Metamodernismul poetic românesc

Metamodernismul poetic românesc nu poate fi definit decât prin descrierea relațiilor pe care curentul le întreține cu alte fenomene culturale de dată relativ recentă. Și asta nu doar fiindcă însuși metamodernismul prezintă o structură dialectală, ci, mai ales, pentru că avem de-a face cu un concept care funcționează atât ca reper cronologic (marcând, adică, o depășire temporală a postmodernității – termen generic pe care îl folosesc pentru a descrie poezia anilor ’80, respectiv ’90, fără a discredita însă prin aceasta diversitatea direcțiilor poetice din această perioadă, cum ar fi textualismul sau biografismul, ca să numesc doar două tendințe relativ opuse), cât și ca o nouă bornă culturală (ori estetică). Aș zice, înainte de toate, că profitul major al unei asemenea deplasări conceptuale ar consta în relocalizarea dezbaterilor actuale pe terenul mult mai fertil al examinărilor paradigmatice în defavoarea vechii grile generaționiste. Cu un amendament. Deși m-am ferit la rândul meu de utilizarea conceptului, aș zice că, cel puțin deocamdată, metamodernismul pare să cuprindă nu mai puțin de două generații biologice extrem de bine conturate în cercetarea sociologică: „generația Y” (între aprox. 24 și 30 de ani) și „generația Z” (între aprox. 17 și 23 de ani).

            Metamodernismul pare a constitui, la nivel internațional, una dintre cele mai discutate și mai discutabile teorii apărute în zorii noului mileniu. Se vorbește tot mai mult despre existența a cel puțin trei tipuri diferite de reacții la post-modernitate. Prima constă, destul de previzibil, în revalorificarea categoriilor estetice pre-moderne. Cea de-a doua are în vedere, în schimb, o depășire cu orice preț a postmodernității, pe când ultima reprezintă o soluție oarecum împăciuitoare. Nu e însă deloc greu de observat că metamodernismul (varianta conciliantă) reprezintă cea mai adecvată metaforă critică pe care o putem întrebuința în vederea descrierii unei noi sensibilități culturale (noua structură afectivă a momentului), cu toate că nu puține sunt propunerile alternative: hipermodernismul (Gilles Lipovetsky), digimodernismul (Alan Kirby), automodernismul (Robert Samuels), altermodernismul (Nicholas Bourriaud), cosmodernismul (Christian Moraru) și, la modul foarte general, post-postmodernismul (Jeffrey Nealon și alții).

  1. Douămiism vs. Metamodernism

 

            Ar trebui să discutăm, în primul rând, despre relația metamodernismului cu generația douămii. Gabi Eftimie, Vlad Moldovan, Andrei Doboș, Dmitri Miticov, Mihai Duțescu, val chimic, Bogdan Lipcanu – iată doar câteva dintre numele care au avut șansa, pe de o parte, de a fi fost receptate în prelungirea douămiismului și, pe de alta, de a le fi fost desemnată responsabilitatea sau capacitatea configurării unor noi soluții estetice privind depășirea biografismului fracturist sau a neo-expresionismului de sorginte vizionară. Prezența acestui val secund (în interiorul aceluiași douămiism – și nu mă refer la ce s-a întâmplat după 2010) ne permite să vorbim despre existența unui fenomen al ratrapării. Strategiile autorilor care nu au debutat la începutul noului mileniu, dar care au reușit, totuși, să se alieze nu doar cu semnatarii manifestelor literare, ci și cu forțele proaspete ale noilor-veniți (Alex Văsieș, Andrei Dósa, Cosmina Moroșan, Vlad Drăgoi, Matei Hutopila, Radu Nițescu, Anatol Grosu, Ionelia Cristea, Ion Buzu, Robert G. Elekes, Ștefan Baghiu, Ovio Olaru, Florentin Popa, Vlad A. Gheorghiu, Krista Szöcs, Victor Țvetov, Yigru Zeltil, Ana Pușcașu, Ana Donțu, Alexandra Turcu, Dumitru Vlad, Livia Ștefan), au cucerit, destul de rapid, poziții importante.

            Însă, în raport cu manifestele hard de la începutul noului veac, putem remarca preponderența stilisticilor soft de azi. La fel cum putem sesiza, în continuare, că poeticile dark ce cartografiau mizeria tranziției românești au făcut loc, din 2010 încoace, gesturilor light. Putem nota, apoi, că avem de-a face cu un mix de atitudini, discursuri și registre (sau cu o poezie multimodală), dar și cu transgresarea și înregistrarea efectelor depășirii granițelor dintre genuri, discipline și mijloace media. Împreună, ele produc o plajă eterogenă, polifazică în care fiecare autor – dincolo de punctele comune – își construiește propria postură auctorială, propriul publicul și propria formula literară. Investigând cu atenție poezia ultimilor 10 ani, n-ai cum să nu observi alte câteva schimbări. Mă gândesc, în mod special, la o modificare a accentelor ce poate fi rezumată în felul următor: importanța pe care o avusese transcrierea vieții trăite, în notațiile douămiiștilor, cedează teren în fața vieții (mai mult sau mai puțin) construite din textele metamoderniștilor de azi. De unde „critica ideologică” putea trece drept una din sintagmele-cheie ale poeticilor mizerabiliste, discursul critic se vede azi obligat să recunoască, fără doar și poate, desocializarea imaginativă a noilor estetice literare.

            Spre deosebire de douămiiști, metamoderniștii au făcut un pas în spate, trăgându-și respirația după manifestele milenariste, pentru a pune o barieră între ei și noile tipuri de expresivitate, fie că e vorba de ecranul calculatorului, fie că e vorba, pur și simplu, de o distanță auto-ironică. Fără să se întoarcă împotriva practicilor postmoderne (ci, mai degrabă, depășindu-le prin aglutinare), tinerii poeți debutați după consolidarea principalelor nume și direcții ale generației 2000 au fost martorii unor conflicte generaționale sterile. Fără a juca până la capăt cartea ironiei destructive, aceștia aleg cu bună știință să refolosească o parte a marotelor și a convențiilor literare dinamitate nu cu mult timp înainte de anarhiștii fracturiști, obținând, în consecință, efecte poetice admirabile, fiind pe deplin conștienți că nici măcar clișeele nu trebuie ignorate, ci mai curând curtate. În opoziție cu toate eforturile de transparentizare puse în joc de douămiiști se află noile stilistici baroc-parnasiene. Desprinderea nu e însă implementată în termenii unei rupturi. Ea nu urmărește, așadar, o logică a stângii. Ba chiar dimpotrivă. Responsabilitatea formelor ori angajarea socială e sublimă, putem zice, dar lipsește cu desăvârșire. Declarația conform căreia poezia nouă se întoarce, ca să apelez la câteva locuri comune, către acel tip de poezie pe care Hugo Friedrich o caracterizase drept o lirică a intelectualității și a austerității formelor sau, dacă vreți, la acea filieră pe care Marcel Raymond o identificase ca aparținând artiștilor este infinit mai adevărată decât oricare altă încercare de instrumentalizare a modificărilor în termeni belicoși.

            Dacă postmodernismul românesc a fost receptat, nu o dată, drept o paradigmă importată oarecum bovaric în lipsa unei reale postmodernități, dacă reprezentanții milenarismului poetic (fie că vorbim despre neo-expresionism, fie că ne referim la filiera fracturistă ori la cea vizionaristă) s-au concentrat asupra temelor realului, tinerii scriitori debutați după 2010 se remarcă, în schimb, prin impunerea unor formule și problematici aflate în relativă concordanță cu trăsăturile așa-numitei epoci a  globalizării digitale. Mergând mai departe, aș zice că, tocmai împotriva biografismului și a neo-expresionismului, metamodernismul poetic le readuce aminte celor din comunitatea literară că ar fi, probabil, timpul să adopte o viziune ceva mai optimistă asupra vieții. Așa cum douămiismul a reprezentat o ultimă revoluție avangardistă, putem susține liniștiți și ideea conform căreia contra-reforma metamoderniștilor compune un veritabil tablou al ecumenismului de azi. La fel de evident e, pentru cei care au urmărit cu atenție poezia ultimului deceniu, că importanța pe care o avusese înregistrarea nemediată a experienței (în textele douămiiștilor) e abandonată acum în favoarea construcției unor mici universuri discursive.

            Astfel, chiar dacă fracturismul (în detrimentul celorlalte mișcări de la începutul noului mileniu) e acum folosit ca un soi de sinonim pentru începutul anilor 2000, observația nu semnalează, din păcate, nimic altceva decât succesul retoric al manifestelor poetice. Dacă douămiiștii erijaseră „viața” la statutul de unic model al scriiturii, metamoderniștii transformă acum stilul într-un fel de a fi. Eliberându-se de catehismele milenariste, poezia nu mai transcrie o experiență, ci o produce prin mixaj, fiindcă nu despre însemnarea imediată a unor episoade (ne)semnificative e vorba aici, ci despre formalizarea unor afecte analgezice. Putem nota, apoi, că jargonul digital a înlocuit deja argoul tranziției post-comuniste sau, mergând ceva mai departe, că experiența subiectivității nu mai pariază pe visceralitate, ci pe fenomenologizarea imaginarului informațional. Lumea socială a douămiiștilor e abandonată în favoarea unor spectaculoase diorame în tehnicolor, instituind o viziune GoPro a realității. Biografemele douămiiștilor sunt și ele înlocuite de un soi de textual snapchats. Aș mai zice, în sfârșit, că, așa cum douămiiștii și-au făcut un țel din fabricarea autenticității, metamoderniștii au ales să legitimeze construcțiile sintetice.

            Istoria postbelică a poeziei române se încheie, ce-i drept, odată cu revoluția din ’89, însă știm bine că o parte a liricii și a trăsăturilor ei s-au prelungit și după schimbarea de regim. Observația e crucială fiindcă, la o privire retrospectivă, eforturile generației 2000 se dovedesc a fi fost aparținând unei paradigme inevitabil declinante (ceea nu presupune, atenție, și lipsa calității). Aflați la granița dintre două lumi, metamoderniștii au încheiat, în mod definitiv, o etapă, inaugurând o alta. Iată de ce aș zice, fără probleme, că, din anii ’80 încoace, numai încercările ce pot fi încadrate sub cupola metamodernismului modifică – în mod fundamental – aspectele liricii contemporane.

  1. Tipologii

            Dezvoltările ce au condus la consolidarea unei noi paradigme poetice ar putea fi sistematizate prin examinarea relațiilor pe care fiecare formulă o întreține în raport cu aspectele centrale ale metamodernismului. Dinamica și formele literaturii extrem-contemporane sunt rezultatele conflictului permanent între tradiție și noua cultură digitală. Poezia actuală a reușit însă să integreze mecanismele ce păreau să-i prevestească moartea. Spațiul cărții a devenit unul privilegiat tocmai datorită faptului că schimburile și provocările dintre codurile digitale și urmele expresiei scripturale pot fi – în limitele paginii – constant negociate. Împotriva și în contemplarea post-umanului, gestul literar e capabil de reintegrarea lumii virtuale în/prin tocmai materialitatea corpului creator. Preluate din recuzita retoricii digitale, nu e deloc riscant să vorbim, așadar, despre trecerea prețioasă de la tehnici la tehnologii literare. Granularea puternică, contrastul redus, minima defocalizare și culorile subsaturate – toate acestea devin pelicule ori filtre, de cele mai multe ori vintage, aplicate fie textelor, fie realității (excelente în contrast cu ecranele orbitoare ale dispozitivelor electronice ori cu fluorescența sterilă a galeriilor de artă). Într-o epocă a individualismului și a producțiilor indie, comercializarea strategiilor de compoziție nu e decât naturală.

            Cei care cunosc îndeaproape morfologia liricii actuale își vor da repede seama că nu puține sunt formulele ce pot fi plasate sub cupola sa generoasă. Fie că ne referim la varietatea problematicilor abordate, fie că ne raportăm la diversitatea registrelor discursive, putem spune că figuralitatea metamodernă presupune nu doar reluarea câtorva dintre principiile majore ale modernismului, ci și implementarea a cel puțin două strategii de actualizare a principalelor sale direcții (romantismul, parnasianismul, simbolismul, impresionismul, suprarealismul, ca să numesc doar câteva). E vorba de utilizarea auto-subversivă a strategiilor postmoderne (ironia, cinismul, pastișa și autoreflexivitatea, să zicem), pe de o parte, și de încorporarea efectelor și a temelor celor mai titrate evenimente ale momentului (precum post-umanismul, globalizarea sau digitalizarea), pe de alta.

            Așadar, figurile centrale ale poeziei extrem-contemporane pot fi grupate în cel puțin două tabere. Se disting, pe de o parte, direcțiile „noii detașări” (scriitura conceptuală ori tendințele post-umane, ca să numesc doar două) și, pe de alta, formulele „noii afectivități” (noua sinceritate și neo-biedermeierul, între altele). Acestea corespund unor alte categorii la fel importante. Noua detașare poate fi suprapusă ariergardei post-academice, în aceeași măsură în care noua afectivitate poate fi echivalată cu post-avangarda academică. Oricare și oricâte ar fi diferențele specifice, trebuie să recunoaștem că poeticile actuale sunt caracterizate de un soi de fungibilitate. Alături de Alex Văsieș, Alex Cosmescu, Matei Hutopila și Radu Nițescu, Andrei Dósa întregește, de pildă, o estetică a ponderației (noua afectivitate sau post-avangarda academică). La fel cum Florentin Popa, Ștefan Baghiu, Cosmina Moroșan, Ovio Olaru și Vlad Drăgoi înregistrează tonalitățile unei retorici a excesului (noua detașare sau ariergarda post-academică).

            Nu există, de altfel, nicio linie clară de demarcație între cele două așa-zise grupări. Conceptualismul nu face rabat de la emoție, la fel cum nici metamodernismul nu exclude, în genere, tematicile post-umane. Chiar dacă polarizările există, cele două categorii trebuie citite, mai degrabă, ca polii extremi ai aceluiași spectru. Oscilațiile rămân permanente.

  1. Trăsături

 

            Una dintre caracteristicile principale ale metamodernismului îl reprezintă raportul complet naturalizat pe care poezia o subîntinde atât cu modelele canonice, cât și cu cele marginale. Fără excepție, toate sistemele auctoriale recente par să articuleze problematicile actualității (tematicile post-umane și filtrele digitale, să zicem) cu câteva dintre codurile și convențiile majore din istoria liricii moderne. Gestul literar e capabil de reinscripționarea lumii virtuale în/prin tocmai materialitatea corpului creator.

            De la Andrei Dósa (hiper-realismul) la Vlad Drăgoi (noua sinceritate), de la Ștefan Baghiu (neo-romantismul) la Florentin Popa (Dirty Metamodernism), de la Matei Hutopila (The New East Aesthetic) la Alex Văsieș (neo-biedermeierul) sau Radu Nițescu (realismul fabulatoriu), „metamodernismul” pare să-i fi acaparat pe toți tinerii noștri poeți. Îl putem descrie și prin următoarelor subcategorii estetice: neo-alexandrinism, formalism și barochism. Acestora li se adaugă construcțiile post-umane (vizibile, în mod special, la Gabi Eftimie, val chimic sau la Vasile Mihalache), tendințele așa-zis conceptuale (prezente mai ales la Dmitri Miticov și la Sebastian Big), hiper-minimalismul unui Alex Cosmescu, noua metafizică à la Cosmina Moroșan, ori experimentele lui Vlad Moldovan, foarte apropiate, cel puțin la prima vedere, de textul digimodernist (așa cum a fost el definit de Alan Kirby) sau de noua abstracțiune.

            Portretul de grup al post-milenariștilor se află însă într-o perpetuă metamorfoză, din care, uneori, se detașează figuri ale multitudinii, ale omului plural ori ale actorilor din instalația-rețea. Aceștia/acestea mizează pe depersonalizarea discursului altoită, destul de bizar, cu externalizarea retorică a sentimentalismului și, în același timp, pe exhibarea hipersensibilității trecută prin diverse filtre ale distanțării autoironice. Avem de-a face, apoi, cu marotele anti-literaturii (post-tragicul, post-secularul, post-ironicul, post-ideologicul) și cu predispozițiile estetice ale culturii electronice (globalizarea, fluidizarea și multidimensionalitatea). Trecerea de la transcrierea directă a biografism-cotidianismului la explorarea imaginativă a afectelor și a cognițiilor, de la anarhismul neo-avangardist la tehnologismul reflexiv, de la minimalismul autenticist la exhibarea hauntologică a plenitudinii excesive, de la neo-expresionism visceral la empirism fabulatoriu ori de la construcții vizionare la bovarisme exotice – toate aceste noi accente și mutații compun, împreună, trăsăturile liricii extrem-contemporane.

            Două sunt aspectele ce pot fi descifrate în continuare: e vorba, în primul rând, despre o mică retragere în tradiție (revalorificarea formelor fixe, în principal) și, în al doilea rând, despre preferința pentru un anumit tip de artificialitate hiper-conștientă (obsesia naiv-perversă pentru suprafețe lucitoare și cultivarea propriei personae). Dacă discursul criptic traduce la nivel imaginar condițiile globalizării digitale, caracterul eliptic al scriiturii trădează, la rândul său, o nostalgie fractalică subtil sugerată prin intermediul bricolajelor laconice. Sunt ferm convins că, atât din punct de vedere al imaginarului, cât și din punct de vedere discursiv, valoarea textelor tinerilor noștri poeți reprezintă o garanție suficientă privind posibilitatea schițării acestui portret de grup. Mai mult decât orice, comun scrierilor lor rămâne imboldul celor mai mulți și mai talentați dintre ei de a tematiza pe sau în marginea experienței imponderabile a (post)adolescenței. Adolescența poate apărea angoasantă ca la Dósa sau excentrică, cum se întâmplă în poezia lui Ștefan Baghiu, sau, dimpotrivă, să fie de-o acalmie bizară ca la Văsieș. Adolescența poate însemna și masculinitate, cum ne-a arătat Matei Hutopila sau, de ce nu, multă nostalgie, prezentă – în mod special – în textele unui Drăgoi. Adolescența poate locui de partea hedonismului new-age cum se întâmplă în paginile Cosminei Moroșan, ea poate fi violent-evazionistă ca la Ovio Olaru ori ireal-ideală ca în reprezentările lui Florentin Popa. Dincolo de tematizarea comună a adolescenței, aș vrea să discut puțin și despre rolul pe care scriitura îl ocupă în imaginarul câtorva dintre cei mai reprezentativi poeți ai metamodernismului: pentru Baghiu, de pildă, poezia apare ca o modalitate de a-și negocia poziția în lume; pentru Văsieș, versurile sunt tot atâtea modalități de a se reinventa; pentru a reține evenimente esențiale și frumoase (un cuvânt de care critica literară se ferește de câteva decenii bune), poezia se constituie, la Drăgoi, drept confesiune mascată; pentru Dósa, poezia nu e o tehnică a înstrăinării, ci, dimpotrivă, un procedeu desprins din registrul familiarizării, unde lumea apare ca un complex sistem semiotic ce trebuie constant interpretat; iar la Nițescu, scriitura nu e altceva decât ocazia de a dispărea în spatele limbajului ce îl structurează (și exemplele ar putea continua).

            Ultima promoție lirică are, cu câteva excepții, toate caracteristicile unei grupări sociale: absolvenți/absolvente de Litere, complet alfabetizați/alfabetizate digital, având acces la orice tip de (re)surse (autohtone ori de aiurea) și cunoscători/cunoscătoare, așadar, a câtorva limbi străine, experiențele liberalizatoare (sex, arte, droguri) nu mai constituie o noutate, iar direcțiile gândirii post-structuraliste nu mai par atrăgătoare. Ele trec, în cel mai bun caz, drept simple probe de agerime intelectuală ori pretexte de conversație cool-ironică. Contracultura nu mai șochează și nu mai produce emulație. Avangarda e istorie și tendință. Audio-vizualul domină logica compozițională de câteva decenii bune. Manierismul nu mai reprezintă un pericol, iar stângismul e prelucrat drept simplu accesoriu.

            Formele poetice recente mizează pe construcția unor alte tipuri de semnificație fondate pe principiul sincerității ori al întâietății afectelor, fără a renunța însă – și asta e esențial – la câștigurile postmodernismului ludico-ironic. Nu e vorba, așadar, de o întoarcere naivă la pozițiile ideologice ale modernității, ci, mai degrabă, de o inteligentă dramatizare a oscilațiilor continue dintre modernism (în sensul larg al termenului) și postmodernism ori, mai simplu, dintre entuziasm, pe de o parte, și ironie, pe de alta: „a kind of informed naivety, a pragmatic idealism, a moderate fanaticism, oscillating between sincerity and irony, deconstruction and construction, apathy and affect” (Luke Turner). Timotheus Velmeulen și Robin van den Akker subliniază încă și mai ferm importanța glisărilor „between a typically modern commitment and a markedly postmodern detachment” (Notes on Metamodernism în Journal of Aesthetics & Culture, vol. 2, 2010, nr. 1).

            Dincolo de meritul de a fi compus un inventar al sensibilității actual-digitale, textele lor – haotice, sofisticate, emoționante – se remarcă prin aceea că ne oferă nu doar un fascinant spectacol al prețiozității, ci și o subtilă tactică recuperatoare (coagularea unor tradiții, adică, dintre cele mai divergente). Deosebit de caracteristic este, în acest sens, modul în care, problematizând fragilitatea/instabilitatea noilor condiții social-tehnologice, ei reușesc să valorifice tocmai relativismul, dar și rezervele de productivitate ale unor diverse formule retorice. Într-o literatură fără frontiere, poezia nu se mai raportează, cum o făcea până nu demult, doar la un alt text literar, ci şi la un serial TV, un joc video sau la cele mai întunecate colțuri ale industriei muzicale. Pline de interes rămân, așadar, și considerațiile privind natura rizomică a noilor producții poetice.

            Într-o epocă a globalizării digitale, transformarea poeților/poetelor (gameri, hackeri, DJs, curatori, bricoleuri sau antreprenori) și a poeziei sub influența tehnologiilor digitale e mai mult decât inevitabilă. Problematizarea impactului tehnologiilor informaționale asupra – horribile dictu – condiției umane, e concurată doar de modalitățile prin intermediul cărora mecanismele digitale au început să ocupe un loc central în cadrul elaborării unor noi tactici retorice. Limbajul devine, bunăoară, o simplă extensie tehnologică, iar subiectivitatea nu mai apare altfel decât intens hibridizată. Nu mai puțin inovatoare și fecunde s-au dovedit a fi interogațiile adresate iluziei identitare. Spectralizarea identității subiectului poetic și transferul acesteia în spațiile interstițiale dintre biologie și tehnologie au prilejuit nașterea unei auctorialități neuronale în care individul rămâne un simplu nod într-o rețea comunicațională.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *