Merlich Saia – poeme

camera 28iulie2017.
sunt foarte tânără. corpul meu îmbrăcat este egal cu corpul meu dezbrăcat.
sunt foarte frumoasă. machiajul meu nu este machiajul meu. corpurile care se opresc lângă mașinile înalte și lângă tirurile pline cu pomi înfloriți și în mașinile mici cu oameni mici cu pofte mici. nu e nimeni. e doar corpul meu care se întinde și înconjoară un oraș întreg. trupul meu frumos și foarte trist care îmbrățișează tot felul de alte corpuri. și luminează și luminez camerele astea de care nimeni nu mai are nevoie.
e greu să fii un corp frumos și la îndemâna oricui are nevoie de liniștire.
m-au adus aici. sunt atât de multe haine. eu mă îmbrac doar când sunt singură și când mi-e foarte rău. în noaptea asta nu mă mai dezbrac. nu îmi mai simt corpul aruncat. nu știu alte animale în afară de oameni care ar mânca un corp ca al meu.
sunt liniștită. îmi pieptăn părul. îmi aduc aminte de peria mamei. cea cu mâner de lemn roz. de țipetele tatălui. culoarea lor neagră. apa sărată din ochi. apa sărată strânsă între degete.
nu îmi aduc aminte dacă mi-aș fi dorit să rămân acasă. mirosul de ferestre închise îmi face rău. prefer asfaltul încins și liniștirea moartă a celor care mă fut.
sunt mai liniștită când îmi arunc corpul împreună cu celelalte haine murdare. mă simt mai bine. câștig bani. sunt puternică. sunt frumoasă. sunt lângă șosea. am program. îi văd pe toți. fac ce vor toți. sunt căutată. sunt peste tot. mă fut peste tot.
sunt tânără.
aș fi putut fi foarte frumoasă.
sunt un oraș întreg.

camera 33iulie2017
sunt singur.
mă lovesc de mine ca de un perete de metal. văd cum hainele mele intră în creierul meu. e atât de puțin loc. nu mai văd. nu mai respir. am murit. am murit. văd mai departe că nu e nimeni. mă sufoc. îmi tremură corpul. am temperatură. am un nod în gât. am treizeci de creiere care mor. am glicemia la pământ și frisoane cât pentru o sută de oameni. sun. e târziu. omor animale. obosesc. zeci de ambulanțe care nu ajung la timp. nu dorm. e dimineață. sunt viu. sunt iar azi.
adorm câteva ore pe noapte. mă trezesc pentru că nu știu să dorm până dimineață. nu e vina mea și nici vina altcuiva. așa se întâmplă. și nu e vina mea că nu știu să dorm până dimineață. peste o vreme o să fie mai bine. orele se vor scurta. se vor face mai mici. tocmai bune pentru albine țânțari omizi furnici ploșnițe molii carii păduchi. vom avea ciupituri și creme de îndepărtat micile construcții de piele roșie. și hale de gheață și bărci de gheață și mâini de gheață.

camera 28iulie2017.
pentru că e cald sunt foarte caldă cu toată lumea. reclamele au început să se șteargă. toate. chipurile celor din poze se scorojesc și bucăți din față cad pe jos. zgomotul lor în iarba din jurul stâlpilor de ciment plină cu mucuri de țigară prezervative și sticle de cola. etichetele s-au scorojit. toate pachetele de carton sunt la fel. nu mai disting cantitatea de gudron de nicotină.
cerul e din ce în ce mai subțire. eu sunt la fel de frumoasă. am gâtul puțin roșu. și claviculele reci. sunt foarte sensibilă. broboanele lor de transpirație îmi fac bine. dinții de lapte pe care îi înghit zilnic de mai multe ori pe zi îmi fac rău.
dar nu-i nimic. nu se vede nimic. am învățat să mă port.
în camera asta am grijă de un corp pe cale de dispariție. îl văd de departe. schimbat. frumos. îmbătrânit. necunoscut.
îl văd cum se desparte și se îmbracă zilnic în altceva. în haine curate peste un corp curat. mirosind atât de frumos și trist. îl văd înaintea mea cum pleacă. deschide ușa camerei. iese afară.
îi văd pe toți cu mult înainte să ajungă. trăgând în urma lor corpurile excitate. precum niște jucării de lemn. crezând că dacă se îndeasă cu totul în mine vor scăpa.
aici e locul în care ne întâlnim. la marginea orașului. aici ne îngropăm. pe rând. claviculele sunt verzi. reci. se rup greu. coastele mele încap în cutia mea preferată de dulciuri.
cea primită de la bunica când eu eram foarte mică. o cutie de metal cât pumnul meu drept închis. galbenă cu spirale roșii care se desfac ca niște maci în colțurile puțin ruginite. bomboanele erau îmbrăcate în rochițe argintii de seară. mâncam una pe zi. așteptam momentul cel mai bun. aveam emoții de fiecare dată când învelișul de ciocolată se topea și mă apropiam din ce în ce mai mult de miezul dulce și atât de bun.
nu se mai găsesc. dar o port tot timpul cu mine. acum îmi țin rujul fardurile și țigările. uneori când mi se face dor de bunica o umplu cu pământ îngrop un sâmbure de caisă învelit în staniol o acopăr închid ochii și aștept să crească.

camera 30octombrie2017.
mă rostogolesc. cad. sunt mai mult decât sunt. mă rostogolesc. cad urc. sunt în toate camerele pe care nu mi le mai amintesc. sunt în altă parte. alunec încet. mă vindec singur. mici bucăți din piele mea plutesc în cameră. eu știu. lucrurile au mereu o altă greutate. obișnuința lor de a se schimba îmi face bine. mă obosește mult. prea mult par toate. schimbate. urechile acoperite cu ceva al cărui nume nu mi-l amintesc sau nu există. trec prin camere de parcă nu aș fi. îmi văd unghiile care cresc și barba. tăiate. știu cum se face aici și învăț cum se face același lucru altfel acolo.
în fructele goale care cresc din spatele meu se schimbă anotimpurile se adună piersici caise struguri se strâng farfuriile albe și paharele cu apă sunt pline cu cioburile sparte acum mult timp nu îmi amintesc sunt între prea multe obiecte care își pierd numele.
mă rostogolesc cad urc în corpul meu pe cale de dispariție zic aici se termină lucrurile pe care mi le voi aminti.

Un răspuns la „Merlich Saia – poeme”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *