual. Modelele sale de credință sunt atentatorii sinucigași dispuși oricând să renunțe la viață în numele unei ideologii.

Benjamin uită să-l descopere pe Dumneze în primul rând în aproapele său. Sugestivă în acest sens este relația lui cu Georg (Iustinian Turcu), colegul șchip, pe care nu-l consideră „un prieten“, ci „un schilod“, exploatându-i complexul de inferioritate, pentru a-l putea domina și a-l manipula. Odată trasformat în „discipol“, acest tânăr sensibil și vulnerabil, urmează a fi folosit ca armă în conflictul dintre „mentorul“ său și d-na Roth. Admitația, alunecând înspre atracție fizică, pe care Georg o simte pentru Benjamin este izvorâtă de asemenea din nevoia unei figuri tutelare, autoritare, care să reprezinte exact opusul nesiguranței și a sensibilității sale.

Montarea de la Sibiu ilustrează un tablou complex al relației dintre religie și sexualitate, sub diversele sale aspecte, aducând în discuție problema contracepției, a raporturilor sexuale în afara căsniciei, a divorțului, a înclinațiilor homosexuale. Bigotismul lui Benjamin este în parte provocat de o proastă gestionare a relației cu propriul corp, de anumite inhibiții și temeri, la o vârstă la care atracția față de sexul opus devine tot mai evidentă. Deși nu se poate abține să nu mângâie frumosul trup al colegei sale, Lydia (Anca Cipariu), care încearcă să-l ispitească, el caută totuși să-și nege dorința, citând permanent din Biblie.

În ciuda problematicii ideologice, deosebit de serioase, spectacolul nu este lipsit de umor, mai ales în scenele în care patosul religios al protagonistului se lovește de „ignoranța“ altui personaj: bunăoară, a mamei, care are o percepție diferită de cea creștină asupra sintagmei „tatăl meu“, sau a lui Georg, care adresează mulțumiri pentru masă d-nei Süedel, și nu lui Dumnezeu, așa cum se aștepta Benjamin. Astfel de confuzii aduc zâmbetul pe buzele spectatorilor, contrabalansând dramatismul acțiunii.

Întreaga punere în scenă sugerează echilibrul, vizibil la nivelul mijloacelor de expresie, a evoluției actoricești (interpretare deosebit de convingătoare și de naturală a întregii echipe) dar și a ideilor vehiculate (condamnarea deopotrivă a celor două forme de extremism: cel religios și cel ateu).

Pășind pe terenul minat al problematicii religioase, ce naște polemici și provoacă adevărate tragedii în secolul XXI, demersul artistic al lui Radu Nica atrage atenția asupra pericolelor oricărei ideologii radicale, a exceselor de orice fel, a fanatismului, pledând în schimb pentru toleranță și pentru afirmarea valorilor umaniste.

Anda Ionaş

(FOTO: Adi Bulboacă)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *