NE HA (un HAMLET neghinian)

Personaje:

 

FRANCISCO pictor vârstnic

HORAŢIO student, marele prieten al lui HAMLET

CLAUDIUS doctor ORList

HAMLET fiul doctorului decedat

LAERTES medic rezident, fratele OFELIEI şi fiul lui POLONIUS

POLONIUS doctor psihiatru

GERTRUDE medic chirurg, mama lui HAMLET, fosta nevastă a decedatului doctor Hamlet, actuala nevastă a lui CLAUDIUS

OFELIA fiica lui POLONIUS fumează pipă, cântă la muzicuţă

ROZGUY von KRANTZENSTERN prieten din copilărie cu HAMLET

FORTINBRAS fiu de miliardar, fugit de-acasă, ajuns bătăuş în port

EVA & SONIA surori gemene, pitice, angajate la morga spitalului

OSRIC prezentator şi arbitru profesionist

pacienţi.

 

ACTUL I

prima

Spitalul particular Elsinor. O terasă pe acoperiş. Noapte, vânt, furtună. Francisco într-o gheretă de veghe pictează la lumina unui bec chior. Apare Horaţio.

 

HORAŢIO: Unde te-ai ascuns?

FRANCISCO: Cine e?

HORAŢIO: Cine ai vrea să fie?

FRANCISCO: N-am eu norocul ăsta. Horaţio, tu eşti?

HORAŢIO: Păi cine?

FRANCISCO: Dacă nu veneai muream cu pensula în mână.

HORAŢIO: Eşti bătrân, Francisco. La miezul nopţii bătrânii trebuie să doarmă, nu să picteze. Hai, du-te la culcare.

FRANCISCO (bodogăne în timp ce-şi strânge şevaletul şi culorile.): Eşti şi tu ca toţi ceilalţi. Nu mă aştept să-mi înţelegi arta. Cândva, să ştii, şi mai sunt cazuri în istorie, cineva o sa audă şi de mine.

HORAŢIO: O să fii celebru, e cât se poate de clar, dar o să mai dureze. Acum şi aici eşti angajat să păzeşti clădirea, nu să pictezi. S-a întâmplat ceva cât ai stat de strajă?

FRANCISCO: Vânt, ploaie şi fulgere.

HORAŢIO: Bătrânul rege a mai trecut?

FRANCISCO: L-aş fi văzut dacă apărea.

 

Francisco  îşi strânge ustensilele. Clopotele din turnul oraşului bat ora unu.

HORAŢIO: La unu s-a întâmplat şi ieri noapte. Să vezi că vine iar.

FRANCISCO: Ar fi grozav să văd pe unul mai apropiat de vârsta mea…

HORAŢIO : Taci!

 

Vântul se opreşte. Timpul stă în loc. Apare duhul. Cei doi se strâng în braţe.

HORAŢIO: A venit!

FRANCISCO: Tremuri tot. Copile, hai, eşti student, Horaţio, ai doar cuvintele la tine, nu-i aşa? Vorbeşte-i!

HORAŢIO: Cine eşti? Vorbeşte, vorbeşte! Îţi ordon! Pardon, n-am vrut să sune aşa… Te conjur! Insist să-mi răspunzi! Te rog frumos, spune ceva!

 

Duhul se uită în jur absent, după care pleacă.

FRANCISCO: E clar că-i o făcătură. Aşa ceva nu se poate. Nu există.

HORAŢIO: E semn rău.

FRANCISCO: Nu-i nici semn bun, nici rău. A venit pe diagonală… apoi s-a dus direct spre turnul ăla cu clopot din oraşul vechi…

HORAŢIO: A apărut la ora unu? Dacă ar fi să mă iau după superstiţii…

FRANCISCO: Dă-le-ncolo de superstiţii… l-ai văzut doar.

HORAŢIO: Era el, doar… mai sleit de puteri, mai străveziu. Ai văzut cum plutea?

 

Se aud aripi fâlfâind.

HORAŢIO: Tăcere! Linişte! Taci! E supărat!

 

Un stol de lilieci le zboară pe deasupra capetelor. Li se încurcă în păr.

FRANCISCO: Incredibil! Atenţie la cap!

HORAŢIO: Miroase a iarbă proaspătă. A stat ploaia. Simţi cât e aerul de curat?

doua

 

Etajul doi al spitalului Elsinor. Un salon de aşteptare. Claudius, Gertrude, Polonius, Laertes, Hamlet, Horaţio, pacienţi.

CLAUDIUS: Dragii mei, bisturiul şi microscopul, spatulele şi anestezicele, picăturile şi lacrimile artificiale m-au făcut bogat. Moartea fratelui meu s-a datorat nu mal praxisului, cum zice presa, ci zilelor lui numărate. Sufletul mi-e prăbuşit în fântâna durerii. Martoră mi-e lacrima naturală pe care am captat-o acum zece minute. Verdictul analizelor la care a fost supusă e cât se poate de clar: sufăr. Mă doare moartea fratelui meu. Noroc că Gertrude, regina spitalului nostru, iată, e regină din nou, al doilea mandat în aceaşi familie, nu?, mă iubeşte. Te iubesc, regino!

Claudius şi Gertrude se sărută în aplauzele celor prezenţi. Hamlet ridică o mână cu două degete împreunate, ca la şcoală.

CLAUDIUS: Hamlete, fiu scump, vrei să adaugi ceva?

HAMLET: A fi ori ba?

CLAUDIUS: Aceasta e-ntrebarea ta?

HAMLET: A fi sau a nu fi? Ce zici, vechi unchi şi nou tată?

CLAUDIUS: A fi! Nu fi deprimat, ştii că-ţi face rău.

HAMLET: Unchi şi tată?

CLAUDIUS: Nepot şi fiu.

HAMLET: Nu pot să fiu şi mort şi viu.

CLAUDIUS: Eşti astăzi tare fistichiu.

HAMLET: Şi, mă rog, unchiule-tătic, cam cum ai vrea să fiu?

Hamlet se retrage într-un colţ. Laertes se apropie ce Claudius.

LAERTES: Domnule doctor, dacă-mi permiteţi…

CLAUDIUS: Te rog, Laertes, spune-mi, grăieşte, zi!

LAERTES: Actele pentru colocviul din Franţa, dacă vreţi să mi le daţi… ar fi foarte bine. Avionul pleacă peste trei ore şi ar fi cazul să cam plec. Să nu se supere doamna, dar chiar trebuie să zbor.

CLAUDIUS (glumeţ): Hm, nu ştiu dacă meriţi să pleci…

LAERTES: Ştiu, maestre, dar cineva trebuie s-o facă… din partea spitalului.

CLAUDIUS: Ce crede taică-tău? Ce spui, Polonius, îi dăm aripi tânărului viitor specialist?

POLONIUS: Eu cred că e mai bine să plece, altminteri se apucă de pictură, că prea mult stă în preajma lui Francisco..

Claudius îl îmbrăţişează pe Laertes.

CLAUDIUS: Fii bărbat! Alege-ţi ceasul potrivit, Laertes. Du-te, pleacă, studiază, uimeşte-mă. Hai, fugi. Să nu te întorci fără sponsorizarea cercetărilor noastre.

LAERTES: Mulţumesc, domnule doctor, că aveţi încredere în mine.

 

Laertes pleacă.

treia

Hamlet se revede cu Horaţio după mai multă vreme.

HAMLET: Bine-ai venit. Pe mine nu m-au lăsat să plec. Tu de ce te-ai întors, Horaţio?

HORAŢIO: Un dor hoinar. Trebuia să vin.

HAMLET: Mă bucur că te văd.

HORAŢIO: Nu te pot lăsa singur prea mult timp.

HAMLET: Un dor hoinar? Pe cine minţi?

HORAŢIO: Am venit la înmormântare.

HAMLET: Mai degrabă la nuntă.

HORAŢIO: Nu-i judeca, sunt oameni.

HAMLET: Economii, Horaţio, economii!

HORAŢIO: Eşti cinic cumva?

HAMLET: Mâncăm la nuntă resturi de la praznic. Dacă ar fi tata aici…

HORAŢIO: L-am văzut.

HAMLET: Ce-ai văzut?

HORAŢIO: Ieri noapte, pe terasă.

HAMLET: Pe cine?

HORAŢIO: Pe taică-tău.

HAMLET: Eşti treaz?

 

patra

 

Într-un colţ al sălii Hamlet plânge. Gertrude îl vede, vine la el şi îl mângâie.

GERTRUDE: Hamlet, potoleşte-te. Te rog eu frumos! E o chestie serioasă. Taică-tău a murit. Ce voiai să fac? Să umblu pe străzi după bărbaţi? Unchiu-tău era aici. Spitalul trebuia să rămână în familie.

HAMLET: Nu pricep nimic, mamă.

GERTRUDE: Parcă n-ai fi al meu.

Se apropie Claudius.

CLAUDIUS: E-al meu acum.

HAMLET: Nu fi…

CLAUDIUS: A fi sau a nu fi…

HAMLET: Defunctă întrebare.

CLAUDIUS: Era a ta.

HAMLET: Gura ta a spurcat-o. Ia-o!

CLAUDIUS: A fi în doliu, fiul meu cel nou, e normal şi decent. Cu toţi l-am iubit pe bătrînul doctor Hamlet, Dumnezeu să-l odihnească, dar să nu te bucuri de fericirea mamei tale… mi se pare deplasat. Maică-ta e fericită, nu-i destul pentru tine?

HAMLET: A fi…

HORAŢIO (lui Hamlet la ureche): A murit, prietene! Viaţa merge mai departe. Potoleşte-te! Nu-l mai ataca pe unchiu-tău. E un om bun şi un doctor bun. Şi e mai puternic decât pare.

HAMLET (scrâşnind din dinţi): Nu vreau să-l văd lângă mama! Îl ucid!

CLAUDIUS:  Hamlet, fiule drag, toate astea ale tale o să fie.

HAMLET: … sau a nu fi…

HORAŢIO (lui Hamlet la ureche): Maică-ta e …

HAMLET (în pumni): … femeie!

Claudius îl ia pe Hamlet pe după umăr.

CLAUDIUS: Nu te mai duci la drept. Nu e pentru tine. Nu ne interesază să devii avocat. Nu ai stofă pentru asta. Rămâi aici şi te înscriu la medicină. O să fii un foarte bun medic. Avem spitalul, licenţa, clienţii… o să fie numai bine pentru tine. Şi pentru noi.

HAMLET: Nu m-a convins tata să rămân, cum crezi c-o să poţi face tu asta?

CLAUDIUS: Te-aş putea lăsa fără bani şi tu nu ştii să fii sărac.

HAMLET: Şi dacă plec în lumea largă, ce-o să faci?

CLAUDIUS: Te găsesc. Am oameni peste tot. Maică-ta te iubeşte, n-o dezamăgi.

HAMLET: Plec. Adio!

HORAŢIO: Mai gândeşte-te, Hamlet.

HAMLET: Plec!

GERTRUDE: Copil drag, râmâi, nu mă judeca greşit!

CLAUDIUS: Te dezmoştenesc, dacă pleci!

 

Horaţio îl reţine.

HORAŢIO: Nu-i foarte bine ce faci. Nu-i târziu să te răzgândeşti. La noapte poate te vezi cu bătrânul.

HAMLET (lui Claudius) : Bine, nu plec nicăieri. Mai am ceva treabă pe aici.

cincea

 

În lift. Ofelia. Hamlet o îmbrăţişează. Se sărută.

OFELIA: Eşti un frumos…

HAMLET: Frumoasă-i maică-mea văduvă-mireasă.

OFELIA: Eşti un dulce…

HAMLET: Dulce-i sângele în pământul patriei… eu nu-s decât un rod..

OFELIA: Eşti unic…

HAMLET: Unică-i doar secunda asta,.. care deja s-a dus..

OFELIA: Am o lacrimă pentru tine. Am pus-o undeva. Unde?

HAMLET: Te-am băgat în inima mea.

OFELIA: Semn rău.

HAMLET: O să fac ordine.

OFELIA: Semn bun.

HAMLET: O să fie furtună iar.

OFELIA: Dacă nu pleci n-are decât să fie furtună.

Liftul se opreşte. Se deschid uşile. Horaţio îl extrage pe Hamlet din îmbrăţişarea Ofeliei.

HAMLET: Sărută excelent. E frumoasă.

HORAŢIO: Fumează.

HAMLET: Nu fi absurd, toată lumea fumează.

HORAŢIO: Pipă?!

HAMLET: E farmecul ei.

HORAŢIO: Eu m-am lăsat. Şi tu ai făcut chestia asta de câteva ori.

HAMLET: Fumez pe ascuns. Îmi place fumul…

HORAŢIO: Nu pot să cred! Erai mai tare de-atât.

HAMLET: Nu fi ipocrit. Fumul e un bun liant…

HORAŢIO: Nu semeni cu bătrânul. Când l-am văzut părea mult mai vertical decât tine.

HAMLET: Ai vorbit cu el??

HORAŢIO: I-am vorbit, dar el era ocupat cu altceva. Plutea. În fum.

HAMLET: Ciudat, tata nu plutea niciodată! În fum…

şasea

Ofelia se dă pe balustrada dintre etaje. Laertes e îngrijorat.

LAERTES: Băiatul ăsta o să te îngroape.

OFELIA: E viaţa mea, de ce te bagi?

LAERTES: Gingăşiile astea ale lui nu-s bune.

OFELIA: Nu-s pentru tine.

LAERTES: E nebun!

OFELIA: Îl iubesc!

şaptea

Pe terasă. Noapte. Hamlet şi Horaţio.

HORAŢIO: O să apară, fii liniştit.

HAMLET: Dă-mi să beau.

HORAŢIO: Nu e nimic de băut.

HAMLET: Ce prieten îmi eşti?

HORAŢIO: Eşti beat, Hamlet.

HAMLET: Dă-mi o ţigară.

Horaţio îi aprinde o ţigară. Hamlet trage câteva fumuri. Apare duhul ceţos.

HAMLET: Tata…

HORAŢIO: S-a oprit. Vezi că pluteşte? Ţi-am zis.

HAMLET:Tata!?

HORAŢIO: El e, ce te tot codeşti.

HAMLET: E mai înalt…

HORAŢIO: Eşti tu mic.

HAMLET: Tata, tu eşti…?

HORAŢIO: Întreabă-l fără ocoliş, să nu plece..

HAMLET: Tata, ce… ?

HORAŢIO: Adună-te!

HAMLET: Tata,… ce să fac eu?

HORAŢIO: Aşa.

HAMLET: Îmi face semn să plec cu el.

HORAŢIO: Du-te, e tatăl tău..

HAMLET: Tata a murit

HORAŢIO: A murit, dar în creierul tău ăsta cine e? Nu trebuie să stai de vorbă cu el? Pentru ce te-ai suit aici? Îţi face semn. Vorbiţi. Nu mă uit.

HAMLET: Atenţie, Horaţio, plec cu el! Dacă nu mă întorc în zece minute, cheamă poliţia.

 

Hamlet însoţeşte fantoma. Paşii se aud ca şi cum cineva ar păşi pe lemne umede şi vechi.

HORAŢIO: Ceva e putred.

opta

DUHUL: Ţi-e clar că trebuie să mă răzbuni, nu?

HAMLET: E adevărat că te-a ucis, deci?

DUHUL: Ei zic c-un şarpe m-a muşcat în timp ce dormeam. Să nu crezi. Foloseam cucută în laborator. Claudius mi-a turnat zeamă în ureche. De-acolo mi s-a tras. Să mă răzbuni! Să nu mă uiţi!

HAMLET: Cum aş putea să te uit? Dar mama s-a măritat cu Claudius…

DUHUL: Mama ta e …

HAMLET: Tata!!!

DUHUL: Femeile sunt…

Fantoma se risipeşte. Hamlet aleargă după aburii dimineţii.

HAMLET: Hei, tata! Unde pleci? Ne vedem la noapte? Tata? Mai vii?

noua

În holul spitalului. Laertes e gata de plecare. Îşi ia rămas bun.

HAMLET: Laertes, fugi,… pleacă,… văzduhul e al tău,… viitorul îţi stă luminos în faţă,… să ai un zbor lin,… o să ne lipseşti,… la revedere,.. pa!

HORAŢIO: Chiar pleacă. N-aş fi crezut că-l lasă Claudius.

OFELIA (lui Laertes):Te iubesc, fratele meu! (lui Hamlet) Te iubesc, Hamlet!.

Hamlet şi Ofelia se sărută. Horaţio asistă. Polonius e nemulţumit.

 

POLONIUS: Ofelia, unde ţi-s minţile?

OFELIA: Adică ce, sunt prea prietenoasă?

POLONIUS: Mult prea prea şi prea tare.

OFELIA: Mă iubeşte, tăticule.

POLONIUS: Visezi. Te vrea doar în pat.

OFELIA: Mă iubeşte!

POLONIUS: În pat, nimic mai mult, atâta vrea.. Îţi spun, doar în pat…

 

Polonius pleacă furios. Cei trei îi fac cu mâna sincron în zeflemea.

 

Zecea

 

Pe terasă, lumânări aprinse şi făclii. Hamlet şi Horaţio trag la ţintă cu arcul. Pe jos sunt o mulţime de sticle goale şi câteva sticle pline.

HORAŢIO: Oamenii sunt proşti. Sunt surzi, orbi, insensibili. Sunt lipsiţi de sentimente. Le-au folosit atât de mult încât nu le-a mai rămas nimic. Nimic. Şi asta nu e totul. S-au înrăit până li s-a ros orice brumă de umanitate. Viitorul a devenit un simplu mic rahat pe care nimeni nu mai dă nici două parale. Până nu de mult oamenii erau, existau, aveau coloane vertebrale, mânuiau elementele pentru buna lor linişte şi prosperitate, acum s-a dus totul naibii. Oamenii nu mai au nici măcar umbre. Unde sunt umbrele de altădată?

HAMLET: Cui spui toate astea, prietene?

HORAŢIO: Nu ştiu. Poate ţie.

HAMLET: Tata era rege în cabinetul lui.

HORAŢIO: Acum e rege peste neguri.

HAMLET: Mi-e dor de el. Nu pot dormi. Mi-l amintesc…

HORAŢIO: N-o să dormi bine o vreme, dar dacă bei vârtos o să uiţi şi de crimă şi de incest.

HAMLET: Nu stau o clipă! Claudius e-un mişel! Îl tai!

HORAŢIO: Stai! Sunt vremuri tulburi. Fii blând. Ai răbdare.

 

 

ACTUL    II

prima

La intrarea în clădire.

POLONIUS: Horaţio! Dacă nu te superi, te rog frumos să vezi ce face Laertes, cum se poartă, să nu fie cumva doborât în dueluri…

HORAŢIO: … sau de jocurile de cărţi.

POLONIUS: Să nu fim răi, drăguţule domn.

HORAŢIO: Ori poate femeile…

POLONIUS: Mă ajuţi?

HORAŢIO: Eu nu plec cu el. Am venit numai să mă asigur că pleacă de-adevăratelea.

POLONIUS: Tot puşlama ai rămas. De când te ştiu…

 

doua

 

Pe scări, între etaje.

OFELIA: Tată, Hamlet…

POLONIUS: Da!?

OFELIA: S-a gândit…

POLONIUS: Da!?

OFELIA: Mi-a trimis scrisori…

POLONIUS: Da!?

OFELIA: M-a…

POLONIUS: Te-a…?

OFELIA: Mă vrea,… sau cam aşa ceva…

POLONIUS: Şi tu?

OFELIA: Eu doar îl iubesc.

POLONIUS: Nu-l vrei?

OFELIA: Tată, îl vreau, dar în limitele bunului simţ.

POLONIUS: Adică?

OFELIA: Mă enervezi! Chiar nu pricepi?

POLONIUS: Că ce? Că vrei să te culci cu el?

OFELIA: Eşti imposibil!

POLONIUS: S-a ţăcănit de când a murit taică-său.

OFELIA: Îl iubesc!

POLONIUS: Se joacă! Te vrea doar în pat!

OFELIA: Ce bine-ar fi să fie-aşa!

POLONIUS: Te duce-n beznă, prostuţo… fată dragă!

treia

 

Pe hol.

 

CLAUDIUS: Horaţio, eşti cel mai vechi prieten al lui Hamlet, de aceea îmi permit să întreb. Ce se întâmplă cu el?

HORAŢIO: I-a murit tatăl şi mama i s-a măritat cu unchiu-său, atâta tot. Toate astea l-au marcat. N-ar trebui să vă miraţi.

GERTRUDE: Horaţio, eşti prietenul lui.

CLAUDIUS: Noi îl iubim.

HORAŢIO: Ştie.

GERTRUDE: S-a schimbat foarte mult.

HORAŢIO: Cine nu s–ar fi schimbat?

 

patra

Într-una dintre camerele de primire ale pacienţilor.

Ofelia cântă la muzicuţă. Claudius şi Gertrude o ascultă. Polonius se agită printre ei. Hamlet, absent, citeşte. Dincolo de o uşă de sticlă se văd bolnavi aşteptând.

POLONIUS: Cred că ştiu ce are Hamlet. O să fiu scurt. Îmi pare rău că trebuie s-o spun, dar o s-o fac: Hamlet e nebun.

GERTRUDE: Fii mai clar, Polonius.

POLONIUS: Nu ascund nimic, nimic. E nebun. Ba, mai mult, ştiu de unde-i vine defecţiunea.

Am să vorbesc deschis. Am o fată, cum bine ştiţi..

OFELIA: Tată, nu te da în spectacol.

POLONIUS: Puiul tatii, fii liniştită. Ofelia e cuminte şi talentată. Are nenumărate haruri. E frumoasă. Hamlet s-a îndrăgostit de ea. Atâta tot. Aşa se explică ciudăţenia, mă rog, sminteala asta a lui.

CLAUDIUS: Să fie nebunie de iubire, nu de ură?

GERTRUDE: De-ar fi aşa, ar fi chiar minunat.

POLONIUS: Aşa e. Sigur e aşa. Şi pot s-o dovedesc.

cincea

 

În biblioteca spitalului Hamlet citeşte o carte. Polonius îl studiază de la distanţă, după care se apropie.

POLONIUS: Ce citeşti, tinere domn?

HAMLET: V V V

POLONIUS: Nu pricep.

HAMLET: Vorbe, vorbe, vorbe.

POLONIUS: Vorbe despre ce?

HAMLET: De clacă.

POLONIUS: Hamlet, dragule, eşti bine?

HAMLET: Foarte.

POLONIUS: Ştii cine sunt?

HAMLET: Un peşte?

POLONIUS: Eu sunt un peşte?

HAMLET: Un peşte, adică un fel de negustor.

POLONIUS: Un prea pricep ce vrei să spui.

HAMLET: Ai o fată?

POLONIUS: Am. Şi ce-i cu asta?

HAMLET: Ţine-o bine, n-o vinde.

POLONIUS: Nu mă recunoşti? Eu nu sunt nici negustor, nici peşte, Hamlet! E incredibil. Chiar nu mă recunoşti?

HAMLET: Deja ţi-am spus ce aveam de spus. Iartă-mă sunt ocupat.

POLONIUS: Poate ar trebui să iei puţin aer.

HAMLET: Poate în pământ, că aici văd că nu mai e loc de respirat.

POLONIUS: Sigur, eşti foarte abil. Ai răspunsuri extreme. Nu văd legătura cu pământul.

HAMLET (plecând) : Acolo poate c-o să mă laşi în pace, ihtiozaure.

şasea

 

Undeva pe scara de serviciu, Claudius şi Rozguy von Krantzenstern se sărută şi vorbesc în şoaptă.

CLAUDIUS: Bine că ai venit, nu credeam să te mai văd.

ROZGUY: Nu puteam să lipsesc prea mult de lângă tine, doctore.

CLAUDIUS: Stai, să avem grijă. Nu aici. Aşteaptă până la noapte. Poate să vină nevastă-mea.

ROZGUY: Doar i-ai spus că e o căsătorie de acoperire, nu?

CLAUDIUS: I-am spus, dar acum e uşor derutată.

ROZGUY: Dacă i-ai spus, nu văd de unde deruta.

CLAUDIUS: Am făcut dragoste cu ea.

ROZGUY: M-ai înşelat cu baba aia? Nu te credeam aşa nemernic. Schimbi macazul după cum bate vântul…

CLAUDIUS: Nu! A fost o întâmplare. Am băut prea mult, nu mi-am dat seama ce fac.

ROZGUY: Chiar nemernic nu te credeam.

CLAUDIUS: Nu pune la inimă, n-o să se mai repete. Dar tot trebuie să avem grijă.

ROZGUY: De asta m-ai chemat, să-mi spui că eu nu mai contez în viaţa ta?

CLAUDIUS: Dragul meu, soarta clinicii e incertă. Totul se poate nărui.

ROZGUY: Despre ce vorbeşt?

CLAUDIUS: Despre Hamlet e vorba. A luat-o razna.

ROZGUY: Întotdeauna a fost un pervers. Intelectual, ce-i drept, dar pervers.

CLAUDIUS: Am nevoie să-l spionezi şi să afli ce e cu el de fapt.

ROZGUY: Mai exact?

CLAUDIUS: Nu ştiu nici eu. Dar tu poţi să afli dacă bănuieşte că e o făcătură nunta cu maică-sa, e depăşit de moartea lui frate-meu sau e doar îndrăgostit de Ofelia?

ROZGUY: Sau toate trei la un loc.

CLAUDIUS: Doamne fereşte!

Se aude vocea Gertrudei.

GERTRUDE: Claudius! Iubirea mea, unde te-ai ascuns?

ROZGUY: Te las… iubirea mea ascunsă…

CLAUDIUS: Ajută-mă şi voi fi al tău pe vecie.

 

şaptea

 

Hamlet singur în camera de gardă. E zburlit, are privirea pierdută, vorbeşte singur, aprinde şi stinge aparatura medicală, se roteşte cu un scaun multifuncţional. Intră Rozguy.

ROZGUY: Salut! Eşti bine? Arăţi ca şi cum abia acum ai ieşit din ospiciu.

HAMLET: Aţi venit şi voi?

ROZGUY: Vezi dublu sau ce?

HAMLET: Cu ce-aţi greşit, dragii mei, de vă aflaţi în aceeaşi puşcărie cu mine?

ROZGUY: Hei, prietene, sunt eu, Rozguy!

HAMLET: Dragii mei Rozencrantz şi Guildenstern, sunt bine, după cum se poate vedea cu ochiul liber.

ROZGUY: N-aş zice.

HAMLET: Bine-aţi venit în celula mea!

ROZGUY: Care celulă? Hamlet, potoleşte-te!

HAMLET: Elsinor e o temniţă.

ROZGUY: Toată lumea e aşa, nu fi naiv.

HAMLET: Numai că aici e totul cariat, hârâit şi cancerigen.

ROZGUY: Nu-i chiar aşa, hai, fii serios.

HAMLET: Fie. Pentru voi e raiul. Pentru mine e iad.

ROZGUY: Eşti sedat sau ce?

HAMLET: Voi n-o să pricepeţi niciodată.

ROZGUY: Sunt singur, Hamlet.

HAMLET: Sunteţi doi boi goi amândoi ţonţoroi, oi, oi, oi!!!

ROZGUY: Eşti clar într-un vis rău.

HAMLET: Sunt rege în coaja mea de nucă!

ROZGUY: Fireşte că eşti rege pe visele tale. Hamlet, trezeşte-te!

HAMLET: Până şi visul e doar o umbră în locul ăsta.

ROZGUY: Nu neg.

HAMLET: Ce căutaţi aici? V-a trimis noul meu tătic?

ROZGUY: Sunt doar eu, Hamlet. Te rog, fii tu. Am venit doar să te văd.

HAMLET: Nu mă puteţi minţi. V-am salvat viaţa de mai multe ori.

ROZGUY: Hamlet, te rog!

HAMLET: V-aţi lăsat cumpăraţi de mirele nou al mamei mele. Ştiu. Citesc în ochii voştri.

ROZGUY: Eşti dus. (pleacă)

opta

Hamlet îşi continuă delirul în camera de gardă. Intră Horaţio.

HORAŢIO: Hamlet, un mim întreabă dacă poate juca la noi.

HAMLET: Un mim! Exact ce-mi trebuie! Să vină!

Intră mimul.

HAMLET: Haide, intră! Când văd un actor mă simt mai bine. Cum te cheamă?

HORAŢIO: E mut.

HAMLET: Şi mai bine. Hai, intră, simte-te ca acasă. Mă rog, fă-te comod.

Mimul se aşează pe o targă.

HAMLET: Ce chip deschis! Citesc în tine plânsul, fericirea şi tot ce mişcă-n lumea asta. Bine-ai venit. Eşti singur?

HORAŢIO: E cu fratele lui şi cu femeia lui .

HAMLET: Ei unde sunt?

HORAŢIO: Jos. Îl aşteaptă.

Hamlet ia un stetoscop şi îl consultă pe mim.

HAMLET: Când văd un actor mă trece un fior prin şira spinării. Actorii dau viaţă gândurilor. Leagă potecile dintre viaţă şi închipuire. Se zbat între fiinţă şi nefiinţă. Luptă cu lumina şi întunericul. Deschide gura mare, aşa. … spunea aaaaaa, minunat. Ştii să râzi, mimule? Ştii să plângi? (Mimul râde, apoi plânge.)

HAMLET: Bravo! Opreşte lacrima, n-o irosi, o să avem nevoie de ea mai târziu.

HORAŢIO: Am auzit că teatrul poate lecui răni grele.

HAMLET: Zici?

HORAŢIO: Unii vinovaţi de mârşăvii cică şi-au mărturisit păcatele după ce au fost la spectacole care le arătau exact fapte dubioase asemănătoare cu cele făcute de ei.

HAMLET: Bravo! Asta e! (mimului) Înţeleg că fratele tău e jos cu femeia ta. (Mimul aprobă.) Şi ei sunt muţi? (mimul aprobă) Minunat. Cheamă-i aici. Am ceva pentru voi. Fără vorbe. Ba nu, stai, nu-i chema încă. O să-ţi spun ţie ce vreau şi tu le spui lor. Povestea e aşa: Regele e bolnav. Doarme. Doctorul, care e fratele lui, îi toarnă în ureche otravă. Regele moare. Regina se mărită cu ucigaşul. Atâta tot. E destul de limpede? (Mimul aprobă.) Acum du-te. (Mimul pleacă.)

HORAŢIO: Crezi că e bine ce faci?

HAMLET: Foarte bine. O să-i bucur pe toţi cu spectacolul ăsta. O să-i spunem: “să dormi, să nu dormi, să mori sau să nu mori?” Durerea trebuie să sfârşească prin durere.

HORAŢIO: Poate e prea mult. O să-i jigneşti. Nici nu eşti sigur că unchiu-tău e criminalul. Nu ai dovezi că aşa a fost.

HAMLET: Sigur a fost aşa.

HORAŢIO: Dacă ai fi mai diplomat…

HAMLET: Sunt un măgar, prietene! Un măgar care trebuie să răzbune! Tata a fost ucis! Chiar dacă o să ajung în iad pentru ce-o să fac, tot o fac! Întind cursa pentru şoricei. Hopa! Iată un titlu mai potrivit: cursa de şoareci. Aşa să-i rămână numele.

ACTUL    III

prima

Rozguy şi Claudius, ca doi îndrăgostiţi, undeva într-o debara.

CLAUDIUS: Lasă asta. Zi-mi ce-ai aflat?

ROZGUY: Ştie clar ce are, dar nu vrea să spună.

CLAUDIUS: Deci, nu-i ţăcănit de-adevăratelea?

ROZGUY: Se preface, asta-i foarte clar, dar nu pricep de ce?

CLAUDIUS: Dacă se preface, joacă foarte bine.

ROZGUY: Totuşi, ceva buba mare are. Mă vede dublu. Zice să sunt doi: Rozenkrantz şi Guildenstern. Ce imaginaţie poate să aibă! Unde vede el doi, habar n-am. Continui să-l spionez?

CLAUDIUS: Normal. Dacă pune ceva la cale, trebuie să ştiu din timp ce.

ROZGUY: Deseară e un spectacol. A tocmit trei mimi să prezinte ceva. Suntem invitaţi cu toţii.

CLAUDIUS: Şi eu?

ROZGUY: Cu doamna, desigur.

CLAUDIUS: Copilul ăsta nou al meu pune ceva la cale. Îmi convenea mai mult când mi-era doar nepot. Fii vigilent, te rog!

doua

La registratură. Ofelia caută prin dosare. Se preface că e surprinsă de apariţia lui Hamlet.

OFELIA: Ai venit.

HAMLET: Nu m-aş baza pe asta. Şi de-s aici, tot nu-s.

Ofelia îl acoperă cu sărutări, îi smulge hainele de pe el, îşi aruncă şi ea hainele şi fac dragoste printre rafturile cu dosare, care se prăbuşesc de-a valma.

OFELIA: Eşti aici, te văd, te simt, miroşi a om viu! Eşti aici.

HAMLET: Nu contează.

OFELIA: Hamlet, eu ştiu, tu nu eşti nebun.

HAMLET: Şi dacă n-aş fi?

OFELIA: Nu te-ascunde de mine, sunt a ta.

HAMLET: Asta tot nu rezolvă lucrurile.

Cei doi se îmbracă. Ofelia îi întinde lui Hamlet un teanc de scrisori.

HAMLET: Ce-s astea?

OFELIA: Scrisorile tale.

HAMLET: Eu nu scriu scrisori.

OFELIA: Ba scrii, şi încă multe.

HAMLET: Poate că scriu câte una, dar nu pentru tine.

OFELIA: Negru pe alb, cu semnătura ta.

HAMLET: Falsuri.

OFELIA: Cu pupici şi declaraţii de iubire.

HAMLET: Frumuseţea nu trebuie să sprijine minciuna.

OFELIA: Adică ce?

HAMLET: Adică… mai bine te-ai duce la mănăstire.

OFELIA: Pentru ce?

HAMLET: Nu te-am iubit.

OFELIA: Minţi! Tocmai…

HAMLET: Tocmai de aceea, la mănăstire cu tine, cât de iute.

OFELIA: Ne-am iubit.

HAMLET: La mănăstire!

Hamlet refuză să primească scrisorile. Aleargă prin încăpere strigând şi răsturnând rafturi cu dosare. Ofelia încearcă să-l sărute, fuge după el.

HAMLET: Nu mai eşti cinstită! La mănăstire!

Îl prinde şi-l imobilizează într-un colţ.

OFELIA: Te iubesc!

HAMLET: Copiii noştri ar fi nişte păcătoşi

OFELIA: Ar fi nişte frumoşi!

HAMLET: Nişte păcătoşi ca părinţii lor!

OFELIA: Eşti un mare încăpăţânat!

HAMLET: Du-te la mănăstire!

Hamlet se desprinde din încătuşare. Ofelia plânge aşezată pe un maldăr de dosare.

OFELIA: Fii blând cu el, Doamne.

HAMLET (de la uşă) : Dac-o să te măriţi, am pentru tine un cadou de nuntă: bârfa să fie cu tine oricât de curată ai fi!

OFELIA: De ce îmi faci asta?

HAMLET: Soţul să fie greu de cap, auzi? Ca să te suporte mai uşor!

OFELIA: Ai febră sau ce-i cu tine?

HAMLET: Să nu uiţi încotro e mai bine să te-ndrepţi: la mănăstire!

Hamlet iese în fugă şi se ciocneşte de Claudius şi Polonius care au asistat ascunşi la toată scena.

HAMLET: Scuzaţi, mă cam grăbesc, acuşi începe spectacolul. Să veniţi şi voi, bine?

 

treia

Claudius şi Polonius privesc cu scârbă debandada. Ofelia plânge adunând de pe jos scrisorile lui Hamlet, care în vânzoleală s-au împrăştiat şi s-au amestecat cu fişe ale pacienţilor.

CLAUDIUS: Asta nu-i suferinţă din dragoste.

POLONIUS: Deh, ştiu eu ce să zic? Se vede cu ochiul liber că foarte normal nu e.

OFELIA: De ce-şi bate joc de mine?

POLONIUS: Fata tatii cea dragă, uită-l, nu-i de nasul tău.

OFELIA: De ce nu pricepe nimic din iubirea mea? De ce?

CLAUDIUS (pentru sine) : După cum se agită, sigur are o idee periculoasă. Totu-i să n-o pună în aplicare. Tristeţea lui e de faţadă. Trebuie să-l trimit de-aici.

Rozguy apare tiptil şi-i şopteşte lui Claudius la ureche:

ROZGUY: Îl duc eu în Anglia. La studii. Am eu grijă.

CLAUDIUS: Eşti un dulce. M-ai salvat. Asta e! Să plece urgent în Anglia la studii.

ROZGUY: Aş putea duce o scrisoare de “recomandare”…

CLAUDIUS: Aşa va fi. Vorbim după spectacol.

Rozguy pleacă tiptil, cum a şi venit.

CLAUDIUS: Am hotărât: Hamlet va pleca la studii în Anglia!

POLONIUS: Hm, poate că aşa e cel mai bine.

OFELIA (plângând): Şi cum mine cum rămâne? Dacă nasc până se întoarce el?

CLAUDIUS: Bate-te peste gură, Ofelia! Asta ar mai lipsi.

OFELIA (isterică, aruncă dosare şi scrisori în aer): Eu la ce mai folosesc? Eu ce mă fac? Eu cine sunt? Eu pe Hamlet îl iubesc! Eu nu-l las să plece! Tata, auzi, eu nu-l las să plece!

POLONIUS: Ofelia, termină cu prostiile!

 

Ofelia, plângând şi urlând disperată, pleacă în direcţia în care s-a dus şi Hamlet.

OFELIA: Hamlet, să faci bine să nu pleci! Hamlet, mă auzi? Mă auzi? Hamlet!!!

POLONIUS: Iertaţi-o, domnule doctor, e tânără şi neştiutoare.

CLAUDIUS: O să-şi revină în câteva zile.

POLONIUS: Poate că n-ar fi rău să stea de vorbă mama cu fiul rătăcit. Singuri. Mă rog, aproape singuri: cu mine ascultând după perdea.

CLAUDIUS: Ai dreptate. Gertrude să stea de vorbă cu Hamlet la ea în cameră. Tu tragi cu urechea. E bine aşa. Poate aflăm mai multe.

POLONIUS: Aşa cred.

CLAUDIUS: După spectacol.

patra

Toată lumea e prezentă în sala festivă a clinicii.

HAMLET: O să vedeţi piesa “Cursa de şoareci”.

GERTRUDE (cu glas tare, mândră): El a scris-o.

HAMLET: Te rog, mamă! Să începem. Maestre!

Mimii urcă pe scenă, fac plecăciuni şi aşteaptă semnalul de începere.

HAMLET: Povestea pe care o s-o vedeţi s-a întâmplat de-adevăratelea. Actorii sunt muţi, aşa că o să vorbesc eu în locul lor.

Hamlet coboară în sală. Polonius îl prinde de-o mână.

POLONIUS: Hamlet, dacă un te superi, ţi-aş da un sfat teatral…

HAMLET: Ei, drăcie, toată lumea se pricepe acum la teatru?

POLONIUS: Tinere, am jucat în facultate destul de bine.

HAMLET: Sunt de-a dreptul curios ce-ar fi putut juca un peşte.

POLONIUS: Eşti obraznic, dar trec cu vederea pentru că-mi eşti simpatic.

HAMLET: Sunt absolut convins.

POLONIUS: Mulţi mi-au spus că aş fi fost un actor excelent.

HAMLET: Aşadar, ai jucat…

POLONIUS: Am fost Iulius Cezar.

HAMLET: Impresionant! Ai fost ucis. Felicitări!

POLONIUS: În Capitoliu.

HAMLET: Am simţit eu că miroase a cadavru pe-aici.

POLONIUS: Brutus…

HAMLET: Un ucigaş. E plin de ei.

POLONIUS: Mă rog, dacă zici tu.

CLAUDIUS : Hamlet, nu-ncepe?

HAMLET: O clipă. Stingeţi lumina în sală! Aprindeţi reflectoarele! Muzica!

CLAUDIUS: În sfârşit!

HAMLET: Începeţi, dragii mei! Fiţi naturali şi sensibili, aşa cum stă bine unor actori profesionişti.

Mimii îşi văd de treaba lor pe scenă. Hamlet urmăreşte atent reacţiile mamei lui şi ale lui Claudius.

HAMLET (cu glas tare): Povestea spune că regele cel bun e bolnav. Doarme.

OFELIA: Trebuia s-o scrii în versuri, era mai fain.

HAMLET: Şi tu te pricepi la teatru?

OFELIA: Ţi-e ciudă, simt asta, dar să ştii că şi aşa e fain. E o poveste minunată.

HAMLET: Nici n-a început bine şi ţie-ţi place.

OFELIA: Tot ce vine de la tine îmi place. Tot ce are iz de Hamlet e perfect pentru mine.

HAMLET: La mănăstire.

OFELIA: Tu eşti mănăstirea mea.

HAMLET (cu glas tare): Regina suferă, plânge. Regele îi zice să se recăsătorească după ce el moare. “Nu, n-ai să mori”, zice ea. Îi jură c-o săi rămână fidelă. (Gertrudei) Cum îţi place, mamă?

GERTRUDE: Cam multe jurăminte.

HAMLET: Aşa-i?

GERTRUDE: Şi, e cam naivă regina asta.

HAMLET: Nu e naivă, e perversă.

GERTRUDE: Oh, ce spui, doar n-o să-mi arăţi scene porno!

HAMLET: Mai rău! (cu glas tare) Doctorul, care e fratele regelui, îl vindecă total: îi toarnă în ureche otravă.

OFELIA: Foarte tare. Ce otravă e aia? Şi eu vreau o sticluţă?

POLONIUS: Încetează, Ofelia!

OFELIA: O sticluţă mică de-aş avea…

POLONIUS: Te trimit afară.

OFELIA: Mai bine la mănăstire.

CLAUDIUS: Cum ai zis că se numeşte piesa?

HAMLET: Cursa de şoareci.

CLAUDIUS: Nu văd niciun şoarece pe-aici.

HAMLET (cu glas tare): Regele moare.

CLAUDIUS: Foarte tare. Am plans. Excelent. Uciderea de frate e o chestie.

GERTRUDE: E un pic prea mult pentru mine.

CLAUDIUS: Păi, dacă a murit nu mai poate dura mult.

GERTRUDE: Mie mi se pare că ceva nu e în regulă. De ce vrea Hamlet să vedem noi piesa asta?

CLAUDIUS: E bolnav. Ar trebui să stai cu el de vorbă.

GERTRUDE: Ce să vorbim, nu vezi că e dus rău? Mi-e şi frică să nu mă bată sau mai rău.

CLAUDIUS: E copilul tău şi trebuie să afli mai clar ce e cu el.

HAMLET (cu glas tare): Regina se mărită cu ucigaşul.

GERTRUDE: Mi-e cam rău.

CLAUDIUS: E doar un joc.

GERTRUDE: Eu trebuie să ies.

CLAUDIUS: Nici eu nu mai stau.

HAMLET: Unde pleci, mamă scumpă? Unde te duci, drag tătic?

GERTRUDE: Nu mi-e prea bine.

HAMLET: Poate că nu v-a plăcut piesa? N-au fost destul de convingători actorii? Povestea e prea crudă şi vă aduce aminte de ceva anume?

CLAUDIUS: Ne-a plăcut piesa. Chiar foarte mult, numai că trebuie să plecăm. Ne iertaţi, o urgenţă. (lui Hamlet) Maică-ta vrea să te vadă între patru ochi.

Claudius şi Gertrude pleacă iute.

HORAŢIO: Cam asta e.

HAMLET: Destul de clar.

HORAŢIO: Mai ai vreun dubiu?

HAMLET: Nici măcar unul.

HORAŢIO: De-acum trebuie să fii diplomat, să nu se prindă ce vrei să faci.

HAMLET: Capcana de şoareci a funcţionat.

HORAŢIO: Eşti sigur că vrei să scapi de el? Conştiinţa ta…

HAMLET: O să rămân pătat, asta e, dar nu pot trăi fără răzbunare. Nu pot, îmi stă ca un nod în gât.

HORAŢIO: Poate n-ar strica să mergi la capelă să te rogi înainte…

HAMLET: Da, n-ar strica. Oare mă mai recunoaşte Dumnezeu?

 

cincea

În capela spitalului. Claudius îngenunchiat se roagă. Hamlet intră şi trage cu urechea.

 

CLAUDIUS: Iartă-mă, Doamne, nici nu ştiu ce să spun. Nu mai am putere să mă rog. Te rog, iartă-mă! Te rog frumos să mă ierţi că l-am ucis pe îl bătrân, dar mă enerva. Ce era să fac? Să las clinica pe mâini străine ? Şi pe Gertrude. E frumoasă foc. Cred că m-am îndrăgostit de ea. Dacă ştiam la timp că aşa sunt femeile altfel arăta viaţa mea acum. Numai că stă dobitocul ăla de Rozguy la cotitură. Când era copil era simpatic, acum a devenit agasant. Păcatele tinereţii vin buluc la bătrâneţe. Doamne, fă ceva! Aş vrea să mă rog de-adevăratelea, Doamne, dar nu pot. Mi-e clar că nimic nu mă poate cruţa de răzbunarea lui Hamlet. Sigur s-a prins că l-am ucis pe taică-său. Răzbunarea se coace în creierul lui, nu e vorba de nicio nebunie. Iartă-mi, Doamne, crima! Mă pocăiesc, Doamne, dacă n-o fi prea târziu…

În timp ce Claudius se roagă, Hamlet scoate din căptuşeala hainei o sarbacană mică şi o săgeată. Îl ţinteşte pe Claudius, dar..

HAMLET: Moment mai nimerit ca ăsta nu cred că mai găsesc. Doamne, de ce nu-mi dai puterea s-o fac? Am pus otrava cea mai tare pe vârful săgeţii. În câteva secunde ar fi mort şi tata răzbunat. Mişelul a recunoscut fapta. Nenorocitul! Ba nu, nu e cel mai bun prilej. Acum ar fi pregătit să moară. Nu, nu, nu acum. Trebuie ucis nu când se roagă, ci când chefuieşte, să simtă răzbunarea de-adevăratelea. Îl las să se mai chinuie puţin.

Îşi bagă sarbacana la locul ei şi dă să plece. Atinge o lumânare care cade şi atrage atenţia lui Claudius care se ridică imediat în picioare înspăimântat. Hamlet se preface absent.

CLAUDIUS: Tu erai? M-am speriat.

HAMLET: Şi n-ar fi motive, nu-i aşa?

CLAUDIUS: Păi, ce motive să fie?

HAMLET: Ştiu şi eu? Chiar niciunul să nu fie?

CLAUDIUS: Dacă vrei să-mi vorbeşti, fă-o pe faţă, Hamlet.

HAMLET: A fi sau a nu fi?

CLAUDIUS: Aceeaşi întrebare te frământă. Ar trebui să consulţi un psihiatru. Să vorbim cu Polonius să te primească.

HAMLET: Nu-i o idee rea. Tu nu?

CLAUDIUS: Eu ce?

HAMLET: Tu nu vrei să-mi vorbeşti?

CLAUDIUS: Hamlet, nu mai eşti copil, ca naiba.

HAMLET: Întrebam şi eu aşa…

CLAUDIUS: Ai fost la mama?

HAMLET: Mama! M-aşteaptă mama. Era să uit. Pa. (Hamlet iese)

CLAUDIUS (îngrijorat) : Dacă a auzit ceva sunt un om mort. Dar nu, n-a auzit. Eram cu spatele. Mă putea lovi… (spre altar): Iartă-mă Doamne!

 

şasea

Gertrude şi Polonius intră în cabinetul Gertrudei.

POLONIUS: Eu o să mă ascund după perdea şi o să trag cu urechea. Fii liniştită, o să aflăm exact ce e cu nebunia lui.

GERTRUDE: Nu ştiu dacă poţi…

 

Se aud bătăi în uşă. Gertrude o încuie urgent.

HAMLET: Mamă, eşti acolo? Am auzit că ai treabă cu mine. Deschide!

GERTRUDE: Imediat, tocmai mă schimbam.

POLONIUS (agitat): Unde sunt draperiile, că-nebunesc?!

GERTRUDE: Le-am dat la spălat de dimineaţă că puţeau înfiorător.

POLONIUS: Tocmai azi! Incredibil!

GERTRUDE: De când au montat incineratorul aici, pute.

POLONIUS: Şi eu unde mă ascund?

GERTRUDE: Bagă-te în incinerator.

POLONIUS: Nici în glumă.

GERTRUDE: În altă parte n-ai unde.

HAMLET: Dacă nu deschizi, plec şi vin mai târziu.

GERTRUDE: Nu, nu, nu pleca. Deschid acum. (lui Polonius) Hai, intră odată. O să las uşa întredeschisă şi o să auzi tot.

POLONIUS (intrând în incinerator): Am ajuns s-o fac şi pe asta. E strâmt.

GERTRUDE: Nu te mai plânge, că altă soluţie nu-i.

POLONIUS: Dacă nu înţepenesc aici…

GERTRUDE: Taci.

Gertrude lasă uşiţa incineratorului întredeschisă şi descuie uşa de la intrare.

GERTRUDE: Iartă-mă, dar trebuia să mă schimb.

HAMLET (pentru sine): Femeie.

GERTRUDE: Aşa. Bine-ai venit. Stai pe targă.

HAMLET: Alţii o să ajungă pe targă. Eu mai am ceva treabă. Stau în picioare.

GERTRUDE: Cum vrei. O să mă aşez eu.

HAMLET: M-ai chemat pentru ce?

GERTRUDE: L-ai jignit pe taică-tău Claudius.

HAMLET: Greşeală! Nu-i tatăl meu. E ucigaşul lui tata.

GERTRUDE: Cum vorbeşti? Nu ţi-e ruşine?

HAMLET: Deloc. Te-ai măritat cu ucigaşul lui tata, de ce mi-ar fi ruşine.

GERTRUDE: Obraznic şi nerecunoscător!

Hamlet scoate sarbacana, vâră o săgeată în tub şi ţinteşte spre Gertrude.

HAMLET: Dacă tot fac parte dintr-o familie de infami şi ucigaşi de ce să nu fiu şi eu unul.

GERTRUDE: Ce-i aia, Hamlet?

HAMLET: Arma crimei.

GERTRUDE: Vrei să mă ucizi?

HAMLET: Doar puţin.

Gertrude aleargă prin cabinet. Hamlet o urmăreşte. Polonius se foieşte în incinerator, uşiţa se deshide larg. Hamlet se loveşte de uşiţă şi cade. Din lovitură, uşiţa se închide. Automát., aparatul porneşte şi-şi face treaba. Polonius urlă câteva clipe şi se zbate. Hamlet încearcă să-l oprească cuptorul. În zadar. Polonius moare.

GERTRUDE: Nu se mai deschide decât după ce totul e cenuşă. Ce-ai făcut?

HAMLET: N-am ştiut că ai aşa ceva în cabinet. (Îşi culege de pe jos sarbacana şi o vâră la locul ei.) Faină treabă. Merge bine. Felicitări. E o investiţie de viitor. Cine-i înăuntru? Sper că noul tău soţ.

GERTRUDE: E îngrozitor ce se întâmplă.

HAMLET: L-am pârlit. Ce chestie. E rezolvată treaba.

GERTRUDE: Te bucuri degeaba. E Polonius.

HAMLET: Nasol. Înseamnă că bătrânul peşte s-a cam ars.

GERTRUDE: Tu nu mă iubeşti, Hamlet. De ce mă jigneşti? Ce-ai fi vrut să fac? Eram singură.

HAMLET: Să te fi măritat cu altcineva, nu cu unchiu-meu.

Intră Duhul bătrânului Hamlet. Gertrude nu-l poate vedea.

HAMLET: Tata, sper că un eşti supărat pe mine.

Duhul pluteşte prin cabinet.

GERTRUDE: Ce faci, Hamlet? Ai vedenii?

HAMLET: E tata.

GERTRUDE: Copilul meu vorbeşte cu aerul. Trebuie dus urgent la secţia de neuro..

HAMLET: Sunt bine mamă. (Duhului) E ceva în neregulă, tată? Nu plânge. (Duhul plânge şi încearcă să spună ceva dar nu se înţelege ce zice. Se aud doar frânturi de cuvinte.) Nu înţeleg ce spui, tată, vorbeşte mai rar. E conexiunea proastă, cred. (Mamei sale) E ecranat cabinetul?

GERTRUDE: Nu ştiu. Nu-mi pasă. Nu văd nimic. Copilul meu e nebun de-adevăratelea.

HAMLET: Tată, să nu fii supărat pe mine. Nu l-am nimerit acum pe ucigaş, dar o să te răzbun până la urmă. Nu mai plânge.

GERTRUDE: Hamlet, te rog nu mai vorbi cu pereţii.

HAMLET: Vorbesc cu cu tata. Uite-l cum plânge. Tata, te rog nu mai plânge, că-mi rupi inima.

GERTRUDE: Nu e nimeni aici în afară de noi doi.

Duhul se îndepărtează.

HAMLET: Tată, nu pleca!

GERTRUDE: Hamlet!

HAMLET: E timpul să te pocăieşti, mamă.

GERTRUDE: Ce să fac? Cum?

HAMLET: Refuză-l! Nu te mai culca cu el, că-nnebunesc de-adevăratelea!

GERTRUDE: E soţul meu.

HAMLET: A ucis ca să ajungă ce spui!

GERTRUDE: Şi tu ai ucis, dar tot al meu eşti! Te iubesc, Hamlet!

Intră Claudius cu un buchet de flori în braţe.

CLAUDIUS: Iubita mea…

GERTRUDE: Claudius, nu intra, te rog!

CLAUDIUS: Ceva pute urât de tot.

HAMLET: Cum să nu pută?

CLAUDIUS: Mi-au jurat că e etanş! Îi dau în judecată!

GERTRUDE: Fii blând, te rog.

CLAUDIUS: Ce-aţi pârlit? Miroase îngrozitor.

HAMLET: Nu ştiu exact să spun. Credeam că eşti tu, dar mama zice că ar fi Polonius.

CLAUDIUS: Polonius?

GERTRUDE: El.

CLAUDIUS: Dar ce vă veni?

HAMLET: Stăteam de vorbă cu mama şi s-a întâmplat să..

GERTRUDE: Eu sunt de vină. Încă nu mă pricep…

CLAUDIUS: Cum a ajuns Polonius în incinerator?

GERTRUDE: El voia să ne facă o surpriză.

HAMLET: Nu i-a prea ieşit.

CLAUDIUS: Hamlet, pe maică-ta o iubesc, dar…

HAMLET: Am înţeles, tăticule, plec.

CLAUDIUS: Fireşte, că pleci!

HAMLET: Minunat!

CLAUDIUS: Nimic un e minunat! Dacă e Polonius în cutia aia… (Gertrude dă din cap că da.) … nu e tocmai bine.

HAMLET: Mama zice că el e.

CLAUDIUS: Pleci în Anglia imediat! Cu primul avion!

HAMLET: Zborul! Încântător!

CLAUDIUS: Ba un, ar fi prea simplu!

HAMLET: A fi sau a un fi!?

CLAUDIUS: Pleci cu primul vas! Trebuie să te zguduie ceva. O să te însoţească Rozguy. El o să ştie unde să te ducă.

HAMLET: Mi-era dor de-o excursie. Mulţumesc, tata-nou-cel-bun! Nu ţi-e frică să mă laşi pe mâna lui Rozgui?

CLAUDIUS: Mă duc să-mi fac bagajele. Noapte bună, mamă.

ACTUL IV

prima

Pe scări, între etaje, Claudius şi Rozguy. În şoaptă.

CLAUDIUS: Hamlet l-a omorât pe Polonius. Eu urmez.

ROZGUY: Nu! Te rog, nu! Să un mori! Ce putem face? Să fugim împreună!

CLAUDIUS: Imposibil. E ditamai avere aici, n-o pot lăsa pe mâna lui Hamlet, c-o toacă instantaneu.

ROZGUY (plângând): Atunci,… să ne sinucidem în capelă îmbrăţişaţi…

CLAUDIUS: Nu plânge, te rog din tot sufletul să nu mai plângi.

ROZGUY: Mi-e greu şi mie, ce altceva pot face?

CLAUDIUS: Gândeşte! Să gândim.

ROZGUY: Nu ştiu să gândesc în tensiune.

CLAUDIUS: Linişteşte-te, ce naiba, am mai trecut prin momente proaste.

ROZGUY: Nu pot să gestionez chestia asta!

CLAUDIUS: Fii tare, fii frumoasă cum ştii să fii!

ROZGUY: Nu mai am răbdare! Hamlet ăsta te seacă de puteri!

CLAUDIUS: Mă bazez pe tine. Numai tu mă poţi salva. Du-l cu tine în Anglia, la minunea aia de facultate.

ROZGUY: Nu-ţi plăcea.

CLAUDIUS: Pentru momentul ăsta e cât se poate de bine.

ROZGUY: Bine. Plec, dar dacă te mai culci cu…

CLAUDIUS: Nu fi… O să-ţi dau o scrisoare. O să-l duci pe Hamlet la adresa de pe plic. Îl duci până acolo şi îi pui plicul în mână. Îi spui să sune la uşă. Acolo va sta în gazdă. Când îl vezi că a intrat şi a dat gazdei plicul tu poţi pleca. Să fii atent să nu dea plicul altcuiva. Mai departe nu e treaba ta. Tu vii înapoi la mine.

doua

În cazinoul portului. Rozguy joacă la ruletă. Hamlet priveşte absent.

ROZGUY: Crede-mă, e o idee foarte bună să facem nişte bani până pleacă vaporul.

HAMLET: Mai sunt cinci ore până atunci.

ROZGUY: Ne ajung cât să scoatem banii de drum.

HAMLET: Sunteţi cretini, prieteni. Cum am putut să copilăresc cu voi?

ROZGUY: Nu începe iar, că nu ai pic de haz. Hai, aruncă şi tu cu zarul!

HAMLET: Zarurile mele au fost deja aruncate.

ROZGUY: Cum crezi, dar n-ar strica asă fii mai sociabil.

HAMLET: A fi …

Lui Rozguy îi cade din buzunar scrisoarea de la Claudius pentru gazda londoneză. Hamlet o ridică şi o citeşte pe ascuns.

HAMLET (citeşte): “De data asta nu mai trebuie să cauţi ţinta. Tânărul care ţi-a adus scrisoarea e un criminal notoriu. Salvezi lumea dacă-l lichidezi. Banii sunt deja în cont.” Cu semnătura şi parafa drăguţului meu nou tată. (scrâşind din dinţi) A nu fi!

Hamlet vâră scrisoarea pe furiş înapoi în buzunarul de unde căzuse. În acel moment se iscă o încăierare. Rozguy se ascunde sub masa ruletei. Hamlet scoate sarbacana şi trage într-un individ care tocmai era pe punctul de a înfige un cuţit în inima altuia. Se face linişte. Bărbatul salvat se apropie de Hamlet. E uriaş. Numai piele, muşchi, tatuaje, inele şi brăţări.

FORTINBRAS: De obicei controlez situaţia.

HAMLET: De data asta ţi-a scăpat.

FORTINBRAS: În mod normal indivizilor ca tine le sparg capetele şi îi arunc pe fereastră.

HAMLET: Ce te opreşte?

FORTINBRAS: Mi-ai salvat viaţa şi asta mă obligă.

HAMLET: Nu-mi datorezi nimic. Mă antrenez pentru o treabă.

FORTINBRAS: Ce treabă?

HAMLET: Trebuie să răzbun pe cineva.

FORTINBRAS: O fac eu în locul tău.

HAMLET: Nu prea cred, eşti prea cruduţ.

FORTINBRAS: Ha, ha, ha! Sunt prea cruduţ, zici?

Îl înşfacă pe Hamlet şi îl ridică deasupra capului.

FORTINBRAS: Acuma cum sunt? Tot cruduţ? Îl ucid eu pe ăla care trebuie. În locul tău. Şi pe urmă suntem chit.

HAMLET: Eu trebuie să-l ucid. E treaba mea! E ura mea! E carma mea!

FORTINBRAS: Şi eu ce fac? Nu pot lăsa lucrurile aşa. Legile noastre nu mă lasă. O să mă considere un om de nimic. Ar trebui să plec de-aici. Să mă mut cine ştie unde. Poate chiar să mă întorc la familie. Dar asta n-o să las se întâmple. Singura soluţie e să te omor pe tine. Dar şi asta ar fi o mare porcărie.

HAMLET: Coboară-mă.

FORTINBRAS: Nu, până nu găsim o soluţie.

HAMLET: Ştiu cum putem rezolva, dar lasă-mă jos.

FORTINBRAS: Spune-mi la ureche şi dacă-mi convine ai scăpat, dacă nu…

Fortinbras îl coboară până gura lui Hamlet îi ajunge la una dintre urechi.

HAMLET (la urechea lui Fortinbras): Sub masa cu ruleta e un individ care vrea să mi-o tragă.

FORTINBRAS: De ce un spui aşa? Las’ pe mine, că-l aranjez eu.

Fortinbras îl pune cu picioarele pe pământ pe Hamlet.

HAMLET (în şoaptă) : Ar fi bine să nu se mai întoarcă acasă.

FORTINBRAS: Fii liniştit.

HAMLET: Mulţumesc.

FORTINBRAS: Plăcerea va fi a mea.

Fortinbras îl scoate pe Rozguy de sub masă. Îl ia cu o mână şi-l pune la subbraţ, cu cealaltă îi astupă gura ca unui purcel de lapte şi iese cu el pe uşa din spate, în timp ce Rozguy se zbate şi mârâie zadarnic. Toţi cei de faţă se amuză copios.

treia

 

Într-una dintre camerele de aşteptare. Claudius şi Gertrude studiază agitaţi ultimele reviste de specialitate. Se aude o muzicuţă, apoi Ofelia intră vijelios. Horaţio încearcă s–o oprească.

HORAŢIO: Ofelia, ce-i cu tine?

OFELIA: Vreau s-o văd pe mama lui Hamlet.

GERTRUDE: Claudius, fă ceva, n-am chef s-o văd, ce să-i spun?

CLAUDIUS: Eşti doctor. Priveşte-o ca pe-un pacient.

GERTRUDE: Sunt chirurg, nu psihiatru.

CLAUDIUS: E criză, dragă. Pe psihiatru l-a omorât fiu-tău, aşa că ai cel puţin datoria morală să discuţi cu fata. Poate e gravidă.

GERTRUDE: Eşti culmea!

HORAŢIO: Scuzaţi-o, dar vrea să…

OFELIA: Vreau să spun şi eu ceva…

GERTRUDE: Desigur, draga mea Ofelia.

CLAUDIUS: Dacă te putem ajuta…

Ofelia se suie pe măsuţa din mijlocul încăperii. Îşi face loc dând cu piciorul în câteva dintre zecile de reviste adunate acolo.

OFELIA: Mă scuzaţi, sunt foarte…

GERTRUDE: Nu-ţi fă griji, şi aşa erau vechi.

CLAUDIUS: Da, trebuie aduse un ele noi. Astea trebuie duse la ars

OFELIA: Exact. (Scoate din mânecă o coală de hârtie mototolită şi scrisă peste tot. O netezeşte. Citeşte învârtind foaia în toate direcţiile, cu poticneli. Între vorbe suflă în muzicuţă.)

OFELIA: I-am pus titlu. E o chestie… o baladă… E un fel de poezie. O să cânt şi la muzicuţă.

CLAUDIUS: O, încântător! Teatru, poezie şi muzică! Nu ducem lipsă de nimic în spitalul ăsta. Stai să chem şi pacienţii din saloane!

OFELIA: Scurta scrisoare a paznicului crematoriului către îngerul său. Ăsta e titlul.

GERTRUDE: Claudius, stai să vedem despre ce e vorba. Poate nu e cazul. Spune, draga mea!

OFELIA: …Îţi scriu ca să-ţi spun că nu mai locuiesc cu ochii în turla mare a mănăstirii şi că nu mai colecţionez porumbei călători în Valhalla…

CLAUDIUS: Excelentă imagine poetică, bravo!

OFELIA: … Am început să mă împrietenesc cu pajiştea de lângă crematoriu… De fapt, mai mult cu crematoriul… Adun în fiecare zi câte un săculeţ de cenuşă, după care sortez: cenuşa de la prunci, într-o parte,… în alta, de la tinerele fete,… în alta de la bătrâni… Cenuşa lui tata nu ştiu unde e… Unde e? … Tu ştii, Îngere?

CLAUDIUS (Gertrudei): Cred că avem încă o problemă. Fără discuţie că are nevoie de psihiatru. Trebuie să angajăm unul urgent.

GERTRUDE (lui Claudius): Să auzim până la capăt. Poate s-a înţeles cu Hamlet să facă şi ea pe nebuna.

OFELIA: Acolo, în bătaia vânturilor,… e cenuşa prietenilor mei… care va rămâne din ce în ce mai puţină, acolo… nu mai ai pe ce să pui giulgiul… pentru ce să-l mai pui?…

CLAUDIUS: Ofelia, sigur te simţi bine?

OFELIA: …Toţi cei care au mai rămas vor pleca fir cu fir, ca porumbeii, care-ncotro… cum au plecat şi cei de până acum. … Mare noroc am avut cu vânturile… fără ele s-ar fi adunat prea multă cenuşă, … m-ar fi copleşit,… m-aş fi înecat,.. şi cine ţi-ar mai fi scris toate astea aşteptându-te?

GERTRUDE (lui Claudius): A debusolat-o moartea lui Polonius, asta e sigur.

CLAUDIUS: Ofelia, nu vrei să cinezi cu noi la piscină?

OFELIA: Vreau să fiu oaspete la cină, cum să un vreau. Dar mai vreau să vă recit o poezie cu ocazia zilei internaţionale de luptă împotriva violenţei asupra femeilor. E şi Sfântul Valentin

GERTRUDE: Oh, cum să nu! Iată că avem şi noi un sfânt care are o zi specială. Când e ziua sfântului ăsta?

OFELIA: Mâine, dar să nu mai spuneţi nimănui! Să rămână secret. Bine?

CLAUDIUS: Fireşte că nu spunem. Nu-i aşa Gertrude?

GERTRUDE: Ei, asta-i culmea. Cui să spunem?

OFELIA: Mâine-i sfântul Valentin, dis-de-dimineaţă,.. clorul din inimă se dizolvă şi mi se ridică spre creieri… leneş, de stânci, braţul stâng moare spart… afurisite, ştrangulându-se, picioarele mor sparte de stânci… singur, de stânci, capul, spart moare… Îmbătrânite de apă, stâncile mor sparte… intoxicaţi de cioburi, peştii mor sparţi… şi tot aşa, în parte, toate mor sparte… cele ce nu ard parte cu parte… mor sparte… (Face un solo magnific la muzicuţă, după care aruncă micul instrument spre o vază uriaşă din porţelan chinezesc. Vaza se sparge. Claudius, Gertrude şi Horaţio rămân blocaţi. Ofelia sare de pe măsuţă, îşi recuperează muzicuţa dintre cioburi şi fuge spre ieşire. Se opreşte în uşă.)

OFELIA: Trebuie să recunoaşteţi, e un cântec aparte.

HORAŢIO: Ofelia, fii blândă cu tine, să nu-ţi faci vreun rău..

(Ofelia dispare. Horaţio fuge după ea. Se aude sunet de muzicuţă îndepărtându-se.)

 

patra

În acelaşi loc. Claudius, Gertrude au rămas nemişcaţi. Intră nervos Laertes. Într-o mână flutură foaia cu poezii a Ofeliei.

LAERTES: Ce se întâmplă în spitalul ăsta? Ce i-aţi făcut Ofeliei? Cine l-a ucis pe tata? Unde e înmormântat?

CLAUDIUS: Ofelia are o problemă…

LAERTES: Văd! Aleargă pe coridoarele spitalului şi recită în gura mare poezii! Dar ce problemă are ea? (citeşte) „Intoxicaţi de cioburi peştii mor sparţi!” Incredibil! Ăsta nu e stilul ei!

CLAUDIUS: Suferă un traumatism. A şocat-o dispariţia lui Polonius.

LAERTES: Aşa!? Soră-mea scrie poezii ciudate de tot şi tata a dispărut! Foarte ciudat. Unde e tata?

GERTRUDE: Polonius e cenuşă-n vânt.

LAERTES: Cum adică, cenuşă-n vânt? Nu înţeleg!

CLAUDIUS: A ars…

LAERTES (citeşte): Cele ce nu ard parte cu parte mor sparte…” Asta-i culmea! Trebuie să chem un exorcist sau ce naiba? Să aduc un ghicitor în stele să-mi spună ce se petrece aici?

GERTRUDE: Fii tare! Părinţii mor de cele mai multe ori înaintea copiilor. E natural.

LAERTES: Şi eu pot să fiu cinic: şi Hamlet a păţit-o, nu-i aşa? Halal consolare! Unde e tatăl meu?

CLAUDIUS: A ars, ţi-am spus doar. Trebuie să vii la un consult…

LAERTES (îl prinde de gât pe Claudius): Mai întreb o singură dată: Unde e tatăl meu???

GERTRUDE: Acum e cenuşă. A fost o neînţelegere..

LAERTES: Adică…?

CLAUDIUS (gâtuit): E mort.

LAERTES: Cum? Cine? De ce? Când? Unde?

Laertes nu-i dă drumul din strânsoare lui Claudius. Claudius se zbate. Gertrude se agită în jurul lor.

LAERTES: Îţi datorez multe, dar dacă nu-mi spui ce s-a întâmplat cu tata…

CLAUDIUS: Hamlet l-a incinerat…

GERTRUDE: Din greşeală…

LAERTES (isteric): Nu există greşeală!!! Hamlet nu face greşeli, Hamlet premeditează!!! O să plătească! Unde eşti, Haaamleeeet!!!

Laertes aruncă tot ce apucă de prin încăpere. Claudius şi Gertrude încearcă să-l potolească. Horaţio intră în gâfâind. Într-o mână are muzicuţa spartă a Ofeliei. Toată lumea împietreşte. Linişte. Privirile sunt îndreptate spre muzicuţă. Brusc, sună telefonul mobil al lui Horaţio. Se uită toţi către el. Horaţio stânjenit scoate dintr-un buzunar telefonul care continuă să sune. Priveşte ecranul şi răspunde.

HORAŢIO (la telefon): Da. Eu. Unde eşti? Înţeleg. Eşti rănit? (Cât timp vorbeşte la telefon schimbă feţe-feţe, marcat vizibil de tot ce aude. Ceilalţi stau cu ochii pironiţi la Horaţio, în ideea de a prinde înţelesuri din vreo frântură de conversaţie.) Şi cum? De unde până unde? Bileţel. Hârtiuţă. Eşti norocos. Halal! Nicio vânătaie? Cu mâna goală? Incredibil! Sub masă? Foarte tare! Ura şi carma, fireşte. Mărinimos. Să i-o tragă? Toată lumea? Bine. Când? Aha. În regulă. Sunt aici. Fii prudent. O să fiu acolo.

Horaţio închide telefonul şi îl bagă în buzunar. Claudius, Gertrude şi Laertes vin în jurul lui, ca o haită de lupi.

CLAUDIUS, GERTRUDE, LAERTES (în cor): Hamlet?!?

HORAŢIO: Hamlet.

CLAUDIUS: Ce zice?

HORAŢIO: Vine acasă.

GERTRUDE: Slavă Domnului! E întreg?

CLAUDIUS: De ce vine acasă?

LAERTES: Excelent, să vină urgent! Îl fac praf şi pe urmă îl ard!

HORAŢIO: Au fost nişte neînţelegeri în port, dar el e întreg.

CLAUDIUS (îngrijorat): Rozguy?

HORAŢIO: El a plecat singur în Anglia cu un domn mai special… aşa, un fel de slăbiciune l-a mânat… nu s-a putut opri.. naturalul lui ar fi suferit dacă un pleca. Chestia e că a furat şi scrisoarea pentru gazda din Londra. Şi toţi banii. În fine…

CLAUDIUS: E prea de tot. Altceva ce-a mai zis? Amănunte vreau!

LAERTES: Când vine? La ce oră? Îl mănânc!

Claudius şi Laertes se năpustesc asupra lui Horaţio. Gertrude leşină. În încăierare Horaţio scapă muzicuţa Ofeliei pe podea. Se face linişte. Intră în fugă Francisco. Gâfâie. Cade. Horaţio îl sprijină. Claudius îi face respiraţie gură la gură. Laertes îi masează gâtul şi braţele.

HORAŢIO: Ce s-a întâmplat, bătrâne?

CLAUDIUS: Ce-i cu tine?

LAERTES: De unde vii?

FRANCISCO (îşi revine pentru moment): Ofelia..

LAERTES: Ce-i cu soră-mea?

FRANCISCO: … în piscină..

HORAŢIO: Fii mai clar? Acolo e?

FRANCISCO: … pluteşte…

CLAUDIUS: Fii mai clar.

LAERTES: Spune ce-i cu soră-mea!

FRANCISCO (stins) : … pluteşte printre margarete, panseluţe, viorele, gălbenele, sulfină, urzici, piciorul lupului, muşeţel şi încă…

Francisco moare. Horaţio ia de pe podea muzicuţa Ofeliei, o bagă în buzunar şi dispare în goană. Laertes dă şi el să plece, dar Claudius îl opreşte.

CLAUDIUS: Vine!

LAERTES: Asta şi vreau, să vină!

CLAUDIUS: Nu te grăbi. Trebuie să facem un plan. Ai încredere în mine?

LAERTES: Câtă mai am.

CLAUDIUS: Eu îl vreau pe Hamlet departe de mine.

LAERTES: Eu îl vreau mort!

CLAUDIUS: Să fim lucizi. N-ar strica să fie cât de cât legală moartea asta.

LAERTES: Mi-e egal! Îl măcelăresc! Eu nu mai am familie. Nici tată şi nici soră!

CLAUDIUS: Primeşte, te rog, condoleanţele mele.

LAERTES: Nu-i suficient! Hamlet trebuie să plătească!

CLAUDIUS: Potoleşte-te, am un gând. Eşti campion naţional la tir cu arcul…

LAERTES: Dublu campion!

CLAUDIUS: Eşti campion european la floretă…

LAERTES: Triplu!

CLAUDIUS: Hamlet n-a fost niciodată la înălţimea ta.

LAERTES: Era la juniori, dar are şi el câteva titluri.

CLAUDIUS: Eşti mai bun ca el.

LAERTES: Fără discuţie. Mă antrenez zilnic.

CLAUDIUS: Excelent! Organizăm la noapte ceva special pe terasa spitalului în cinstea celor dispăruţi dintre noi. Vernisăm o expoziţie cu tablourile lui Francisco, scoatem instalaţia de sunet şi ascultăm în condiţii speciale cele două cd-uri cu Ofelia la muzicuţă, expunem cărţile de psihologie ale lul Polonius şi facem nişte pariuri sportive.

LAERTES: Încep să înţeleg.

CLAUDIUS: Tu şi Hamlet o să vă jucaţi cu arcurile, de ochii lumii, apoi treceţi, aşa, într-o doară, la florete. Aranjez eu să fie scoase dopurile de siguranţă şi una dintre florete o impregnăm cu ceva special. Vârful ăla trebuie să intre în Hamlet. Specialitatea o am eu în cabinet.

LAERTES: Sună bine.

CLAUDIUS: De acord? Dacă Hamlet moare te fac succesorul meu.

LAERTES: Aşa va fi!

ACTUL V

prima

 

Morga spitalului. Pe o targă e trupul Ofeliei. Eva şi Sonia, două femei pitice studiază, spală, aranjează, şterg, machiază şi pregătesc leşul pentru ultimul drum. Încăperea are două uşi de acces. Una dintre ele e împiedicată să se închidă de un craniu.

EVA: Se moare.

SONIA: Se cam moare.

EVA: Se moare în toate felurile.

SONIA: În felurite feluri.

EVA: Vremurile-s în schimbare.

SONIA: Schimbarea e esenţa progresului

EVA: Lumina e deja depăşită în viteză.

SONIA: Viteza e o chestiune de timp.

EVA: Pielea ca laptele alb devine gri.

SONIA: Gri petrol vineţiu.

EVA: Neştiute sunt căile desprinderii de podea.

SONIA: Multe sunt şi unele chiar definitive.

EVA: Inotul îţi poate da aripi.

SONIA: Ca orice al sport.

EVA: Pe vremuri oamenii mureau spânzuraţi.

SONIA: Mulţi dintre ei.

EVA: Zidarul clădeşte…

SONIA: Case. După care moare.

EVA: Meşterul de corăbii face…

SONIA: Vapoare. Dar moare şi el.

EVA: Dulgherul…

SONIA: Ăsta face chestii din lemn: butoaie, dulapuri, coşciuge. Şi ăsta moare.

EVA: Ăştia toţi îs artişti desăvârşiţi.

SONIA: Unii dintre ei.

EVA: Întrebare: cine-i mult, mult, mult mai tare ca ei?

SONIA: Cum mai tare?

EVA: Cine face ce face şi face mai bine şi mai pentru mult timp?

SONIA: Mă gândesc, dar zău că nu ştiu. Este vreun cineva care să… mai mult şi mai tare ca ăştia? Nu prea cred. Aş şti.

EVA: Groparul!!!

SONIA: Ei, na! Aşa-i! Zău că-i aşa!

EVA: Păi vezi?

SONIA: Crezi c-o s-o îngroape?

EVA: Poate da, poate nu.

SONIA: Poate nu. Sau da?

EVA: Dacă n-o s-o îngroape o s-o bage la cuptor, că e la modă, dar tot acolo o să ajungă.

SONIA: Dacă o arde n-o mai mănâncă viermii.

EVA: Oricum nu mai simte nimic. E deja acolo sus. Sau dincolo, jos.

SONIA: E sus sigur. Era o dulce.

EVA: Oricum ar fi, tot noi o să ne ocupăm.

SONIA: Tu cum vrei?

EVA: Mai degrabă s-o bage-n cuptor, că e mai septic.

SONIA: Şi scăpăm de săpat groapă în parc.

EVA: Ne spuneau până acum dacă era de săpat, aşa că…

SONIA: Oricum trebuie testat sub supraveghere incineratorul ăla nou.

EVA: O să meargă pe urmele lui taică-său.

SONIA: Aşchia nu sare departe de trunchi.

doua

Tot la morgă. Eva şi Sonia îşi văd de treabă. Cântă un cântecel de jale. Se aude zgomot. Intră în fugă Hamlet. Se împiedică de craniu şi cade la picioarele celor două femei.

HAMLET: Asta-i culmea!

EVA: Mai încet, drăguţule, că ne omori pe toate.

SONIA: La noi se face programare.

HAMLET: Pardon! Scuze! N-am vrut.

Intră Horaţio, tot în fugă. Se împiedică de Hamlet şi cade. Între cei doi e craniul care parcă rânjeşte.

HORAŢIO: Excelentă întâlnire!

HAMLET: Nimic de zis, aşa e. (Ia craniul în mână) De ăsta m-am lovit.

HORAŢIO: Despre morţi numai de bine. A cui e tigva?

HAMLET: Habar n-am, dar are iniţiativă şi de dincolo…

EVA: E a lui tata. A stat douăzecişitrei de ani în pământul din parcul spitalului. L-am scos de-acolo acum o săptămână că domnul doctor Claudius a pus să se construiasă acolo o fântână arteziană în cinstea…

SONIA (plânge): Cum mai spunea el bancuri…

HAMLET: Tatăl vostru spunea bancuri? Cum îl chema?

EVA: Yorick.

SONIA: Yorick.

HAMLET: Nebunul spitalului!

HORAŢIO: Incedibil!

HAMLET: Yorick. Dragul meu Yorich, mi-ai luminat copilăria. Mă ţineai în braţe şi-mi spuneai bancuri. Acum … sărmane Yorich. (Mângâie craniul, îl pupă, şi.. etc., apoi îi şopteşte la ureche.) A fi sau a nu fi?

HORAŢIO: Aceasta-i întrebarea.

HAMLET: Tu pentru ce-ai opta?

HORAŢIO: Era grozav omul ăsta.

Eva ia din mâna lui Hamlet craniul. Îl şterge şi îl aşează lângă capul Ofeliei.

EVA: Dacă ar fi după mine, aş opta pentru varianta „a fi”. E mult mai ofertantă.

SONIA: Domnişoara de faţă se pare că a tras lozul necâştigător: varianta “a nu fi”. Fără report.

Hamlet şi Horaţio se ridică.

HAMLET: Cine-i sub cearceaf?

EVA: Fata înecată a doctorului de nebuni, ăla care a ars… Polonius.

HORAŢIO: Am vrut să-ţi spun, Hamlet, dar n-am apucat…

HAMLET (urlând): Nu se poate!!! (îmbrăţişează cadavrul, îl sărută.. în mare jale. etc.)

Intră Laertes, războinic furios. Îl smulge pe Hamlet de pe cadavrul Ofeliei. Cei doi se bat. Horaţio şi gemenele pitice se străduiesc să-i despartă.

LAERTES: Nu te-ai mulţumit cu moartea bătrânului, ai ucis-o şi pe ea!

HAMLET: O iubesc!

LAERTES: Măcar moartă s-o laşi în pace!

HAMLET: O iubesc!

LAERTES: Îţi scot ochii!

HAMLET: O iubesc!

LAERTES: Îţi mănânc inima!

HAMLET: O iubesc!

LAERTES: Te zdrobesc!

HAMLET: O iubesc!

LAERTES: Te fac bucăţele!

HAMLET: O iubesc!

LAERTES: Te urăsc!

HAMLET: O iubesc!

 

Această luptă devine barbară şi distruge tot ce se poate distruge din încăpere. Horaţio şi gemenele pitice devin arme pentru Hamlet şi Laertes. Oameni şi obiecte zboară şi se lovesc. Cuţite, bisturie, ferăstraie, satâre participă la acest război. Intră Claudius. Priveliştea e de film horror: Hamlet şi Laertes trag de bucăţi din cadavrul Ofeliei. Sânge peste tot. Claudius sparge un hidrant, scoate furtunul şi cu un jet puternic de apă îi potoleşte pe combatanţi. Eva şi Sonia strâng rămăşiţele trupului Ofeliei.

CLAUDIUS: V-aţi liniştit?

EVA: O îngropăm sau..

SONIA: Dacă ne-apucăm acum s-o coasem… ne ia cam două zile…

CLAUDIUS: O puneţi la foc.

LAERTES: Soră-mea!

HAMLET: Iubita mea!

Hamlet şi Laertes se iau din nou la bătaie.

CLAUDIUS: Încetaţi!!! Pe terasă, la noapte, o să puteţi lupta cu arme. Ca-n copilărie.

treia

Pe hol.

CLAUDIUS: Eşti sigur?

LAERTES: Îl ucid şi de-ar fi să mor!

CLAUDIUS: Ţine minte: când ajungeţi la floretele mari…

LAERTES: … o iau pe cea cu fundă roşie.

CLAUDIUS: Perfect.

LAERTES: Plec să mă pregătesc.

CLAUDIUS: Ascultă-mă!

LAERTES: Ce să mai tot ascult?

CLAUDIUS: Pe masa centrală sunt două cupe: una albastră şi una roşie..

LAERTES: Înnebunesc!

CLAUDIUS: Fii atent la ce-ţi spun! În cea roşie am pus ceva special. Să nu bei. Lasă-l pe Hamlet. Clar?

 

patra

 

Pe terasă. Noapte. Sute de făclii, lumânări, sfeşnice. Pe margini, mese cu mâncare şi vinuri. Chelneri mişună. Tablourile lui Francisco de jur împrejur. Din patru coloane de boxe se aude muzica Ofeliei: muzicuţa însoţită de versurile deja ştiute. Lume multă: medici, asistente, pacienţi, gardieni.

Hamlet şi Horaţio, într-o margine.

HAMLET: Uită-te la ei. Bătrânul îi promite te miri ce.

HORAŢIO: Nu se poate să fie totul atât de negru cum vezi tu.

HAMLET: L-a ucis pe tata, s-a cuplat cu mama. Laertes e o unealtă. De n-ar fi murit Ofelia..

Horaţio încearcă să să-l liniştească pe Hamlet. Pocneşte din degete, apoi bate cu piciorul un ritm doar de ei ştiut. Restul e incantaţie bărbătească în două pătrimi.

HORAŢIO: Cum culegeam chiştoace din staţiile de autobuz, mai ştii? Albe erau nopţile albastre sau negre.

HAMLET: Eşti un… Cum să nu-mi amintesc? Tuleiele ne miroseau a vodci şi beri ieftine şi se îngălbeneau de tutun prost, care era foarte bun…

HORAŢIO: …ca nebunii alergam după idei şi femei, pe moment integre…

HAMLET: … amestecate în pahare în care fusese muştar, să le bem serile şi să le uşurăm pe unele de sine, pe altele de ele,…

HORAŢIO: …ca să fie-n lume bine şi cu noi, mereu huhurezi…

HAMLET: … căutam tot ce era mai colorat în privirea oamenilor,

HORAŢIO: …viaţa lor era numai a lor, dar o parte era, indubitabil, a noastră…

HAMLET: … cântam cu chiştocul în colţul gurii cântece de inimă şi de-alabastru…

HORAŢIO: … în carte marinarul era beat şi vâslea pe străzi, colora zidurile cu uda măsură a vremurilor ca de ceaţă, fumurii şi atât de clare, încât viitorul era atât de singur şi urgisit în cămăruţa lui de la demisol, că abia îşi mai mişca degetele să arate încotro e cea mai apropiată staţie de autobuz, de unde repede se putea reface rezerva vitală de chiştoace…

HAMLET: Nu de autobuz mi-e dor, ci de staţie.

HORAŢIO: Prieten drag, lupta asta e periculoasă.

HAMLET: Viaţa e periculoasă, Horaţio. Şi nimeni nu va schimba asta.

HORAŢIO: Mai poţi evita un sfârşit greu de dus.

HAMLET: Lupta asta o să dezlege nodurile rău făcute. Frământarea asta a mea.. Nu vreau să judec, ci să fac dreptate.

HORAŢIO: Laertes e mai îndreptăţit decât tine să fie aprig şi neiertător. E şi mai puternic.

HAMLET: Nu sunt vinovat nici de moartea psihiatrului şi nici de-a Ofeliei.

HORAŢIO: Nici el, dar toate datele duc spre tine.

HAMLET: Nu-mi mai pasă de viaţa mea. După ce-l termin pe Laertes, îl strâng de gât pe Claudius. Simplu de tot. Securea războiului vâjîie pe deasupra capului. Nu mai e întoarcere.

Se aude un bătând gong. Murmurele mulţimii se sting.

 

cincea

 

Iese în faţă Osric, prezentator şi arbitru profesionist.

OSRIC: Trăim timpuri noi. Şcoala veche a duelului s-a îmbinat cu cea nouă. Acest joc urmează să primească un nume la cel mult 24 de ore de la încetarea lui şi va fi dotat cu  o marcă comercială în conformitate cu legile în vigoare, adică devine marcă înregistrată. Trebuie menţionat că stilul prezentării artistice a părţilor nu este o compilaţie. Regulile de bază sunt simple: învingătorul are dreptatea de partea lui, cu toate beneficiile rezultate din înfrângerea părţii adverse. Orice beneficii ale finalului sunt supuse dreptului de autor. Părţile trebuie să semneze acest document. It allows old school publishers (both commercial and fans) to reference the rules set forth in this document without making reference to any protected trademark (this document is trademarked, but the use of the trademark is permitted under the terms of an open license – see the license pages on this site).(Osric scoate la vedere un act în trei exemplare şi cheamă pe Hamlet şi Laertes să semneze. Cei doi se apropie. Nu-şi spun niciun cuvânt. Nu se uită unul la celălalt, doar semnează. Vocea Ofeliei se aude în boxe. Se întorc la locurile lor.) E un moment istoric. Acest document va deschide linia de luptă free styl noroc fantezy old-school în tandem cu cea de incinerări open joystick. În numele progresului jocurilor declar deschise lucrările noului început!

CLAUDIUS: O clipă! Hamlet, fiule, am pariat pe tine. Fii bun şi să nu mă dezamăgeşti. Nici tu  să un mă dezamăgeşti, Laertes. Vreau să mă delectez la jocul ăsta ca pe vremea când eraţi prunci. Să bem o cupă de şampanie în cinstea voastră. (Pe masă sunt mai multe cupe pline. Printre ele e una roşie şi alta albastră. Cea roşie ajunge la Hamlet. Se ciocneşte. Hamlet nu bea, doar mimează.) Şi-acum la treabă!

 

OSRIC: Fiecare jucător are dreptul la trei lovituri!

Hamlet şi Laertes au arcuri în mâini. Trag către o ţintă aflată la capătul celălalt al terasei. Toate săgeţile nimeresc ţinta. Cei doi nu-şi vorbesc.

OSRIC: Egalitate! Urmează proba de muiball cu bile de petang. Fiecare jucător are dreptul tot la trei lovituri. Poftiţi, vă rog!

Bilele de metal lovesc letal şase dintre privitori. Rumoare şi aprobare. Vocea Ofeliei se aude în boxe. Şi muzicuţa.

OSRIC: Egalitate! Rog părţile să pregătească jucăriile personale pentru agresiunea liber impusă.

Hamlet îşi încarcă sarbacana. Laertes scoate din buzunarul de la piept o praştie şi pune o bilă de rulment în bucata de piele.

OSRIC: Trei lovituri sunt permise. Jucaţi!

 

Trei săgeţi risipeşte Hamlet şi Laertes pierde trei bile de rulment fără să se rănească unul pe celălalt. În schimb, dintre cei prezenţi mor încă şase, loviţi de săgeţi şi bile. Cei doi păstrează tăcerea. Gertrude subtilizează exact cupa roşie cu şampanie şi bea ferindu-se de Claudius. Moare.

OSRIC: Egalitate! Părţile să se pregătească pentru momentul crucial: jocul îmbinării clasice! Pregătiţi floretele mici! Aveţi cinci minute la dispoziţie să vă doborâţi adversarul. Poftiţi, vă rog!

Hamlet şi Laertes se duelează magnific. Îşi fac zeci de răni minore. Sîngerează amândoi din plin. În luptă ucid cu floretele câţiva spectatori. Nu mulţi.

OSRIC: Egalitate! Jucătorii sunt rugaţi să ia floretele mari şi pumnalele. Aveţi la dispoziţie toată noaptea. Pierde cine nu se mai scoală de la podea. En garde!

Hamlet are floreta cu fundă albastră la mâner, floreta lui Laertes are fundă roşie. Cei doi înfig floretele în trupul lui Osric. Acesta moare instantaneu. Cei doi încrucişează armele cu bărbăţie. Laertes îl răneşte grav pe Hamlet. Hamlet furios îl răneşte şi îl deposedează de floretă pe Laertes.. Hamlet şi Laertes sunt amândoi la podea. Se ridică. Îşi iau armele. Floreta cu vârful otrăvit, cea cu fundă roşie, nimereşte la Hamlet. Floreta roşie intră, ca din întâmplare, şi în inima lui Claudius. Claudius decedează. Protagoniştii se împung unul pe celălalt de câteva ori. Toţi spectatorii sunt loviţi, pe rând,  decisiv. Dintre cei prezenţi doar Horaţio mai mişcă. E şi el rănit grav, dar se mai poate târî până la Hamlet. Îi ia capul în poală. Plâng amândoi. Laertes se târăşte şi el până lângă Hamlet. Plânge şi el. Hamlet stă turceşte cu capetele celor doi în poală. Toţi trei plâng.

LAERTES: Eu mor. Să nu-mi porţi pică.

HAMLET: Horaţio, să ţii tu minte toate astea… că eu am o treabă.

HORAŢIO: Nu pleca, prietene,..

LAERTES: Eu am o treabă… (moare)

HORAŢIO: Şi eu. Mai ştii chestia aia cu “a fi sau a un fi”? Mi-a plăcut. Noapte bună… (moare)

HAMLET: Restul e tăcere. (moare)

şasea

 

Pe terasă sunt numai cadavre. Făcliile încep să se stingă rând pe rând. Vocea Ofeliei tronează peste ambient. Şi muzicuţa. Răsare soarele. Porumbei şi ciori coboară peste cadavre şi ciugulesc. Intră Fortinbras. Caută printre cadavre. Îl găseşte pe al lui Hamlet. Îi închide ochii. La doi paşi vede microfonul din mâna lui Osric. Încearcă să-l ia. Mâna e înţepenită pe microfon. Scoate din cizmă o baionetă şi taie mâna lui Osric. Ia microfonul şi vorbeşte cadavrelor.

FORTINBRAS: Vă mulţumesc că aţi venit azi aici în număr atât de mare. Am pregătit un text inedit: Capcană pentru floretă şi portjartier. Ăsta e titlul. Sper să fiţi răbdători. Aşadar, încep. Ai început să cam laşi urme…, îmi spune gladiatorul ce-l dosesc în călcâi. Robusta capcană ce-o port ca trofeu la bombeul stâng şi-a cumpărat din vest sandale încâlcite în est. Ochii oamenilor se deşurubează şi se aşează pe sârme purtate în dinţi de simple emoţii. Bătrânul cântă la uşa cafenelei şi-şi umple gura, deja rănită-n războaie, cu ochi mestecaţi în cugetare de mamă lunară. Din mâinile ude se scurge ambrozie şi botul de taur încet se transformă în ciocul de vultur ce violează bunica purtătoarei de fir roşu numai bun de urmat în tărâmul minotaurului care niciodată n-a privit insula prin hublouri. Încerc, deseori, să îndur odihna. Mă străduiesc să sap adânc în norii sălcii. Un vis de cuţit corcit cu miros de mosc împletesc. În tabăra adversă întotdeauna mai mulţi melancolici respiră, aşa că nu-i greu de păzit o insulă cu trei daruri. Cineva îmi fură constant panica stabilităţii instabilităţii, de pe masă, fără să mă întrebe dacă sunt sau nu fiu al recompensei unirii. Uriaşul de bronz mă priveşte întrebător. Nu ştie, cu siguranţă, că ar fi putut fi chiar fratele pornit să caute pe cea care se întinde până departe şi care în mod fericit curge din belşug. Alte timpuri, alte vremuri: scrie foate clar că Europa pântecoasă s-a măritat cu Asterios. Niciodată nu mi-a fost ruşine de ochii deschişi, de-aceea în raniţă am şi-acum boruri de pălării şi nume de fete tinere părăsite la timp. Un câine ce nu scapă niciodată prada nu are timp să latre, nu are timp să-l mângâi. Cârtiţele ridică în continuare muşuroaie de care mă-mpiedic în studiile mele. Mă rănesc în fiecare fir de praf şi strănut în perne de puf de la bunica. Pe o bancă din gara părăginită o femeie cu glezne subţiri nu zâmbeşte. Aş putea-o cuprinde cu privirea, dacă aş vrea, aş putea-o îmbrăţişa, aş fi capabil s-o sărut până ar zâmbi şi ar uita de durerea de stomac. N-o fac. În mijlocul literei cu care mă joc ca un copil mic s-a aşezat capătul pământului. Acum urmează o paradă a umbrelor de dedesubt. Nu le judec eu. Au grijă alţii de tot protocolul. Victoria uitării îşi poartă obrajii plânşi şi înapoia lor cărţi de vizită populate cu puncte de vedere moi, fragede, călduţe încă. Şi apa dezmierdării poate purta mănuşi. O lance zboară direct în spaţiul geografic unde se dă huţa leagănul culturii elene. De binele din tine trebuie să se lege răul, să se lipească-contopească…, îmi spune gladiatorul ce-l dosesc în călcâi. Are dreptate, însă eu nu vreau să le vorbesc ca un profet cititor în manuale şcolare alternative şi-n săli goale de comutatoare de idei. Feminismul necunoscut şi misterios caută înăuntru sămânţa masculă s-o rodească. Pasul următor poate fi hotărâtor…, dar dacă vulturul este într-adevăr şarpele? Întunericul care se lasă peste maternităţile selene aşterne paturile fiilor umflaţi din pântecul matern. În general nu se ştie cum e mai bine, să te opreşti sau să mergi mai departe. Nu mă opresc. Îmi dau seama exact că de fapt Sarpedon este Europa de Est, iar Minos şi Radamante sunt legaţi strâns de tot de moarte. Certitudinea poate că sperie. Poate că n-am dreptate. Poate că nu va atinge nimeni vreodată ochiul ciclonului – inima labirintului cosmic? Păşeşte, nu mai filosofa…, îmi spune gladiatorul ce-l dosesc în călcâi. Păşesc. Vâr mâna în buzunar să văd ce mărunţiş mai am pentru han, pentru cină. O singură monedă. O-ncerc între dinţi. Se-ndoaie. Reuşesc chiar s-o fac sul, apoi o frământ ca pe-o bucată de plastilină. Sau de lut? Deznădejdea naşte întotdeauna jumătăţi şi nu mai e timp de adevăruri dubioase. Femeia are urme vagi de sărut omphalic… şi vai, cum ceara se topeşte de pe aripi… şi vai, cum casele sunt de nelocuit… şi vai, cum mai culegem resturi din farfurii… şi vai, cum se-ngrămădesc în noi toate oasele îngropate înainte de maturitate… şi vai, ne tragem din descendenţii lui Iafet – cel de-al treilea fecior al lui Noe – cică… şi vai, dacă am sta liniştiţi şi nu ne-am mişca ce mult bine ne-ar fi, zic ei… Am să aprind focul să-mi încălzesc foşnetele ce le port în suflet, ca să pocnească, deşi mi-e de multă vreme extrem de clar că lumina adevărată în întuneric se-ascunde.

SFÂRŞIT

Emil Cătălin Neghină

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *